ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1340/2016
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1340/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 1340/2016
Asupra recursului,
constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată
la 3 iunie 2014
pe rolul Tribunalului
Brașov,
secția a II-a civilă,
de contencios administrativ și fiscal,
reclamanta
SC A. SRL
, în contradictoriu
cu pârâții B. și C. a solicitat să se constate încetate de plin drept
contractele de vânzare-cumpărare autentificate la B.N.P., D., din 14 aprilie 2004
și la B.N.P., Asociați E. și F., din 29 octombrie 2007, ca efect al
intervenției pactului comisoriu de gradul IV; să se constate încetarea de plin
drept a calității de proprietar a pârâților asupra imobilelor construcții -
spațiul comercial nr. 105 Tronson A și spațiul comercial nr. 7 Tronson C,
ambele din cadrul Complexului comercial Orizont 3000, ca efect al pierderii
dreptului de proprietate asupra imobilelor de către aceștia; să se dispună
obligarea, în solidar, a pârâților la predarea celor două spații comerciale și
a cheilor acestora, să se dispună evacuarea din cele două spații comerciale;
obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta acțiune.
Prin cererea
înregistrată la 18 noiembrie 2014, reclamanta a depus la dosar completare și
modificare de acțiune, precizată la data de 12 ianuarie 2015, prin care a
arătat că solicită obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei totale de
171.954,13 euro, reprezentând:
- 85.126,77 euro, din
care: 3.094,58 euro debit și 82.032,19 euro penalități reprezentând
contravaloare chirie datorată și neachitată pe perioada decembrie 2009-iunie
2009, pentru spațiul comercial nr. 105 Tronson A, cu penalități de 2%/zi de
întârziere calculate până la data de 17 noiembrie 2004, la care se adaugă
penalități de 2%/zi de întârziere calculate între data de 17 noiembrie 2014 și
până la data plății efective;
- 86.827,36 euro, din
care: 3.006,69 euro debit și 83.820,67 euro penalități reprezentând
contravaloare chirie datorată și neachitată pe perioada noiembrie 2009-iunie
2009, pentru spațiul comercial nr. 7 Tronson C, cu penalități de 2%/zi de
întârziere calculate până la data de 17 noiembrie 2004, la care se adaugă
penalități de 2%/zi de întârziere calculate între data de 17 noiembrie 2014 și
până la data plății efective.
Prin sentința civilă
nr. 258/C din 2
martie 2015 pronunțată de Tribunalul Brașov,
secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal,
în
Dosarul nr.
x/62/2014
a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei,
invocată de pârâți.
A fost admisă
excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile scadente
în perioada decembrie 2009 -17 februarie 2011.
A fost admisă în
parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC A. SRL, în
contradictoriu cu pârâții B. și C. și, în consecință:
Pârâții au fost
obligați să plătească reclamantei suma de 1.597,28 euro cu titlu de chirie
restantă aferentă perioadei martie 2011-iunie 2012, fiind respinse restul
pretențiilor reclamantei.
A fost admisă cererea
reconvențională formulată de reclamanții-pârâți B. și C. în contradictoriu cu
pârâta-reclamantă SC A. SRL și, în consecință:
S-a constatat
nulitatea absolută parțială a următoarelor contracte încheiate de părți:
contractul de
vânzare-cumpărare autentificat la B.N.P., D., din 14 aprilie 2004, în
privința clauzei inserată în acesta cu următorul conținut: „În
situația în care chiria restantă și penalitățile de întârziere cumulate ating
plafonul de 1.000 euro, proprietarii imobilului identificat mai sus (reclamanții
reconvențional, n.n.) sub nr. 105 Tronson A pierd dreptul de proprietate asupra
spațiului comercial mai sus identificat, administratorul urmând să îl
valorifice, prin vânzarea către o terță persoană, fără trecerea vreunui termen,
somație sau hotărâre judecătorească.”
contractul de
vânzare-cumpărare autentificat la B.N.P., Asociați E. și F., din 29
octombrie 2007, în privința clauzei inserată în acesta cu următorul
conținut: „În situația în care chiria restantă cu penalitățile de
întârziere aferente și utilitățile restante cu penalitățile de întârziere
aferente ating plafonul de 1.000 euro, proprietara spațiului comercial
identificat mai sus (reclamanții reconvențional, n.n.) sub nr. 7 Tronson C,
pierde fără trecerea vreunui alt termen, somație sau hotărâre judecătorească
dreptul de proprietate asupra spațiului comercial mai sus identificat, aceasta
pierzând fără trecerea vreunui alt termen, somație sau hotărâre judecătorească
integral orice drept asupra spațiului comercial 7 Tronson C, clauză pe care o menționăm
în mod expres, fără trecerea vreunui alt termen, somație sau hotărâre
judecătorească, fără beneficiul discuțiunii din partea beneficiarei prezentului
contract de vânzare-cumpărare, administratorul urmând să îl valorifice, prin
vânzarea către o terță persoană, fără trecerea vreunui alt termen, somație sau
hotărâre judecătorească și fără beneficiul discuțiunii din partea
beneficiarei”.
S-a luat act că
reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată, reclamanta-pârâtă fiind
obligată să plătească pârâților-reclamanți suma de 700 lei cu titlu de
cheltuieli de judecată.
Prin
încheierea din
9
iunie 2015
,
Tribunalul Brașov,
secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a î
ndreptat, din oficiu,
eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. 258/C din 02
martie 2015 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. x/62/2014, în sensul
că perioada pentru care s-a admis excepția prescripției dreptului material la
acțiune este decembrie/noiembrie 2009-17 februarie 2011, în loc de decembrie
2009-17 februarie 2011, iar suma acordată reclamantei cu titlu de
pretenții este de 3.052,13 euro, în loc de 1.597,28 euro, cum din eroare
s-a menționat.
Ca o consecință,
alin. (2) și (4) din dispozitiv a avut următorul cuprins:
„Admite excepția prescripției
dreptului material la acțiune pentru pretențiile scadente în perioada
decembrie/noiembrie 2009 -17 februarie 2011.”
„Obligă pârâții să
plătească reclamantei suma de 3.052,13 euro cu titlu de chirie restantă
aferentă perioadei martie 2011-iunie 2012.”
Prin încheierea din
10 iulie 2015, Tribunalul Brașov,
secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal, a a
dmis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, și
în consecință: a îndreptat eroarea materială strecurată în practicaua
încheierii din data de 30 iunie 2015 (de îndreptare eroare materială din
sentința civilă nr. 258/C din 02 martie 2015, pronunțată de Tribunalul Brașov
în Dosarul nr. x/62/2014), în sensul că se va nota data 30 iunie 2015, în loc
de 09 iunie 2015, cum din eroare s-a redactat.
Împotriva sentinței
civile
nr. 258/C din 2
martie 2015 și a încheierii din 9 iunie 2015 pronunțate de Tribunalul Brașov,
secția a II-a civilă,
de contencios administrativ și fiscal,
a declarat
apel reclamanta SC A. SRL.
Prin Decizia civilă nr.
1458
/2015
din 6 noiembrie 2015,
pronunțată
de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a fost r
espins apelul declarat de reclamanta SC
A. SRL împotriva încheierii din 9 iunie 2015 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția
a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/62/2014;
A fost admis în parte
apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 258/C
din 2 martie 2015, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:
A obligat în solidar
pârâții B. și C. la plata sumei de 3.052,13 euro, chirie restantă cu dobânda
legală aferentă după data pronunțării hotărârii și până la data achitării
efective.
Au fost respinse
restul pretențiilor și menținute celelalte dispoziții, fiind compensate între
părți cheltuielile de judecată din apel.
Împotriva acestei
decizii, reclamanta SC A. SRL, prin administrator special H. și prin
administrator judiciar SC G. SPRL a declarat recurs.
Prin cererea de
recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc.
civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei
atacate, în sensul admiterii apelului și cererii de chemare în judecată,
pentru cuantumul
menționat în acestea și, respingerea în tot a cererii reconvenționale formulate
de pârâții-reclamanți.
Prima
critic
ă
a motivelor de recurs, se referă la constatarea nulității absolute a
dispoziției prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare cu privire la
penalitățile de întârziere de 2 %, pe care pârâții le datorau în caz de neplată
la termen a chiriei, calificată de către instanțe, ca fiind clauză abuzivă.
Având
în vedere că este o clauză care a fost analizată de instanțe, conform
revendicărilor pârâților de a fi considerată clauză abuzivă, aceștia arătând că
sunt consumatori în sensul definiției art. 2 din Legea nr. 193/2000, dar și a art.
2 din Directiva nr. 93/13/CEE și, solicitând aplicarea în cauză a normelor de
drept material care implică protecția legală a consumatorilor pe baza acestei
legislații speciale, recurenta susține că în mod greșit, instanțele au aplicat
normele de drept material în materia protecției consumatorilor unui contract
eminamente comercial.
Astfel,
prin
încadrarea în această categorie de consumator, instanțele au dezvoltat o teză
cuprinzând motive care sunt străine de natura cauzei, dar au și aplicat greșit
o normă de drept material.
În
acest sens, recurenta combate, tezele instan
țelor de judecată care apreciază că o
penalitate de 2% pentru fiecare zi de întârziere este exagerată și creează un
dezechilibru major.
O
altă critică vizează aplicarea de c
ătre instanță a sancțiunii nulității absolute
a pactului comisoriu de gradul IV cuprins în contractele de vânzare-cumpărare.
Astfel,
cele două
instanțe, în mod greșit au menținut dispozițiile cu privire la constatarea
nulității absolute a pactului comisoriu, stabilind că acesta este făcut în scop
speculativ, prin vânzarea bunului altei persoane și, astfel sunt îndeplinite
condițiile calificării cauzei contractului ca fiind o cauză ilicită.
Mai
arată recurenta că nu se sus
ține, din punct de vedere al raționamentului logic,
afirmația instanței potrivit căreia, în cauză ar fi vorba despre două contracte
distincte. Prin natura juridică a bunului imobil, este vorba de un singur
contract, putând însă determina conținutul principal și cel accesoriu al
acestuia.
În
acest sens, recurenta susține că pactul comisoriu nu are
efectul vânzării
bunului altuia, ca să poată duce la admiterea unei
nulit
ăți absolute pentru
cauză ilicită. Este evident că bunul aparține acelorași titulari ca și
chiriașii
terenului
și că se
referă la o situație, nu a unor proprietari terți, ci la o independență
generată de
regimul
juridic al propriet
ății
înstrăinate.
Astfel,
nefiind
îndeplinită
această condiție, analiza cauzei ilicite rămâne să se axeze numai pe aspectul
referitor la faptul că
introducerea
unui pact comisoriu
într-un
contract de acest tip este ilicită sau nu, aspect ce conduce la ideea că nu ne
aflăm în fața unei astfel de situații.
Prin întâmpinarea
depusă la 3 martie 2016, intimații-pârâți
B. și C.
au invocat excepția nulității recursului
pentru nerespectarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) teza I,
coroborate cu
dispozițiile art. 45 alin. (1)
din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei
(vechea dispozi
ție
legală aplicabilă societăților insolvente), precum și pentru
nerespectarea
dispozi
țiilor
art. 486 alin. (1) lit. e) teza a II-a C. proc. civ. privind lipsa semnăturii
mandatarului părții. De asemenea,
au invocat excepția
inadmisibilității
recursului pentru n
eîndeplinirea
condi
țiilor
prevăzute de art. 483 alin. (2)
C. proc. civ.,
raportat la dispozițiile art. 98 alin.
(2) din același cod, iar pe fond au
solicitat respingerea recursului și
menținerea deciziei atacate.
La 18 martie 2016,
reclamanta SC A. SRL
a depus răspuns la întâmpinarea intimaților, solicitând respingerea excepțiilor
invocate și înlăturarea susținerilor ca fiind nefondate.
Înalta
Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a
recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport
constatându-se că recursul nu este admisibil.
Prin
încheierea din camera de consiliu din data de 17 mai 2016 a fost încuviințat,
în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și
s-a dispus comunicarea acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin.
(4) C. proc. civ.
Potrivit
dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a
recursului a fost comunicat părților la data de 23 mai 2016.
La
8 iunie 2016, recurenta-reclamantă a depus la dosar, punctul său de vedere la
raport, prin care a arătat că, în opinia sa, recursul este admisibil, având în
vedere că valoarea cumulată a debitului principal, a penalităților, precum și
al dobânzilor întrunește cerințele
impuse de art. 483 alin. (2)
C. proc. civ.
Analizând
recursul formulat Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele
considerente:
Recursul are ca
obiect Decizia civilă nr. 1458
/2015 din 6 noiembrie 2015, prin care
Curtea de Apel
Brașov, secția civilă, a r
espins apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva
încheierii din 9 iunie 2015 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă,
de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/62/2014;
A admis în parte
apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 258/C
din 2 martie 2015, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:
A obligat în solidar
pârâții B. și C. la plata sumei de 3.052,13 euro, chirie restantă cu dobânda
legală aferentă după data pronunțării hotărârii și până la data achitării
efective.
Au fost respinse
restul pretențiilor și menținute celelalte dispoziții, fiind compensate între
părți cheltuielile de judecată din apel.
Analizând
admisibilitatea recursului, conform art. 483 alin. (2) C. proc. civ., Înalta
Curte reține că nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel
în cazurile în care legea prevede că hotărârile în primă instanță sunt supuse
numai apelului.
Potrivit art. 483 alin.
(1) C. proc. civ., „hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără
drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege
sunt supuse recursului”, iar potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013,
astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2015 „în procesele pornite
începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31
decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile
prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.
civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi,
conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în
cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum
și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei
inclusiv (...).”
În speță, se constată
că valoarea totală a obiectului cererii, astfel cum a fost precizat, este de
171.954,13 euro,
reprezentând: 85.126,77 euro, din care: 3.094,58 euro debit și 82.032,19 euro
penalități reprezentând contravaloare chirie datorată și neachitată pe perioada
decembrie 2009-iunie 2009, pentru spațiul comercial nr. 105 Tronson A, cu
penalități de 2%/zi de întârziere calculate până la data de 17 noiembrie 2004,
la care se adaugă penalități de 2%/zi de întârziere calculate între data de 17
noiembrie 2014 și până la data plății efective, precum și 86.827,36 euro, din
care: 3.006,69 euro debit și 83.820,67 euro penalități reprezentând
contravaloare chirie datorată și neachitată pe perioada noiembrie 2009-iunie
2009, pentru spațiul comercial nr. 7 Tronson C, cu penalități de 2%/zi de
întârziere calculate până la data de 17 noiembrie 2004, la care se adaugă
penalități de 2%/zi de întârziere calculate între data de 17 noiembrie 2014 și
până la data plății efective.
În acest context, se
reține că suma de
171.954,13
euro, reprezentând
valoarea
totală a obiectului cererii, se situează sub pragul valoric impus de art. 18 alin.
(2) din Legea nr. 2/2013, modificat prin O.U.G. nr. 62/2015.
Totodată, se cuvine subliniat că în conformitate cu prevederile art.
98 alin. (1) C. proc. civ., ca regulă generală, la alin. (1) se prevede: „competența
se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de
cerere”, iar la alin. (2) se prevede că: „pentru stabilirea valorii, nu se vor
avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile,
penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data
scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății”.
Așa fiind, față de
faptul că valoarea pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată
se situează sub pragul de 1.000.000 lei prevăzut de dispozițiile legale
menționate, rezultă că hotărârea instanței de apel este definitivă și nu mai
poate
fi
atacată cu recurs.
Conform
art. 457 C. proc. civ. care reglementează legalitatea căii de atac, hotărârea
judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în
condițiile și termenele stabilite de aceasta.
Decizia ce formează
obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel
că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant
principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.
În consecință, pentru
considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta
Curte va respinge recursul ca inadmisibil, iar excepția nulității recursului nu
se mai impune a fi analizată.
Potrivit
dispozițiilor art. 453 alin. (1)
C. proc. civ., va o
bliga recurenta-reclamantă
la plata
către intimații-pârâți B. și C. a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată, conform chitanței aflate la fila 188 din dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
ca inadmisibil recursul declarat de
recurenta-reclamantă SC A. SRL, prin
administrator special H. și prin administrator judiciar SC G. SPRL, împotriva Deciziei
nr. 1458/2015 din 6 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția
civilă.
Obligă
recurenta-reclamantă
la
plata către intimații-pârâți B. și C. a sumei de 4.000 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată.
Fără
nicio cale de atac.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 13 septembrie 2016.