AFFAIRE CRETU ET AUTRES c. ROUMANIE

AFFAIRE CRETU ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2008)

SECȚIUNEA A TREIA CREȘTERE ȘI ALTE C. ROMÂNIA (solicitarea nr. 34877/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 iulie 2008 DEFINIF 01/12/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Crețu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemela, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 17 iunie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La origine a cauzei se găsește o cerere (n 34877/02) îndreptat împotriva României și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, domnii mei Acsenia și Simona Crețu și domnul Petru Dorin Crețu, au sesizat Curtea la 30 august 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Reclamanții, care au fost admiși în beneficiul asistenței judiciare, sunt reprezentați de dl Nicoleta Popescu, avocată la București. Guvernul românesc ( Reclamanții susțin încălcarea dreptului lor de a fi judecați în mod echitabil, precum și a dreptului lor de proprietate din cauza unei acțiuni în revendicare introduse de terți împotriva lor și vizând un teren pentru care dreptul de proprietate al reclamanților fusese stabilit în prealabil în cadrul unei acțiuni împotriva acestora. La 7 decembrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Acsenia și Simona Crețu și Petru Dorin Crețu sunt cetățeni români, născuți în 1933, 1962 și, respectiv, 1960 și care își au reședința în Botoșani. Prima reclamantă este mama altor doi reclamanți al căror tată, lanchuux al primei recurente, a decedat la 1 iulie 1998, reclamanții fiind moștenitorii săi. reclamantă și soțul ei au cumpărat o casă și anexele sale situate la nr. 6 de pe strada Teilor din Botoșani. Din cauza prohibiției instituite prin Legea nr. 58/1974 privind vânzarea de terenuri, părțile încheie, în același timp, un contract sub seing privat în care figura prețul real al vânzării casei și al terenului aferent de 1 124 m La 20 ianuarie 1979, o treime, G.C., au obținut 647 m din terenul de mai sus, ca urmare a unui schimb de terenuri cu autoritățile locale din Botoșani. La 14 iunie 1992, la o cerere din partea primei reclamante și a soțului său făcută în temeiul Legii nr. 18/1991, prefectul Botoșani a reconstituit dreptul lor de proprietate pentru 1 Cu toate acestea, la 22 mai 1997, el și-a anulat decizia anterioară și a emis un nou ordin prin care el o contesta pe reclamantă și pe soțul ei că o parte din 447 din terenul respectiv. Acțiune în constatarea necontenită a acestei soluții, soții Crețu au contestat-o în fața instanței de primă instanță instanța Botoșani, prin intermediul unei acțiuni în pronunțare împotriva Primăriei Botoșani. 10. În memoriul său în apărare, aceasta din urmă a arătat că inculpații n . au avut numai 447 m de teren în litigiu, restul fiind 647 m, aparținând G.C. în temeiul Deciziei din 20 ianuarie 1979. 11. Prin hotărârea din 5 mai 1998, Tribunalul de Primă Instanță din Botoșani a dat curs acțiunii și a constatat că prima reclamantă și soțul ei erau proprietarii terenului de 1 124 m . Acesta reține că documentele depuse la dosar, inclusiv expertiza tehnică a terenului, declarațiile martorilor și faptul că reclamanții au deținut întregul teren fără întrerupere din 1975, au confirmat că acesta făcea și obiectul contractului de vânzare încheiat în 1975 12. Printr-o hotărâre din 4 noiembrie 1998, recursul Primăriei a fost respins de tribunalul departamental din Botoșani. În lipsa unei acțiuni, această hotărâre a devenit definitivă. Acțiune în anulare a ordinii prefectului din 22 mai 1997 13. În același timp, la 17 august 1997, prima reclamantă și soțul ei au introdus o acțiune în anulare a ordinii prefectului din 22 mai 1997. În memoriul său în apărare, prefectul a anunțat, de asemenea, că G.C. era, în opinia sa, proprietarul unei părți a terenului solicitat de reclamanți. 14. Prin hotărârea din 23 martie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din Botoșani a dat dreptul la acțiune și a închis ordinul prefectului, reținând că dreptul de proprietate al reclamanților pe întregul teren fusese stabilit prin hotărârea din 5 mai 1998 și prin hotărârea definitivă din 4 noiembrie 1998. 15. o hotărâre definitivă din 9 noiembrie 1999 a tribunalului departamental din Botoșani. Publicitatea dreptului de proprietate al reclamanților 16. La 6 aprilie 2000, Primăria Botoșani a refuzat să înscrie în registrul agricol dreptul de proprietate al reclamanților pe teren de 1 124 , pe motiv că o parte a terenului respectiv aparținea G.C. 17. Prin urmare, reclamanții l-au numit pe primar în fața tribunalului departamental din Botoșani, care s-a apărat prin invocarea din nou a faptului că, la 20 ianuarie 1979, G.C. a devenit proprietarul unei părți de 647 din acest teren. 18. Cu toate acestea, pe baza hotărârilor din 5 mai 1998 și din 23 martie 1999 care au recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților pe întreg teritoriul în cauză, tribunalul departamental a dat dreptul la acțiune și l-a condamnat pe primar să facă înscrierea solicitată de reclamanți în registrul agricol. 19. Această soluție a fost confirmată cu privire la o acțiune a primarului printr-o hotărâre definitivă din 15 decembrie 2000 a instanței de apel din Suceava. 20. La 7 martie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Botoșani, la cererea reclamanților, a fost înscris pe cartea funciară a dreptului lor de proprietate pe teren de 1 124 m, în măsura în care aceștia fuseseră recunoscuți ca proprietari prin hotărârea din 5 mai 1998 și plăteau taxele aferente. Acțiune în revendicare împotriva reclamanților 21. La 19 septembrie 2000, G.C. i-a numit pe reclamanți și pe primar în fața Tribunalului de Primă Instanță din Botoșani, în revendicarea terenului din 647 22. După examinarea documentelor depuse la dosar, inclusiv a deciziilor definitive care recunoșteau dreptul de proprietate al reclamanților pe întreg teritoriul, și a declarațiilor martorilor, instanța de primă instanță a respins acțiunea, printr-o hotărâre din 17 noiembrie 2000. 23. Cu toate acestea, această soluție a fost infirmată, la un apel din partea G.C., de către tribunalul departamental din Botoșani. Acesta a constatat, pe de o parte, că GC și-a demonstrat dreptul de proprietate prin contractul de schimb din 1979 și prin înscrierea dreptului său la carte din 1998 și că aceste dovezi contraziceau afirmațiile reclamanților potrivit cărora partea terță nu a avut niciodată proprietatea asupra terenului în litigiu. Pe de altă parte, el a menționat că reclamanții nu se prevalau de un titlu valabil în măsura în care deciziile prin care le fusese recunoscută dreptul de proprietate nu puteau fi luate în considerare, întrucât acestea din urmă nu erau opozabile G.C., care nu fusese parte la aceste proceduri. 24. Tribunalul departamental a pronunțat hotărârea la 10 septembrie 2001 cu privire la o acțiune a reclamanților, această hotărâre a fost confirmată de instanța de apel a lui Suceava, printr-o hotărâre definitivă din 19 martie 2002. 25. La 2 noiembrie 2004, instanța de apel a lui Suceava a respins o acțiune prin care reclamanții au anulat schimbul de terenuri între GC și autoritățile din 1979. 26. În cele din urmă, la 30 noiembrie 2005, instanța de apel a lui Galați a respins la data execuției (cu privire la executarea execuției) din 10 septembrie 2001 introdusă de reclamanți. În ceea ce privește VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 CONVENȚIA 27. Reclamanții susțin că dreptul lor de proprietate, astfel cum este prevăzut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție a fost încălcată de instanțele care au acordat dreptul la acțiune în revendicare introdusă împotriva lor, în măsura în care acestea au beneficiat de deciziile definitive anterioare de recunoaștere a dreptului lor de proprietate pe teren. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de nevinovăție. Prin urmare, acest lucru trebuie declarat admisibil. Pe fondul Tezei părților Guvernul 29. Guvernul nu contestă ingerința în dreptul de proprietate al reclamanților, ci susține că aceasta era prevăzută prin lege, urmărește un scop legitim și respectase un echilibru corect între interesele implicate. În special, guvernul subliniază faptul că acțiunea în revendicare rămâne un mijloc eficient de protecție a dreptului de proprietate care decurge din aplicarea dispozițiilor Codului civil român și permite clarificarea situației juridice a terenului. 30. Acesta subliniază faptul că o hotărâre judecătorească nu a făcut decât să aibă un efect relativ, întrucât, prin urmare, nu este opozabilă decât părților la procedura în cauză. Prin urmare, prin omiterea de a introduce terța parte în procedurile care se referă la instanțe naționale și la actul de comercializare din 1979, acestea din urmă și-au asumat riscul de a nu putea contesta terților deciziile pronunțate în litigii împotriva autorităților. 31. Guvernul arguue, în cele din urmă, nu face decât să tragă concluzii pe baza anumitor acte și, prin urmare, nu poate confirma sau consolida actele prezentate de părți, titularul dreptului care prezintă întotdeauna riscul de a-și vedea titlul ulterior în comparație cu altul. Reclamanții 32. Reclamanții pun sub semnul întrebării pentru ingerința pe care au suferit-o, în măsura în care organele din statul membru le-au recunoscut în primul rând dreptul de proprietate pe întregul teren. Ei și-au înscris dreptul pe cartea de proprietate și au plătit impozitele aferente dreptului de proprietate și, prin urmare, consideră că au suferit o privare de proprietate la sfârșitul acțiunii în despăgubire împotriva lor. 33. Acestea indică faptul că instanțele le-au privat de proprietatea lor prin aplicarea automată a principiului legalității actelor juridice și fără a efectua o comparație reală a titlurilor prezentate de părți. În plus, instanțele nu au explicat în ce fel titlul terței părți, care a fost, de altfel, un act administrativ, era opozabil reclamanților, în timp ce titlul acestora, confirmat prin hotărârea definitivă din 1998, nu a fost opozabil terțului.Recuperarea Curții 34. După cum a precizat în repetate rânduri, Curtea amintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 conține trei standarde distincte: mai întâi, prima, care se află în prima propoziție a primului paragraf și are caracter general, stabilește principiul respectării proprietății; a doua, care figurează în a doua teză a aceluiași paragraf, se referă la privarea proprietății și o supune anumitor condiții ; în ceea ce privește a treia, menționată în al doilea paragraf, ea recunoaște statelor competența, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general. Aceasta nu se referă însă la norme lipsite de legătură între ele. Al doilea și al treilea se referă la exemple speciale de drepturi de proprietate ; prin urmare, acestea trebuie să se înțeleagă în lumina principiului consacrat de prima 31107/96, § 55, CEDO 1999-II și Strain și alții c. România, n 57001/00, § 36, CEDH 2005 VII. Cu privire la existența unui bun 35. Părțile și-au dat acordul cu privire la existența unui singur om în sensul articolului 1 din Protocolul nr. (1) Curtea ia notă de faptul că dreptul de proprietate al reclamanților a fost într-adevăr recunoscut prin intermediul unei hotărâri judecătorești definitive și că reclamanții plătesc impozitele aferente dreptului de proprietate, care a fost înscris în cartea funciară. 36. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanții aveau un bun conform acestui articol. Cu privire la existența unei interferențe 37. Curtea constată că, în urma hotărârii din 19 martie 2002, pronunțată în cadrul acțiunii în litigiu, reclamanții nu mai puteau dispune de partea de teren pentru care instanțele au recunoscut dreptul de proprietate în beneficiul terțului (punctul 23-24 de mai sus). În aceste condiții, hotărârea în cauză a avut ca efect privarea parțială a reclamanților de proprietatea lor, în sensul celei de a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr 1 (Bock et Palade c. România, n 21740/02, § 56, 15 februarie 2007). Cu privire la justificarea ingerinței 38. Curtea reamintește că o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că aceasta este făcută din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege. În plus, orice interferență în exercitarea proprietății trebuie să îndeplinească criteriul proporționalității, iar echilibrul corect trebuie menținut, printre altele, între cerințele de interes general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului, echilibrul care trebuie păstrat fiind distrus dacă persoana vizată ar suporta o sarcină specială și exorbitantă ( Sporrong și Lönnroth , pp. 26-28, § 69-74 și Strain și alții , § 44 . Prevăzut de lege 39. Curtea este mulțumită de faptul că reglementarea internă combinată cu doctrina și practica în domeniu au conferit în speță acțiunii în cauză un statut clar și previzibil în dreptul intern. Curtea amintește că a ascultat întotdeauna termenul (pentru o prezentare detaliată a acțiunii în cauză, a se vedea, de asemenea, Strain și alții, citată anterior, § 27, mutatis mutandis, Bock și Palada, citată anterior, § 61, și Lupaș și alții c. România, nr 1434/02, 35370/02 și 1385/03, § 45-46, CEDH 2006 XV (extracturi)). (ii). La acțiune în revendicare pentru a stabili adevăratul proprietar al terenului ć, se poate considera că aceasta îndeplinește interesul general de a proteja siguranța raporturilor juridice. iii. Proporționalitatea de intervenție 41. Curtea amintește, de asemenea, că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, reglementarea potrivit căreia un particular este uneori obligat să cedeze altuia un bun care îi aparține este exclusiv de drept privat și nu intră în domeniul de aplicare al convenției, cu excepția cazului în care aplicarea sa implică răspunderea pentru Regatul Unit, nr. 10000/82, Decizia Comisiei din 4 iulie 1983, Deciziile și rapoartele (DR) 33, p. 268, Oguz Aral, Galip Tekin și Inci Aral Turcia, nr. 24563/94, Decizia Comisiei din 14 ianuarie 1998, Uthke Polonia (dec.), nr. 48684/99, 28 septembrie 2000 și S.Ö., A.K., Ar.K. Turcia (dec.), nr. 31138/96, 14 septembrie 1999). 42. Curtea ia notă mai întâi de faptul că acțiunea în revendicare, care se opune terței părți reclamanților, apare mai degrabă ca un litigiu între particulari care, prin urmare, nu își asumă în sine responsabilitatea pentru t ă ț ii pe teren la art. 1 din Protocol, având în vedere, printre altele, caracterul echitabil al procedurii în litigiu (punctele 47-49 de mai jos). Presupunând că, având în vedere participarea la procesul de generare a litigiului (punctele 7-7 și 13 de mai sus), această acțiune nu se rezumă la un litigiu între persoane fizice, responsabilitatea pentru statul membru în această privare va fi examinată în paragrafele următoare. 43. Curtea reamintește că nu este chemată să examineze dacă ordinea juridică internă este capabilă să garanteze exercitarea drepturilor prevăzute de Convenție; Curtea are doar sarcina de a examina dacă, în speță, măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Ignacolo-Zenide c. România 108, [GC], n 31679/96, EHR 2000-I și România 34467/97, § 66, 17 iunie 2003). În plus, nu este responsabilitatea sa să se pronunțe asupra regulii de legalitate a actelor juridice în general, în măsura în care acest lucru este în primul rând pentru autoritățile naționale, în special pentru instanțele judecătorești și instanțele judecătorești, că este de competența de a interpreta și de a aplica legislația internă (García Ruiz Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999 I). 44. În speță, Curtea ia notă de faptul că, deși reclamanții au luat cunoștință de pretențiile părții terțe pe teren în litigiu cel târziu prin intermediul memoriului în apărare a celui de-al treilea stat în cadrul acțiunii în constatare (punctul 10 de mai sus), aceștia nu au pus în discuție partea terță nici în acțiunea în cauză, nici în cea în anulare a ordinii celui de-al doilea prefect, nici în cea referitoare la publicitatea dreptului lor de proprietate. Prin urmare, acțiunea în revendicare inițiată de terț a fost, de fapt, prima ocazie pentru tribunalele de a-l asculta pe terț și de a compara efectiv pretențiile contradictorii ale părților pe teren în cauză. Curtea consideră că, deși nu a făcut el însuși demersurile necesare pentru a pune în discuție partea terță, statul și-a îndeplinit obligațiile pozitive din punctul de vedere al articolului 1 din Protocolul nr 1 prin invocarea de fiecare dată a drepturilor terților și prin asigurarea cadrului legislativ pentru ca părțile să își exercite drepturile și pretențiile (a se vedea mutatis mutandis, Sovtransavto Holding c. Ucraina, 48553/99, § 96, CEDO 2002 VII). 45. Curtea nu poate subscrie argumentelor recurentelor cu privire la aplicarea defectuoasă a regulii landabilității. Comisia consideră că instanțele care au examinat acțiunea în cauză erau obligate de cadrul stabilit de părți în acțiunile anterioare și în care au fost adoptate deciziile invocate de reclamanți. Prin urmare, în cazul în care deciziile respective nu sunt opozabile terților, instanțele nu au acționat în consecință în ceea ce privește alegerea reclamanților de a nu pune în discuție terța parte în acțiunile inițiate anterior împotriva statului. 46. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona Curții că privarea de proprietate suferită de entitate nu a rupt echilibrul corect între interesele implicate. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUATĂ DIN ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 47. Reclamanții consideră că acțiunea în cauză și obiecțiile lor la executare nu au fost considerate în mod echitabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. 48. Având în vedere informațiile pe care le deține și pe care le deține, nu poate decât într-un mod limitat să cunoască erorile de fapt sau de drept comise de instanțele interne, cărora le revine responsabilitatea principală de a examina faptele și de a pune în aplicare legislația internă (Brualla Gómez de la Torrec. Spania, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997 VIII, p. 2955, § 31 și García Ruiz, citată anterior, § 28), Curtea nu percepe nicio aparență arbitrară în modul în care instanțele interne au judecat cele două acțiuni. În cele din urmă, nimic nu permite Curții să se autodepărteze de la încheierea acestor instanțe. 49. Prin urmare, rezultă că acest spătar este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, CURȚIA, ÎN L.UNANIMITATE, Declară rejudecarea admisibilă în ceea ce privește ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 8 iulie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

CREȚU ET AUTRES c. ROUMANIE

(Requête n

o

34877/02)

ARRÊT

STRASBOURG

8 juillet 2008

DÉFINITIF

01/12/2008

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Crețu c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 juin 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

34877/02) dirigée contre la Roumanie et dont trois ressortissants de cet Etat, M

mes

Acsenia et Simona Crețu et M. Petru Dorin Crețu («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 30 août 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, sont représentés par M

e

Nicoleta Popescu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Les requérants allèguent la violation de leur droit de voir juger leur cause équitablement ainsi que de leur droit de propriété en raison de l’issue d’une action en revendication introduite par des tiers à leur encontre et visant un terrain pour lequel le droit de propriété des requérants avait été préalablement établi dans le cadre d’une action les opposant à l’Etat.

4.

Le 7 décembre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Les requérants, M

mes

Acsenia et Simona Crețu et M. Petru Dorin Crețu, sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1933, 1962 et 1960 et résidant à Botoșani. La première requérante est la mère des deux

autres requérants dont le père, l’époux de la première requérante, décéda le 1

er

juillet 1998, les requérants étant ses héritiers.

6.

Par un contrat de vente devant notaire du 20 mai 1975, la première

requérante et son époux achetèrent une maison et ses annexes situées au n

o

6 de la rue Teilor, à Botoșani. En raison de la prohibition instituée par la loi n

o

58/1974 sur la vente de terrains, les parties conclurent en même temps un contrat sous seing privé dans lequel figurait le prix réel de la vente de la maison et du terrain afférent de 1

124 m

2

. Les acheteurs prirent aussitôt possession de l’immeuble.

7.

Le 20 janvier 1979, un tiers, G.C., obtint 647 m

2

du terrain ci-dessus, à la suite d’un échange de terrains avec les autorités locales de Botoșani.

8.

Le 14 juin 1992, sur une demande de la première requérante et de son époux faite en vertu de la loi n

o

18/1991, le préfet de Botoșani reconstitua leur droit de propriété pour 1

000 mètres carrés du terrain en cause. Cependant, le 22

mai

1997, il annula sa décision antérieure et émit un nouvel ordre par lequel il n’octroyait à la requérante et à son mari qu’une partie de 447

m

2

dudit terrain.

A.

Action en constatation

9.

Mécontents de cette solution, les époux Crețu la contestèrent devant le tribunal de première

instance de Botoșani, par le biais d’une action en constatation à l’encontre de la mairie de Botoșani.

10.

Dans son mémoire en défense, cette dernière fit valoir que les plaignants n’étaient propriétaires que de 447 m

2

du terrain en litige, le restant, soit 647 m

2

, appartenant à G.C. en vertu de la décision du 20

janvier

1979.

11.

Par un jugement du 5 mai 1998, le tribunal de première instance de Botoșani fit droit à l’action et constata que la première requérante et son époux étaient propriétaires du terrain de 1

124 m

2

. Il retint que les documents versés au dossier, y compris l’expertise technique du terrain, les dépositions des témoins et le fait que les plaignants avaient possédé la totalité du terrain sans interruption depuis 1975, attestaient que celui-ci faisait également l’objet du contrat de vente conclu en 1975.

12.

Par un arrêt du 4 novembre 1998, l’appel de la mairie fut rejeté par le tribunal départemental de Botoșani. En l’absence de recours, ledit arrêt devint définitif.

B.

Action en annulation de l’ordre du préfet du 22 mai 1997

13.

Parallèlement, le 17 août 1997, la première requérante et son époux introduisirent une action en annulation de l’ordre du préfet du 22 mai 1997. Dans son mémoire en défense, le préfet fit savoir, lui aussi, que G.C. était, à son avis, propriétaire d’une partie du terrain réclamé par les plaignants.

14.

Par un jugement du 23 mars 1999, le tribunal de première instance de Botoșani fit droit à l’action et annula l’ordre du préfet, en retenant que le droit de propriété des requérants sur la totalité du terrain avait été établi par le jugement du 5 mai 1998 et par l’arrêt définitif du 4 novembre 1998.

15.

Le recours du préfet fut annulé pour défaut de motivation, par

un arrêt définitif du 9 novembre 1999 du tribunal départemental de Botoșani.

C.

La publicité du droit de propriété des requérants

16.

Le 6 avril 2000, la mairie de Botoșani refusa d’inscrire sur le registre agricole le droit de propriété des requérants sur le terrain de 1

124

m

2

, au motif qu’une partie dudit terrain appartenait à G.C.

17.

Par conséquent, les requérants assignèrent le maire devant le tribunal départemental de Botoșani. Celui-ci se défendit en invoquant à nouveau le fait que, le 20 janvier 1979, G.C. était devenu propriétaire d’une partie de 647

m

2

de ce terrain.

18.

Toutefois, sur la base des jugements du 5 mai 1998 et du

23 mars 1999 qui avaient reconnu le droit de propriété des requérants sur la totalité du terrain en cause, le tribunal départemental fit droit à l’action et condamna le maire à faire l’inscription demandée par les requérants sur le registre agricole.

19.

Cette solution fut confirmée sur un recours du maire par un arrêt définitif du 15 décembre 2000 de la cour d’appel de Suceava.

20.

Le 7 mars 2002, le tribunal de première instance de Botoșani, sur une demande des requérants, ordonna l’inscription sur le livre foncier de leur droit de propriété sur le terrain de 1

124 m

2

, dans la mesure où ils avaient été reconnus en tant que propriétaires par le jugement du 5

mai 1998 et payaient les impôts afférents.

D.

Action en revendication contre les requérants

21.

Le 19 septembre 2000, G.C. assigna les requérants et le maire devant le tribunal de première instance de Botoșani, en revendication du terrain de 647

m

2

.

22.

Après l’examen des documents versés au dossier, y compris les décisions définitives qui reconnaissaient le droit de propriété des requérants sur la totalité du terrain, et des dépositions des témoins, le tribunal de première instance rejeta l’action, par un jugement du 17 novembre 2000.

23.

Toutefois, cette solution fut infirmée, sur un appel de G.C., par le tribunal départemental de Botoșani. Celui-ci constata, d’une part, que G.C. avait fait preuve de son droit de propriété par le contrat d’échange de 1979 et par l’inscription de son droit au livre foncier jusqu’en 1998 et que ces preuves contredisaient les dires des requérants selon lesquels le tiers n’avait jamais eu la possession du terrain litigieux. D’autre part il nota que les requérants ne se prévalaient pas d’un titre valable dans la mesure où les décisions par lesquelles leur droit de propriété avait été reconnu ne pouvaient être prises en compte, ces dernières n’étant pas opposables à G.C., lequel n’avait pas été partie à ces procédures.

24.

Le tribunal départemental rendit son arrêt le 10 septembre 2001. Sur un recours des requérants, cet arrêt fut confirmé par la cour d’appel de Suceava, par un arrêt définitif du 19 mars 2002.

25.

Le 2 novembre 2004, la cour d’appel de Suceava rejeta une action par laquelle les requérants demandaient l’annulation de l’échange de terrains intervenu en 1979 entre G.C. et les autorités.

26.

Enfin, le 30 novembre 2005, la cour d’appel de Galați rejeta l’objection à l’exécution (

contestație la executare

) de l’arrêt du 10

septembre 2001 introduite par les requérants.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

27.

Les requérants allèguent que leur droit de propriété tel que prévu par l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention a été enfreint par les juridictions qui ont fait droit à l’action en revendication introduite à leur encontre, dans la mesure où ils bénéficiaient des décisions définitives antérieures reconnaissant leur droit de propriété sur le terrain litigieux. L’article 1 est ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

28.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

1.

Thèses des parties

a)

Le Gouvernement

29.

Le Gouvernement ne conteste pas l’ingérence dans le droit de propriété des requérants mais fait valoir que celle-ci était prévue par loi, poursuivait un but légitime et avait respecté un juste équilibre entre les intérêts en jeu. En particulier, le Gouvernement met en avant le fait que l’action en revendication reste un moyen efficace de protection du droit de propriété qui découle de l’application des dispositions du code civil roumain, et permet d’éclaircir la situation juridique du terrain.

30.

Il souligne qu’une décision judiciaire n’a qu’un effet relatif, n’étant donc opposable qu’aux parties à la procédure en cause. Dès lors, en omettant d’introduire le tiers dans les procédures opposant les requérants à l’Etat et d’invoquer l’acte d’échange de 1979, ces derniers ont assumé le risque de ne pouvoir opposer au tiers les décisions rendues dans les litiges contre les autorités.

31.

Le Gouvernement argüe, enfin, qu’une action en constatation, comme celle utilisée par les requérants pour faire valoir leur droit de propriété à l’encontre de l’Etat, ne fait que tirer des conclusions sur la base de certains actes, et ne peut, par conséquent, ni confirmer ni consolider les actes présentés par les parties, le titulaire du droit encourant toujours le risque de voir ultérieurement son titre comparé à un autre.

b)

Les requérants

32.

Les requérants mettent l’Etat en cause pour l’ingérence qu’ils ont subie, dans la mesure où ce sont les organes de l’Etat qui leur ont reconnu dans un premier temps le droit de propriété sur la totalité du terrain. Ils rappellent qu’ils ont fait inscrire leur droit sur le livre foncier et payé les impôts afférents au droit de propriété, et estiment dès lors qu’ils ont subi une privation de propriété à l’issue de l’action en revendication à leur encontre.

33.

Ils font savoir que les juridictions les ont privés de leur propriété en appliquant automatiquement le principe de l’opposabilité des actes juridiques et sans procéder à une comparaison véritable des titres présentés par les parties. De plus, les tribunaux n’ont pas expliqué en quoi le titre du tiers, qui n’était, d’ailleurs, qu’un acte administratif, était opposable aux requérants, alors que leur titre, confirmé par le jugement définitif de 1998, n’était pas opposable au tiers.

2.

Appréciation de la Cour

34.

Comme elle l’a précisé à plusieurs reprises, la Cour rappelle que l’article 1 du Protocole n

o

1 contient trois normes distinctes

: «

la première, qui s’exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété

; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions

; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats le pouvoir, entre autres, de réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général. Il ne s’agit pas pour autant de règles dépourvues de rapport entre elles. La deuxième et la troisième ont trait à des exemples particuliers d’atteintes au droit de propriété

; dès lors, elles doivent s’interpréter à la lumière du principe consacré par la première

» (voir, entre autres, l’arrêt

James et autres

c

.

Royaume-Uni

du 21 février 1986, série A n

o

98, pp. 29-30, § 37,

Sporrong et Lönnroth

c

.

Suède

du 23 septembre 1982, série A n

o

52, p. 24, §

61,

Les saints monastères

c.

Grèce

du 9

décembre 1994, série A n

o

301-A, p. 31, § 56,

Iatridis c. Grèce

[GC],

n

o

31107/96, § 55, CEDH 1999-II et

Străin et autres c. Roumanie

, n

o

57001/00, §

36, CEDH 2005

‑

VII).

a)

Sur l’existence d’un bien

35.

Les parties s’accordent à reconnaître l’existence d’un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

36.

Dès lors, la Cour estime que les requérants avaient un bien selon

cet article.

b)

Sur l’existence d’une ingérence

37.

La Cour constate qu’à la suite de l’arrêt du 19 mars 2002 rendu dans le cadre de l’action en revendication, les requérants ne pouvaient plus disposer de la partie de terrain pour laquelle les tribunaux ont reconnu le droit de propriété au bénéfice du tiers (paragraphes 23-24 ci-dessus). Dans ces conditions, l’arrêt en question a eu pour effet de priver partiellement les requérants de leur bien, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n

o

1 (

Bock et Palade c. Roumanie

, n

o

21740/02, §

56, 15

février 2007).

c)

Sur la justification de l’ingérence

38.

La Cour rappelle qu’une privation de propriété peut seulement se justifier si l’on démontre notamment qu’elle est intervenue pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi. De surcroît, toute ingérence dans la jouissance de la propriété doit répondre au critère de proportionnalité, et un juste équilibre doit, notamment, être maintenu entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu, l’équilibre à préserver étant détruit si l’individu concerné supportait une charge spéciale et exorbitante (

Sporrong et Lönnroth

, pp. 26-28, §§ 69-74 et

Străin et autres

, §

44, arrêts précités).

i.

«

Prévue par loi

»

39.

La Cour est satisfaite que la réglementation interne combinée avec la doctrine et la pratique en la matière aient conféré en l’espèce à l’action en revendication un statut clair et prévisible dans le droit interne. Elle rappelle qu’elle a toujours entendu le terme «

loi

» dans son acception «

matérielle

» et non «

formelle

» (pour une présentation détaillée de l’action en revendication, voir aussi

Străin et autres

, précité, §

27,

mutatis mutandis, Bock et Palade

, précité, § 61, et

Lupaș et autres c. Roumanie

, n

os

1434/02, 35370/02 et 1385/03, §§

45-46, CEDH 2006

‑

XV (extraits)).

ii.

But de l’ingérence

40.

L’action en revendication tendant à établir le vrai propriétaire du terrain litigieux, l’on peut considérer qu’elle satisfait à l’intérêt général de sauvegarder la sécurité des rapports juridiques.

iii.

Proportionnalité de l’ingérence

41.

La Cour rappelle également que, selon sa jurisprudence constante, la réglementation selon laquelle un particulier est parfois obligé à céder à un autre un bien qui lui appartient relève exclusivement du droit privé et échappe au domaine de la Convention, sauf si son application engage la responsabilité de l’Etat d’une manière ou d’une autre et, notamment, si elle a été arbitraire et inéquitable (

H.

c.

Royaume-Uni

, n

o

10000/82, décision de la Commission du 4 juillet 1983, Décisions et rapports (DR) 33, p. 268,

Oguz Aral, Galip Tekin et Inci Aral

c.

Turquie

, n

o

24563/94, décision de la Commission du 14 janvier 1998,

Uthke

c.

Pologne

(déc.), n

o

48684/99, 28

septembre 2000, et

S.Ö., A.K., Ar.K.

c.

Turquie

(déc.), n

o

31138/96, 14

septembre 1999).

42.

La Cour note tout d’abord que l’action en revendication, opposant le tiers aux requérants, apparaît plutôt comme un litige entre particuliers qui n’engage donc pas en soi la responsabilité de l’Etat sur le terrain de l’article

1 du Protocole, étant donné, entre autres, le caractère équitable de la procédure litigieuse (paragraphes 47-49 ci-dessous).

A supposer, compte tenu de la participation de l’Etat dans la genèse du litige (paragraphes 7-9 et 13 ci-dessus), que cette action ne se résume pas à un litige entre particuliers, la responsabilité de l’Etat dans cette privation sera examinée dans les paragraphes qui suivent.

43.

La Cour rappelle qu’elle n’est pas appelée à examiner si l’ordre juridique interne est apte à garantir l’exercice des droits prévus par la Convention

; elle a uniquement pour tâche d’examiner si, en l’espèce, les mesures adoptées par les autorités roumaines ont été adéquates et suffisantes (voir,

mutatis mutandis

,

l’arrêt

Ignaccolo-Zenide c.

Roumanie

§

108, [GC], n

o

31679/96, ECHR 2000-I et

Ruianu c. Roumanie

,

n

o

34647/97, §

66, 17

juin 2003). De surcroît, il ne lui appartient pas de se prononcer sur la règle de l’opposabilité des actes juridiques en général, dans la mesure où c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter et d’appliquer la législation interne (

García Ruiz

c.

Espagne

[GC], n

o

30544/96, §

28, CEDH 1999

‑

I).

44.

En l’espèce la Cour note que, bien que les requérants aient pris connaissance des prétentions du tiers sur le terrain litigieux au plus tard par le biais du mémoire en défense de l’Etat lors de l’action en constatation (paragraphe 10 ci-dessus), ils n’ont pas mis en cause le tiers ni dans l’action en constatation, ni dans celle en annulation de l’ordre du préfet, ni dans celle portant sur la publicité de leur droit de propriété. Il s’ensuit que l’action en revendication initiée par le tiers a été, en réalité, la première occasion pour les tribunaux d’entendre le tiers et de procéder à la comparaison effective des prétentions contradictoires des parties sur le terrain litigieux. La Cour estime que, bien qu’il n’ait pas fait lui-même les démarches pour mettre le tiers en cause, l’Etat a rempli ses obligations positives sous l’angle de l’article 1 du Protocole n

o

1 en invoquant chaque fois les droits du tiers et en assurant le cadre législatif pour que les parties fassent valoir leur droits et prétentions (voir,

mutatis mutandis,

Sovtransavto Holding c. Ukraine

, n

o

48553/99, §

96, CEDH 2002

‑

VII).

45.

La Cour ne peut souscrire aux arguments des requérants quant à l’application défectueuse de la règle de l’opposabilité. Elle estime que les tribunaux ayant examiné l’action en revendication étaient tenus par le cadre fixé par les parties dans les actions précédentes et dans lequel les décisions invoquées par les requérants avaient été adoptées. Il s’ensuit qu’en constatant l’inopposabilité desdites décisions aux tiers, les tribunaux n’ont fait qu’agir en conséquence du choix des requérants de ne pas mettre en cause le tiers dans les actions antérieurement initiées contre l’Etat.

46.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la privation de propriété subie par les requérants n’a pas rompu le juste équilibre entre les intérêts en jeu.

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

47.

Les requérants considèrent que l’action en revendication et leur objection à l’exécution n’ont pas été jugées équitablement, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention.

48.

Eu égard aux informations dont elle dispose et rappelant qu’elle ne peut que de façon limitée connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par les juridictions internes, auxquelles il revient au premier chef d’examiner les faits et d’interpréter et d’appliquer le droit interne (

Brualla Gómez de la Torre c.

Espagne

, arrêt du 19 décembre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

VIII, p. 2955, §

31 et

García Ruiz

, précité, §

28), la Cour n’aperçoit aucune apparence d’arbitraire dans la manière dont les juridictions internes ont jugé les deux actions. En définitive, rien ne permet à la Cour de s’écarter de la conclusion de ces juridictions.

49.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président