ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1340/2016

Decizia nr. 1340/2016 Asupra recursului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 3 iunie 2014 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL , în contradictoriu cu pârâții B. și C. a solicitat să se constate încetate de plin drept contractele de vânzare-cumpărare autentificate la B.N.P., D., din 14 aprilie 2004 și la B.N.P., Asociați E. și F., din 29 octombrie 2007, ca efect al intervenției pactului comisoriu de gradul IV; să se constate încetarea de plin drept a calității de proprietar a pârâților asupra imobilelor construcții - spațiul comercial nr. 105 Tronson A și spațiul comercial nr. 7 Tronson C, ambele din cadrul Complexului comercial Orizont 3000, ca efect al pierderii dreptului de proprietate asupra imobilelor de către aceștia; să se dispună obligarea, în solidar, a pârâților la predarea celor două spații comerciale și a cheilor acestora, să se dispună evacuarea din cele două spații comerciale; obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta acțiune.

Prin cererea înregistrată la 18 noiembrie 2014, reclamanta a depus la dosar completare și modificare de acțiune, precizată la data de 12 ianuarie 2015, prin care a arătat că solicită obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei totale de 171.954,13 euro, reprezentând: - 85.126,77 euro, din care: 3.094,58 euro debit și 82.032,19 euro penalități reprezentând contravaloare chirie datorată și neachitată pe perioada decembrie 2009-iunie 2009, pentru spațiul comercial nr. 105 Tronson A, cu penalități de 2%/zi de întârziere calculate până la data de 17 noiembrie 2004, la care se adaugă penalități de 2%/zi de întârziere calculate între data de 17 noiembrie 2014 și până la data plății efective; - 86.827,36 euro, din care: 3.006,69 euro debit și 83.820,67 euro penalități reprezentând contravaloare chirie datorată și neachitată pe perioada noiembrie 2009-iunie 2009, pentru spațiul comercial nr. 7 Tronson C, cu penalități de 2%/zi de întârziere calculate până la data de 17 noiembrie 2004, la care se adaugă penalități de 2%/zi de întârziere calculate între data de 17 noiembrie 2014 și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 258/C din 2 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/62/2014 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei, invocată de pârâți. A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile scadente în perioada decembrie 2009 -17 februarie 2011. A fost admisă în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții B. și C. și, în consecință: Pârâții au fost obligați să plătească reclamantei suma de 1.597,28 euro cu titlu de chirie restantă aferentă perioadei martie 2011-iunie 2012, fiind respinse restul pretențiilor reclamantei.

A fost admisă cererea reconvențională formulată de reclamanții-pârâți B. și C. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC A. SRL și, în consecință: S-a constatat nulitatea absolută parțială a următoarelor contracte încheiate de părți: 1. contractul de vânzare-cumpărare autentificat la B.N.P., D., din 14 aprilie 2004, în privința clauzei inserată în acesta cu următorul conținut: „În situația în care chiria restantă și penalitățile de întârziere cumulate ating plafonul de 1.000 euro, proprietarii imobilului identificat mai sus (reclamanții reconvențional, n.n.) sub nr. 105 Tronson A pierd dreptul de proprietate asupra spațiului comercial mai sus identificat, administratorul urmând să îl valorifice, prin vânzarea către o terță persoană, fără trecerea vreunui termen, somație sau hotărâre judecătorească.” 2. contractul de vânzare-cumpărare autentificat la B.N.P., Asociați E. și F., din 29 octombrie 2007, în privința clauzei inserată în acesta cu următorul conținut: „În situația în care chiria restantă cu penalitățile de întârziere aferente și utilitățile restante cu penalitățile de întârziere aferente ating plafonul de 1.000 euro, proprietara spațiului comercial identificat mai sus (reclamanții reconvențional, n.n.) sub nr. 7 Tronson C, pierde fără trecerea vreunui alt termen, somație sau hotărâre judecătorească dreptul de proprietate asupra spațiului comercial mai sus identificat,

aceasta pierzând fără trecerea vreunui alt termen, somație sau hotărâre judecătorească integral orice drept asupra spațiului comercial 7 Tronson C, clauză pe care o menționăm în mod expres, fără trecerea vreunui alt termen, somație sau hotărâre judecătorească, fără beneficiul discuțiunii din partea beneficiarei prezentului contract de vânzare-cumpărare, administratorul urmând să îl valorifice, prin vânzarea către o terță persoană, fără trecerea vreunui alt termen, somație sau hotărâre judecătorească și fără beneficiul discuțiunii din partea beneficiarei”. S-a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată, reclamanta-pârâtă fiind obligată să plătească pârâților-reclamanți suma de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 9 iunie 2015 , Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a î ndreptat, din oficiu, eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. 258/C din 02 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. x/62/2014, în sensul că perioada pentru care s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune este decembrie/noiembrie 2009-17 februarie 2011, în loc de decembrie 2009-17 februarie 2011, iar suma acordată reclamantei cu titlu de pretenții este de 3.052,13 euro, în loc de 1.597,28 euro, cum din eroare s-a menționat.

Ca o consecință, alin. (2) și (4) din dispozitiv a avut următorul cuprins: „Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile scadente în perioada decembrie/noiembrie 2009 -17 februarie 2011.” „Obligă pârâții să plătească reclamantei suma de 3.052,13 euro cu titlu de chirie restantă aferentă perioadei martie 2011-iunie 2012.” Prin încheierea din 10 iulie 2015, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a a dmis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, și în consecință: a îndreptat eroarea materială strecurată în practicaua încheierii din data de 30 iunie 2015 (de îndreptare eroare materială din sentința civilă nr. 258/C din 02 martie 2015, pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. x/62/2014), în sensul că se va nota data 30 iunie 2015, în loc de 09 iunie 2015, cum din eroare s-a redactat.

Împotriva sentinței civile nr. 258/C din 2 martie 2015 și a încheierii din 9 iunie 2015 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat apel reclamanta SC A. SRL. Prin Decizia civilă nr. 1458 /2015 din 6 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a fost r espins apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva încheierii din 9 iunie 2015 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/62/2014; A fost admis în parte apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 258/C din 2 martie 2015, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: A obligat în solidar pârâții B. și C. la plata sumei de 3.052,13 euro, chirie restantă cu dobânda legală aferentă după data pronunțării hotărârii și până la data achitării efective.

Au fost respinse restul pretențiilor și menținute celelalte dispoziții, fiind compensate între părți cheltuielile de judecată din apel. Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SRL, prin administrator special H. și prin administrator judiciar SC G. SPRL a declarat recurs. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și cererii de chemare în judecată, pentru cuantumul menționat în acestea și, respingerea în tot a cererii reconvenționale formulate de pârâții-reclamanți. Prima critic ă a motivelor de recurs, se referă la constatarea nulității absolute a dispoziției prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare cu privire la penalitățile de întârziere de 2 %, pe care pârâții le datorau în caz de neplată la termen a chiriei, calificată de către instanțe, ca fiind clauză abuzivă.

Având în vedere că este o clauză care a fost analizată de instanțe, conform revendicărilor pârâților de a fi considerată clauză abuzivă, aceștia arătând că sunt consumatori în sensul definiției art. 2 din Legea nr. 193/2000, dar și a art. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE și, solicitând aplicarea în cauză a normelor de drept material care implică protecția legală a consumatorilor pe baza acestei legislații speciale, recurenta susține că în mod greșit, instanțele au aplicat normele de drept material în materia protecției consumatorilor unui contract eminamente comercial. Astfel, prin încadrarea în această categorie de consumator, instanțele au dezvoltat o teză cuprinzând motive care sunt străine de natura cauzei, dar au și aplicat greșit o normă de drept material.

În acest sens, recurenta combate, tezele instan țelor de judecată care apreciază că o penalitate de 2% pentru fiecare zi de întârziere este exagerată și creează un dezechilibru major. O altă critică vizează aplicarea de c ătre instanță a sancțiunii nulității absolute a pactului comisoriu de gradul IV cuprins în contractele de vânzare-cumpărare. Astfel, cele două instanțe, în mod greșit au menținut dispozițiile cu privire la constatarea nulității absolute a pactului comisoriu, stabilind că acesta este făcut în scop speculativ, prin vânzarea bunului altei persoane și, astfel sunt îndeplinite condițiile calificării cauzei contractului ca fiind o cauză ilicită. Mai arată recurenta că nu se sus ține, din punct de vedere al raționamentului logic, afirmația instanței potrivit căreia, în cauză ar fi vorba despre două contracte distincte.

Prin natura juridică a bunului imobil, este vorba de un singur contract, putând însă determina conținutul principal și cel accesoriu al acestuia. În acest sens, recurenta susține că pactul comisoriu nu are efectul vânzării bunului altuia, ca să poată duce la admiterea unei nulit ăți absolute pentru cauză ilicită. Este evident că bunul aparține acelorași titulari ca și chiriașii terenului și că se referă la o situație, nu a unor proprietari terți, ci la o independență generată de regimul juridic al propriet ății înstrăinate. Astfel, nefiind îndeplinită această condiție, analiza cauzei ilicite rămâne să se axeze numai pe aspectul referitor la faptul că introducerea unui pact comisoriu într-un contract de acest tip este ilicită sau nu, aspect ce conduce la ideea că nu ne aflăm în fața unei astfel de situații.

Prin întâmpinarea depusă la 3 martie 2016, intimații-pârâți B. și C. au invocat excepția nulității recursului pentru nerespectarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) teza I, coroborate cu dispozițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei (vechea dispozi ție legală aplicabilă societăților insolvente), precum și pentru nerespectarea dispozi țiilor art. 486 alin. (1) lit. e) teza a II-a C. proc. civ. privind lipsa semnăturii mandatarului părții. De asemenea, au invocat excepția inadmisibilității recursului pentru n eîndeplinirea condi țiilor prevăzute de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 98 alin. (2) din același cod, iar pe fond au solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate.

La 18 martie 2016, reclamanta SC A. SRL a depus răspuns la întâmpinarea intimaților, solicitând respingerea excepțiilor invocate și înlăturarea susținerilor ca fiind nefondate. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil. Prin încheierea din camera de consiliu din data de 17 mai 2016 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 23 mai 2016. La 8 iunie 2016, recurenta-reclamantă a depus la dosar, punctul său de vedere la raport, prin care a arătat că, în opinia sa, recursul este admisibil, având în vedere că valoarea cumulată a debitului principal, a penalităților, precum și al dobânzilor întrunește cerințele impuse de art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursul formulat Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente: Recursul are ca obiect Decizia civilă nr. 1458 /2015 din 6 noiembrie 2015, prin care Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a r espins apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva încheierii din 9 iunie 2015 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/62/2014; A admis în parte apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 258/C din 2 martie 2015, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: A obligat în solidar pârâții B. și C. la plata sumei de 3.052,13 euro, chirie restantă cu dobânda legală aferentă după data pronunțării hotărârii și până la data achitării efective.

Au fost respinse restul pretențiilor și menținute celelalte dispoziții, fiind compensate între părți cheltuielile de judecată din apel. Analizând admisibilitatea recursului, conform art. 483 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile în primă instanță sunt supuse numai apelului. Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”, iar potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2015 „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv (...).” În speță, se constată că valoarea totală a obiectului cererii, astfel cum a fost precizat, este de 171.954,13 euro, reprezentând: 85.126,77 euro, din care: 3.094,58 euro debit și 82.032,19 euro penalități reprezentând contravaloare chirie datorată și neachitată pe perioada decembrie 2009-iunie 2009, pentru spațiul comercial nr. 105 Tronson A, cu penalități de 2%/zi de întârziere calculate până la data de 17 noiembrie 2004, la care se adaugă penalități de 2%/zi de întârziere calculate între data de 17 noiembrie 2014 și până la data plății efective, precum și 86.827,36 euro, din care: 3.006,69 euro debit și 83.820,67 euro penalități reprezentând contravaloare chirie datorată și neachitată pe perioada noiembrie 2009-iunie 2009, pentru spațiul comercial nr. 7 Tronson C, cu penalități de 2%/zi de întârziere calculate până la data de 17 noiembrie 2004, la care se adaugă penalități de 2%/zi de întârziere calculate între data de 17 noiembrie 2014 și până la data plății efective.

În acest context, se reține că suma de 171.954,13 euro, reprezentând valoarea totală a obiectului cererii, se situează sub pragul valoric impus de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificat prin O.U.G. nr. 62/2015. Totodată, se cuvine subliniat că în conformitate cu prevederile art. 98 alin. (1) C. proc. civ., ca regulă generală, la alin. (1) se prevede: „competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere”, iar la alin. (2) se prevede că: „pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății”.

Așa fiind, față de faptul că valoarea pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată se situează sub pragul de 1.000.000 lei prevăzut de dispozițiile legale menționate, rezultă că hotărârea instanței de apel este definitivă și nu mai poate fi atacată cu recurs. Conform art. 457 C. proc. civ. care reglementează legalitatea căii de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta. Decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc.

civ. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil, iar excepția nulității recursului nu se mai impune a fi analizată. Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va o bliga recurenta-reclamantă la plata către intimații-pârâți B. și C. a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform chitanței aflate la fila 188 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL, prin administrator special H. și prin administrator judiciar SC G. SPRL, împotriva Deciziei nr. 1458/2015 din 6 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă. Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimații-pârâți B. și C. a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Fără nicio cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 septembrie 2016.