ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 622/2016

Decizia nr. 622/2016

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 iulie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar B. Services I.P.U.R.L., a chemat în judecată pe pârâta SC C. SRL Călărași, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 710.390 RON, conform contractului de prestări servicii în construcții încheiat de părți la data de 25 septembrie 2008.

Prin sentința civilă nr. 933 din 28 februarie 2014, pronunțată în al doilea ciclu procesual, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 710.390 RON.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că relațiile comerciale dintre părți s-au desfășurat în baza contractului de prestări servicii în construcții încheiat la data de 25 septembrie 2008, prin care reclamanta, în calitate de manager de proiect, s-a obligat către pârâtă, în calitate de beneficiar, să construiască Magazinul DIY și facilitățile acestuia în numele și pe seama celui din urmă, în conformitate cu clauzele și condițiile contractuale și în limitele bugetului prezentat în anexa nr. 2 a contractului, prin realizarea lucrărilor de construcție, selectarea părților subcontractante și supravegherea finalizării corespunzătoare și la timp a contractelor.

Prima instanță a evocat prevederile art. 11.6 și 11.7 din contractul încheiat de părți și a reținut că din interpretarea acestora rezultă că beneficiarul era îndrituit să rețină un procent de 5% din valoarea totală facturată de managerul de proiect pentru o perioadă de un an de la semnarea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, care putea fi utilizată de beneficiar fie în vederea acoperirii costurilor lucrărilor de remediere a viciilor ascunse executate de un terț la cererea sa - caz în care natura sumei era cea a unei garanții pentru vicii ascunse -, fie în vederea acoperirii prejudiciului cauzat prin nefinalizarea de către managerul de proiect a lucrărilor în termenul stabilit prin contract - situație în care natura juridică era cea a unei clauze penale.

A subliniat tribunalul că principiul forței obligatorii a convențiilor, statuat de art. 969 C. civ., impune părților conformarea conduitei contractuale la clauzele ce exprimă acordul lor de voință. Or, odată ce părțile, prin contract, au stabilit destinația care poate fi dată sumelor reținute, aceasta nu poate fi modificată unilateral.

Astfel, notând că prin adresa din 17 iunie 2010 pârâta a recunoscut că a reținut suma reprezentând garanția pentru vicii ascunse, a apreciat că obiectul reparației, conform clauzei penale inserate la art. 11.7 din contract, nu este prejudiciul izvorât din executarea necorespunzătoare a lucrărilor, ci cel cauzat ca urmare a întârzierii în executarea acestora.

Tribunalul a apreciat ca fiind neîntemeiate celelalte apărări expuse de pârâtă prin întâmpinare și a reținut, în plus, că executarea incorectă și incompletă a lucrărilor de amenajare a intersecției cu sens giratoriu la km 128+802 dreapta, invocată de pârâtă, nu ar putea fi în niciun caz calificată drept viciu ascuns, în aceeași situație aflându-se și deficiențele constând în executarea necorespunzătoare a instalațiilor tehnice care, potrivit susținerilor pârâtei, au avut drept consecință încheierea unor contracte cu terțe persoane, în vederea asigurării funcționării independente a magazinului. A reținut tribunalul că nici sus-menționatele deficiențe nu ar putea fi calificate drept vicii ascunse, de vreme ce imposibilitatea funcționarii magazinului în mod autonom putea fi observată de la momentul recepționării lucrării.

Prima instanță a înlăturat apărările pârâtei vizând faptul că prin declarația autentificată în 13 noiembrie 2009 de B.N.P.A. D. și E., administratorul și acționarul reclamantei, dl. F., a fost de acord ca pârâta să folosească garanția reținută pentru remedierea defectelor constatate în execuție, reținând că această declarație nu cuprinde nicio referire la garanție și la acordul privind folosirea acesteia în alte scopuri decât cele indicate în mod expres în contract, iar afirmația conform căreia beneficiarul și-ar fi achitat „toate obligațiile contractuale” are un caracter general și echivoc, astfel încât nu poate primi interpretarea că aceasta s-ar referi și la obligația de restituire a garanției.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 299 din 25 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a notat că obiectul acțiunii îl constituie pretenția intimatei reclamante de a-i fi restituită suma de 710.390 RON, reprezentând valoarea garanției pentru vicii ascunse reținută de apelanta-pârâtă în baza contractului de prestări servicii în construcții încheiat de părți la data de 25 septembrie 2008.

De asemenea, a notat că potrivit art. 11.6 și art. 11.7 din contract, suma reținută cu titlu de garanție pentru vicii ascunse, reprezentând 5% din valoarea totală a obligației de plată ce revenea beneficiarului, putea fi atribuită fie în vederea acoperirii lucrărilor de remediere a viciilor ascunse, fie pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin nefinalizarea de către managerul de proiect a lucrărilor în termenul stabilit prin contract.

Cu privire la critica apelantei vizând faptul că tribunalul nu a acordat valoare probatorie procesului-verbal de recepție finală din 08 iulie 2010, din care reiese ca lucrările nu au fost terminate pe parcursul perioadei maxime alocate finalizării, curtea de apel a reținut că între părți s-a încheiat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 20 mai 2009 și procesul-verbal de recepție finală din 08 iulie 2010, prin care s-a constatat că lucrările au fost terminate la data de 23 iunie 2009, obiecțiunile invocate de apelantă nesemnalând neîndeplinirea la termen a obligației, ci deficiențe în executarea anumitor lucrări, pentru care se pot solicita daune compensatorii și pentru care s-a constituit garanția de bună execuție.

În acest context, instanța de apel a reținut ca lucrările au fost terminate la data de 23 iunie 2009, conform acordului de voință al părților exprimat în procesul-verbal de recepție finală, care nu poate fi modificat prin voința unilaterală a pârâtei, reclamanta neputând fi obligată la daune interese în baza clauzei penale inserate la art. 11.7 din contract.

Curtea de apel a apreciat ca neîntemeiată și critica vizând greșita apreciere a probatoriului, reținând că prin adresa din 17 iunie 2010 apelanta a recunoscut cuantumul obligației de plată către intimată, iar prin procesul-verbal de recepție finală nu se acordă o altă destinație sumei de 710.390 RON, astfel încât în mod corect prima instanță a reținut că apelanta a recunoscut reținerea și destinația sumei pretinse cu titlu de garanție pentru vicii ascunse.

Totodată, a apreciat că, deși termenii declarației autentificate în 13 noiembrie 2009 de B.N.P.A. D. și E. sunt unii generali, contrar celor susținute de apelantă, sus-menționata declarație nu poate face dovada decât cu privire la cele prevăzute în mod expres, iar în cuprinsul acesteia nu se face referire la garanția pentru vicii ascunse, astfel încât sintagma „beneficiarul și-a achitat toate obligațiile contractuale” nu poate fi interpretată în sensul unui acord pentru folosirea garanției în alte scopuri decât cele prevăzute prin contract.

În final, instanța de apel a apreciat că nici critica apelantei vizând faptul că prima instanță a reținut greșit că a calificat deficiențele constatate ca vicii ascunse nu este aptă să conducă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Aceasta, întrucât tribunalul, reținând că suma de 710.390 RON ar putea fi reținută de SC C. SRL Cățărași cu titlu de daune moratorii sau pentru vicii ascunse, a analizat incidența ambelor ipoteze.

Împotriva acestei decizii, SC C. SRL Călărași a declarat recurs, solicitând schimbarea sa în tot, cu consecința respingerii ca neîntemeiată a acțiunii.

În susținere, a arătat că hotărârea atacată nu conține motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și nici cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, că este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii; au fost invocate, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a arătat că, în motivarea hotărârii, instanța de apel s-a limitat la a prelua motivarea tribunalului și apărările formulate de intimata-reclamantă.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat decizia atacată prin prisma faptului că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ., raportat la art. 11.7 din contractul de prestări servicii încheiat cu reclamanta, dar și dispozițiile art. 35-37 din Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273 din 14 iunie 1994, atât timp cât instanța de apel nu a ținut cont de procesul-verbal de recepție finală din 08 iulie 2010 și a reținut, fără temei, că lucrările au fost terminate în perioada maximă alocată finalizării.

În continuare, a evocat prevederile art. 11.7 din contractul de prestări-servicii și pct. 4 și 5 din procesul-verbal de recepție finală din 08 iulie 2010 și a subliniat că, deși conform anexelor procesului-verbal sus-menționat, reclamantei i s-au acordat diferite termene pentru efectuarea lucrărilor efectuate necorespunzător, aceasta nu și-a îndeplinit obligația, lucrările nefiind executate nici până la data introducerii recursului.

În acest context, a susținut că executarea necorespunzătoare a lucrărilor echivalează cu o întârziere a executării acestora, fapt ce atrage incidența art. 11.7 din contractul de prestări servicii și dă dreptul la reținerea garanției pentru vicii ascunse.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a făcut abstracție de interogatoriul administrat în cauză și a reținut greșit că lucrările au fost încheiate la data de 23 iunie 2009, în condițiile în care, așa cum rezultă din procesul-verbal de recepție finală din 08 iulie 2010 și din interogatoriul luat reclamantei, aceasta nu a efectuat lucrările nici în termenul maxim alocat și nici ulterior acestui termen.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a invocat motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea atacată va fi modificată când este nemotivată sau există contrarietate între considerente și dispozitiv, când este lipsită de temei legal ori a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Sub un prim aspect, circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a afirmat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ., raportat la art. 11.7 din contractul de prestări servicii încheiat de părți la data de 25 septembrie 2008.

Pentru analiza acestei critici de nelegalitate, Înalta Curte apreciază utilă o examinare succintă a clauzelor pe care părțile le-au agreat în contractul lor, fără ca prin aceasta să devolueze însă fondul.

Astfel, potrivit înțelegerii părților, beneficiarul avea dreptul să rețină 10% din valoarea fiecărei facturi emise în baza contractului, cu titlu de garanție de bună execuție, afectată executării de către un terț a lucrărilor realizate necorespunzător și neremediate de managerul de proiect în termen de 15 zile de la efectuarea recepției (art. 11.4 și art. 11.5 din contract), dar și 5% din valoarea fiecărei facturi, cu titlu de garanție pentru vicii ascunse, afectate executării de către un terț a reparațiilor, ca urmare a neremedierii de către managerul de proiect a oricăror vicii ascunse în termen de 15 zile de la constatarea acestora (art. 11.6 din contract).

Conform art. 11.7 din contract, în situația în care lucrările nu erau terminate pe parcursul perioadei maxime alocate finalizării, beneficiarul avea dreptul să păstreze sumele reținute în conformitate cu art. 11.6, cu titlu de compensație pentru prejudiciul rezultat din întârziere.

Potrivit susținerilor recurentei, executarea necorespunzătoare a lucrărilor echivalează cu o întârziere a executării acestora, fapt ce atrage incidența art. 11.7 din contractul de prestări servicii și îi dă dreptul să rețină garanția pentru vicii ascunse.

În dezacord cu recurenta, Înalta Curte constată că părțile au prevăzut în contract remedii diferite pentru executarea necorespunzătoare a lucrărilor, respectiv pentru întârzierea în executarea acestora, urmând ca numai în această din urmă ipoteză beneficiarul să poată reține, cu titlu de clauză penală, suma constituită drept garanție pentru vicii ascunse.

Astfel, potrivit art. 11.4 și 11.5 din contractul încheiat de părți, pentru executarea de către un terț a lucrărilor realizate necorespunzător și neremediate de managerul de proiect în 15 zile de la efectuarea recepției, beneficiarul urma să se îndestuleze din garanția de bună execuție.

Cum, în speță, pârâta s-a apărat invocând executarea necorespunzătoare a lucrărilor, în mod corect a reținut instanța de apel că pentru remedierea acestor deficiențe părțile au constituit garanția de bună execuție, astfel că nu se justifică reținerea garanției pentru vicii ascunse.

Așadar, din această perspectivă, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ., prima critică adusă deciziei recurate fiind nefondată.

Subsumat tot motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 35-37 din Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273 din 14 iunie 1994, atât timp cât nu a ținut cont de procesul-verbal de recepție finală din 08 iulie 2010 și a făcut abstracție de interogatoriul administrat în cauza, reținând greșit că lucrările au fost încheiate la data de 23 iunie 2009, în condițiile în care, așa cum rezultă din procesul-verbal sus-menționat și din răspunsurile la interogatoriu, reclamanta nu a efectuat lucrările nici în termenul maxim alocat și nici ulterior acestui termen.

Înalta Curte subliniază că aceste susțineri nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reprezentând critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a deciziei atacate, astfel că nu pot face obiectul analizei sale.

Aceasta, întrucât afirmațiile potrivit cărora instanța de apel a reținut eronat că lucrările au fost încheiate la data de 23 iunie 2009, în condițiile în care, așa cum rezultă din procesul-verbal de recepție finală din 08 iulie 2010 și din răspunsurile la interogatoriu, reclamanta nu a efectuat lucrările nici în termenul maxim alocat și nici ulterior acestui termen, relevă, în realitate, nemulțumirea recurentei față de modul de administrare sau interpretare a probelor ori față de modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt.

Separat de aceste aspecte, trebuie subliniat că din succesiunea actelor dosarului reiese că recurenta a reluat criticile formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Însă, prin decizia atacată s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe care instanța de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate.

Prin urmare, criticile dezvoltate de recurentă subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fundamenta admiterea recursului.

În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că, în motivarea hotărârii, instanța de apel s-a limitat la a prelua motivarea tribunalului și apărările formulate de intimata-reclamantă.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Or, în speță, instanța de apel a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic, potrivit căruia se impunea restituirea de către pârâtă a sumelor reținute cu titlu de garanție pentru vicii ascunse și a prezentat argumentele pentru care a reținut, respectiv a înlăturat susținerile părților.

Așadar, hotărârea adoptată creează transparența asupra silogismului judiciar care justifică dispozitivul și are puterea de a permite realizarea controlului judiciar, iar, raportat la dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., faptul că instanța de apel a controlat și validat judecata primei instanțe nu poate conduce spre concluzia că hotărârea atacată este nemotivată, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Având în vedere motivele prezentate anterior, decizia atacată se dovedește a fi legală, așa încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C. SRL Călărași împotriva deciziei nr. 299 din 25 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 martie 2016.