SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ PAȘA. TURCIA (solicitarea nr. 8932/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 iulie 2008 DEFINIF 08/10/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Pașao Francoise Tulkens, președinte, Antonella Mularoni, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, András Sajó, Ișul Karakaș, judecători, și de Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 17 iunie 2008, Rend la hotărârea pe care a adoptat-o aici, adoptată la această dată judiciară La originea cauzei se găsește o cerere (n 8932/03) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, dl Turan Pașaolu ( reclamantul a fost reprezentat de agentul său și, în special, a invocat o încălcare a vieții sale private și de familie ca urmare a refuzului autorităților administrative naționale de a-și prelungi pașaportul. La 5 septembrie 2006, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice cauza formulată de 8 din Convenția guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Reclamantul este căsătorit cu un resortisant grec și este tată al unui copil. La 18 octombrie 1999, a depus o cerere de prelungire a pașaportului său la Consulatul General al Turciei din Salonic. Cererea sa a fost respinsă la ordin din partea Ministerului de Interne. În aceeași zi, a înaintat consulului general o cerere de informare cu privire la motivele refuzului. La 27 octombrie 1999, avocatul reclamantului sesizează conducerea securității unei cereri de informare cu privire la motivele pentru care a fost întocmită o fișă de restricție în numele reclamantului. 10. La 9 noiembrie 1999, conducerea securităii a precizat în mod expres în prefectura din mai 2002 că prezența reclamantului în străinătate și acordarea unui pașaport au fost de natură să compromită securitatea țării în temeiul articolului 22 din Legea nr. 5682 privind pașapoartele, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 3443, astfel încât o fișă de restricie a fost întocmită în numele său. 11. La 10 noiembrie 1999, avocatul reclamantului sesizează conducerea securității unei cereri de informații cu privire la măsura de restricție de care a făcut obiectul. 12. La 25 noiembrie 1999, conducerea securității din apropierea Ministerului de Interne a informat Comisia că prezența reclamantului în străinătate și acordarea unui pașaport au fost de natură să compromită securitatea țării în temeiul articolului 22 din Legea nr. 5682, astfel încât o fișă de restricție a fost întocmită în numele său. 13. În aceeași zi, Comisia a solicitat Ministerului Afacerilor Externe să se adreseze reprezentanței sale în străinătate să confiște pașaportul reclamantului în scopul trimiterii la Tribunalul de Primă Instanță. În acest sens, aceasta a subliniat faptul că a fost întocmită o fișă de restricție în numele reclamantului din motive de securitate generală. 14. La 13 decembrie 1999, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ d.A. Ankara cu privire la o acțiune în anulare și cu privire la o suspendare a executării deciziei de interzicere a ieșirii din teritoriu. 15. În memoriul său în apărare, Ministerul Apărării susține că reclamantul era ginerele scriitorului grec Georgios Andreadis, interzis să locuiască în Turcia pentru propaganda sa în favoarea unei persoane Statul Pont [1] ; care a condus o companie de turism și a organizat călătorii din Grecia către Turcia, în cursul cărora a putut face propagandă pentru În plus, a precizat că a fost stabilit, printr-o decizie ministerială din 16 iulie 1999, că prezența reclamantului în străinătate și acceptarea cererii sale de pașaport ar putea compromite securitatea țării în temeiul articolului 22 din Legea nr. 5682. 16. La 10 februarie 2000, instanța administrativă a respins cererea de suspendare a executării. Unul dintre judecătorii cu această ocazie a adoptat o opinie dizidentă, conform căreia nu existau dovezi care să demonstreze faptele reproșate, întrucât reclamantul nu a făcut obiectul niciunei condamnări penale. El a susținut că, având în vedere apropierea existentă între Grecia și Turcia, ar fi trebuit să fie suspendat măsura în litigiu 17. La 2 martie 2000, reclamantul s-a opus respingerii cererii sale de suspendare. 18. La 8 martie 2000, instanța administrativă a respins această acțiune. 19. La 5 octombrie 2000, instanța administrativă a respins acțiunea în anulare a reclamantului. În acest scop, acesta a precizat temeiul juridic al măsurii de restricție în litigiu și a estimat, având în vedere documentele dosarului, că reclamantul se dedica propagandei elene prin organizarea de călătorii către Turcia cu grupuri de turiști formați de socrul său, ceea ce ar putea constitui o amenințare la adresa securității țării. În decembrie 2000, reclamantul s-a ocupat de Consiliul de Stat și a anulat decizia de primă instanță, precum și suspendarea executării acesteia. El a susținut o încălcare a principiului personalității culpelor și a măsurilor pe care trebuie să le ia pentru a se întoarce în Turcia. În plus, a precizat că nu mai deține părți în societatea de turism pusă în discuție. 21. La 7 februarie 2001, Consiliul de Stat a respins cererea de suspendare a reclamantului. 22. La 25 octombrie 2001, Consiliul de Stat a considerat că decizia de primă instanță era conformă cu legea și cu normele de procedură și că motivele care stau la baza acțiunii nu erau de natură să justifice o astfel de hotărâre și, prin urmare, a respins acțiunea în anulare. 23. La 19 decembrie 2001, reclamantul a formulat o opoziție împotriva acestei decizii. 24. Prin hotărârea din 15 mai 2002, notificată reclamantului la 9 august 2002, Consiliul de Stat a respins această cerere. 25. La 21 august 2002, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Õ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 26 februarie 2004, reclamantul sesizează reprezentanța permanentă a Turciei la Madrid cu privire la o nouă cerere de pașaport 27. La 15 aprilie 2004, Ministerul de Interne și Reprezentanța Permanentă a Turciei din Madrid au fost informate de către Ministerul de Interne și Reprezentanța Permanentă a Turciei la Madrid cu privire la faptul că reclamantul a fost supus unui mandat de cercetare emis de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului în cauză pentru propagandă împotriva statului. 28. La data de 28 aprilie 2004, Ministerul de Interne a invitat reprezentanța permanentă a Turciei la Madrid să respingă cererea reclamantului de pașaport, dar să favorizeze întoarcerea sa în Turcia, acordându-i un titlu de călătorie scurt. 29. La 13 octombrie 2004, reclamantul a adresat o cerere Ministerului de Interne care intenționa să anuleze fișa de restricție de care făcea obiectul și să acorde un pașaport. 30. La data de 7 martie 2005, Ministerul de Interne consideră inoportun, în ceea ce privește securitatea generală și în lumina deciziilor adoptate anterior de instanțele administrative, de a proceda la anularea în cauză. 31. La 11 martie 2005, avocatul reclamantului sesizează Hotărârea Generală Securitate în apropierea Ministerului de Interne al unei cereri de informare cu privire la posibilitatea de a afla dacă interdicția privind pașaportul de care face obiectul clientul său ar continua sau nu și, în consecință, dacă această interdicție ar putea fi ridicată din cauza adoptării unei circulare care să prevadă ridicarea interdicțiilor privind pașaportul. 32. La 17 martie 2005, Hotărârea Generală Securitate l-a informat pe prefectul d La 3 mai 2005, Comisia pentru acțiuni a Marii Camere naționale turce, care a primit o plângere pentru refuzul pașaportului, a decis să nu dea curs acesteia. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 34. În conformitate cu art. 22 din Legea nr. 5682 pe pașapoarte, persoanele care fac obiectul unei interdicții de a părăsi teritoriul național în temeiul unei hotărâri judecătorești sau a căror ieșire din țară prezintă, conform Ministerului de Interne, un dezavantaj pentru securitatea generală nu pot fi eliberate pașapoarte. Cu toate acestea, persoanelor interzise de pașaport sau de ieșire din teritoriu, precum și celor a căror prezență în afara teritoriului național este considerată ca prezentând un dezavantaj pentru siguranța generală și ale căror pașapoarte sunt expirate și neînnoite, li se poate acorda un titlu de călătorie. Reclamantul se plânge de restricția administrativă în ceea ce privește acordarea unui pașaport, refuzul autorităților interne de a-și prelungi pașaportul, precum și de dreptul la libertate și la viața privată și de familie care rezultă din aceasta. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. 36. Guvernul combate această teză. Cu privire la admisibilitate 37. Curtea constată că acest Între persoane este o condiție sine qua non a existenței unei vieți de familie, în sensul art. 8 din Convenție. În acest caz, nu numai reclamantul nu este împiedicat să locuiască cu soția și copilul său în Turcia, dar, în plus, nu are nici o discuție cu membrii familiei sale din Turcia. 39. În plus, presupunând că reclamantul poate pretinde că este victima articolului 2 din Protocolul nr. 4, guvernul reamintește că Turcia nu l-a ratificat pe acesta din urmă. În plus, acesta precizează că, în cazul în care Curtea ar considera că a existat o interferență în speță, el susține că aceasta era prevăzută de legea privind pașapoartele și că urmărește un scop legitim, și anume securitatea națională și ordinea publică. În cele din urmă, în conformitate cu art. 3 din Legea privind pașapoartele, oricărui cetățean turc i se recunoaște dreptul de a intra în Turcia, astfel încât reclamantul are posibilitatea de a-și transfera reședința și de a se stabili cu familia sa. 40. Reclamantul susține că restricția de care face obiectul nu se bazează pe niciun fapt dovedit și că Ön Õ oferă nicio precizare cu privire la comportamentul care ar putea aduce atingere securităii naionale și ordinii publice. În plus, acesta precizează că posibilitatea de a se întoarce în Turcia în temeiul articolului 3 din Legea privind pașapoartele nu poate fi eficientă din moment ce nu a putut să părăsească teritoriul turc. În această privință, Comisia subliniază că a învățat să fie sub acuzația penală pentru propagandă separatistă. În cele din urmă, el precizează că mama sa, precum și frații și surorile sale locuiesc în Turcia, la fel ca și unchii și mătușile sale, astfel încât restricția pe care o face îi afectează viața de familie și îi împiedică în același timp activitățile comerciale și accesul la proprietățile sale. Curtea amintește că măsura prin care un individ se află deposit de un document de călătorie, cum ar fi, de exemplu, un pașaport, se îndoiește la n mai mult ca o interferență în exercitarea libertății de circulație, garantată ca atare la art. 2 din Protocolul nr 4 (Baumann c. France, n 33592 /96, § 62 CEDH 2001; mai recent, Sissanis c. România, 23468/02, § 63, 25 ianuarie 2007). Or, acest protocol a fost semnat dar neratificat de Turcia, astfel încât dispoziiile sale nu se aplică cazului în speță. 42. Cu toate acestea, Curtea subliniază că, în cazul în care dispoziiile articolului 8 nu pot înlocui dispoziiile articolului 2 din Protocolul nr. 4, nu există o legătură strânsă între acest din urmă articol și art. 8 din Convenie. Astfel, Curtea a avut posibilitatea de a-și exprima opinia potrivit căreia, într-o perioadă în care libertatea de circulație, în special libertatea de circulație transfrontalieră, este considerată esențială pentru realizarea vieții private, în special atunci când este vorba despre persoane cu legături familiale ancorate în mai multe țări, faptul de a refuza această libertate fără nicio motivație pentru o persoană aflată sub jurisdicția sa constituie, pentru un stat, o încălcare gravă a obligațiilor sale (a se vedea În acest caz, Curtea constată că reclamantul are reședința în Grecia, unde locuiește cu soția și fiica sa, în timp ce mama și frații săi locuiesc în Turcia. În cazul în care reclamantul are dreptul la un titlu de călătorie Cu toate acestea, Curtea nu poate ignora doar o dată în această țară și fără pașaport, dacă este cazul, permițându-i să călătorească în Turcia, nu ar putea să se întoarcă în Grecia, unde își are soția și fiica. Prin urmare, Comisia consideră că restricțiile administrative în ceea ce privește acordarea unui pașaport și refuzul autorităților interne de a prelungi pașaportul reclamantului au constituit o interferență în dreptul său de a-și respecta viața privată și de familie. Într-adevăr, Comisia consideră că există legături personale suficient de puternice, care au fost grav afectate de aplicarea acestei măsuri (de exemplu, "letmiș," citată anterior, punctul 42). 44. Această interferență a fost prevăzută în Legea nr. 5682 privind pașapoartele și a urmărit un scop legitim în sensul celui de-al doilea alineat al articolului 8 din Convenție, adică securitatea națională. Rămâne de stabilit dacă această interferență era necesară într-o societate democratică, adică dacă răspundea unei nevoi sociale impetuoase și era proporțională cu scopul legitim urmărit. 45. În această privință, Curtea constată că măsura în cauză nu rezultă din urmărirea penală și nici din punerea în aplicare a unei constrângeri pe corp împotriva reclamantului, ci că aceasta constituie o măsură administrativă preventivă, bazată pe existența unei fișe de restricție Cu toate acestea, este necesar să se constate că instanțele în cauză au justificat măsura și, bazându-se numai pe legătura de rudenie prin alianță a reclamantului cu domnul Georgios Andreadis și pe existența unei anumite persoane. Foaia de restricție ministerială, la care nu au acces, au susținut că acesta se dedica propagandei împotriva proprietății statului. 46. În această privință, Curtea arată că instanțele administrative au stat astfel în timp ce reclamantul nu făcea obiectul niciunei urmăriri penale sau condamnări penale. Astfel, deși interesul legat de scopul legitim al măsurilor preventive, cum ar fi cea adoptată în speță, pierde din greutate în timp (letmiș , citată anterior, §§ 46-47), Curtea nu poate ignora faptul că măsura în litigiu va continua pe toată durata procedurii administrative, fie mai mult de patru ani, în timp ce faptele reproșate reclamantului, cu toate că constituie o incriminare penală în temeiul dreptului intern, nu au dat naștere niciunei acuzații. 47. În cele din urmă, Curtea trebuie să țină seama de incertitudinea și de faptul că menținerea măsurii în litigiu, indefinită și bazată pe date ministeriale confidențiale, a putut cauza în viața reclamantului. Având în vedere situația personală și familială a acestuia la momentul faptelor, Comisia consideră că menținerea acestei măsuri pe o perioadă atât de lungă, în absența oricărei acuzații penale, a fost disproporționată și, prin urmare, nu poate fi considerată necesară într-o societate democratică 48. Prin urmare, Curtea concluzionează încălcarea articolului 8 din Convenție. II. În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite să se șteargă decât o implementare a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 150 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material, în special pentru câștigul pierdut, și 200 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 51. Guvernul contestă aceste pretenții. 52. În ceea ce privește pierderea de venituri, Curtea consideră că înscrisurile prezentate de solicitant nu sunt suficiente pentru a susține lipsa de câștig pe care ar fi suferit-o; în schimb, Curtea consideră că este necesar să i se acorde, în mod echitabil, 5 000 EUR pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 53. Reclamantul solicită, de asemenea, 215,93 de noi cărți turcești (TRY) [aproximativ 112 EUR] pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne. În cele din urmă, menționând că a încheiat o convenție din proprie inițiativă conform căreia i s-ar datora avocatului său sumele prevăzute în tabelul cu onorariile de referință ale avocaților în baroul din Ankara, acesta solicită aceste sume. Acesta furnizează, ca justificare, tabelul onorariilor de referință pentru baroul din Ankara, notele de cheltuieli aferente procedurii în fața instanțelor interne, precum și factura avocatului său privind introducerea cererii în fața Curții. 54. Guvernul contestă aceste pretenții. 55. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 267 EUR toate costurile și acordul reclamantului. Interese moratorii 56. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES, CURȚA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, următoarele sume trebuie să fie convertite în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data decontării 000 EUR (cinci mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (ii) 267 EUR (două sute șaptezeci și șapte de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 8 iulie 2008, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte stat al Asiei Mici, pe Pont-Euxin.
DEUXIÈME SECTION
PAȘAOĞLU c. TURQUIE
(Requête n
o
8932/03)
ARRÊT
8 juillet 2008
08/10/2008
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Pașaoğlu c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Antonella Mularoni,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 juin 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
8932/03) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.
Turan Pașaoğlu («
le requérant
»), a saisi la Cour le 17 janvier 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant était représenté par M
es
le Gouvernement
») était représenté par son agent.
3.
Le requérant alléguait en particulier une atteinte à sa vie privée et familiale résultant du refus des autorités administratives nationales de proroger son passeport.
4.
Le 5 septembre 2006, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de 8 de la Convention au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
I.
5.
Le requérant est né en 1963 et réside à Thessalonique.
6.
Le requérant est marié à une ressortissante grecque et est père d’un enfant.
7.
Le 18 octobre 1999, il déposa une demande de prorogation de son passeport auprès du consulat général de Turquie à Thessalonique. Sa demande fut rejetée sur injonction du ministère de l’Intérieur.
8.
Le jour même, il saisit le consul général d’une demande d’information quant aux motifs de ce refus.
9.
Le 27 octobre 1999, l’avocat du requérant saisit la direction de la sûreté d’une demande d’information quant aux motifs de l’établissement d’une fiche de restriction au nom du requérant.
10.
Le 9 novembre 1999, la direction de la sûreté précisa à la préfecture d’Istanbul que la présence du requérant à l’étranger et l’octroi d’un passeport étaient de nature à compromettre la sécurité du pays en vertu de l’article
22 de la loi n
o
5682 sur les passeports, telle que modifiée par la loi n
o
3463, de sorte qu’une fiche de restriction avait été établie à son nom.
11.
Le 10 novembre 1999, l’avocat du requérant saisit la direction de la sûreté d’une demande d’information quant à la mesure de restriction dont l’intéressé faisait l’objet.
12.
Le 25 novembre 1999, la direction de la sûreté près le ministère de l’Intérieur informa la préfecture d’Ankara que la présence du requérant à l’étranger et l’octroi d’un passeport étaient de nature à compromettre la sécurité du pays en vertu de l’article 22 de la loi n
o
5682, de sorte qu’une fiche de restriction avait été établie à son nom.
13.
Le même jour, elle demanda au ministère des Affaires étrangères d’enjoindre à sa représentation à l’étranger de saisir le passeport du requérant aux fins d’envoi à la préfecture d’Istanbul. Elle souligna à cet égard qu’une fiche de restriction avait été établie au nom du requérant pour des raisons de sécurité générale.
14.
Le 13 décembre 1999, le requérant saisit le tribunal administratif d’Ankara d’un recours en annulation et d’un sursis à exécution de la décision portant interdiction de sortie du territoire.
15.
Dans son mémoire en défense, le ministère de la Défense soutint que le requérant était le gendre de l’écrivain grec Georgios Andreadis, interdit de séjour en Turquie pour sa propagande en faveur d’un «
État du Pont
»
[1]
; qu’il dirigeait une société de tourisme et organisait des voyages au départ de la Grèce vers la Turquie, au cours desquels il pouvait faire de la propagande pour «
l’État du Pont
». Il précisa en outre qu’il avait été établi, par une décision ministérielle du 16 juillet 1999, que la présence du requérant à l’étranger et l’acceptation de sa demande de passeport pouvaient compromettre la sécurité du pays au regard de l’article 22 de la loi n
o
5682.
16.
Le 10 février 2000, le tribunal administratif rejeta la demande de sursis à exécution. L’un des juges siégeant à cette occasion adopta une opinion dissidente, aux termes de laquelle aucun élément de preuve ne venait établir les faits reprochés, le requérant n’ayant fait l’objet d’aucune condamnation pénale. Il soutint qu’eu égard au rapprochement existant entre la Grèce et la Turquie, il aurait dû être sursis à la mesure litigieuse.
17.
Le 2 mars 2000, le requérant forma opposition contre le rejet de sa demande de sursis.
18.
Le 8 mars 2000, le tribunal administratif rejeta ce recours.
19.
Le 5 octobre 2000, le tribunal administratif rejeta le recours en annulation du requérant. Il précisa à cette fin le fondement légal de la mesure de restriction litigieuse et estima établi, au vu des pièces du dossier, que le requérant se livrait à de la propagande hellénique en organisant des voyages vers la Turquie avec des groupes de touristes formés par son beau-père, ce qui pouvait constituer une menace pour la sécurité du pays.
20.
Le 1
er
décembre 2000, le requérant se pourvut devant le Conseil d’État et demanda l’annulation de la décision de première instance ainsi que le sursis à l’exécution de celle-ci. Il allégua une atteinte au principe de la personnalité des peines et l’illégalité des mesures l’empêchant de retourner en Turquie. Il précisa de surcroît ne plus détenir de parts dans la société de tourisme mise en cause.
21.
Le 7 février 2001, le Conseil d’État rejeta la demande de sursis du requérant.
22.
Le 25 octobre 2001, il estima que la décision de première instance était conforme à la loi et aux règles de procédure et que les motifs à l’appui du recours n’étaient pas de nature à justifier l’infirmation de cette décision. Il rejeta en conséquence le recours en annulation.
23.
Le 19 décembre 2001, le requérant forma opposition contre cette décision.
24.
Par un arrêt du 15 mai 2002, notifié au requérant le 9 août 2002, le Conseil d’État rejeta cette demande.
25.
Le 21 août 2002, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État d’Istanbul établit un mandat de recherche contre le requérant pour propagande contre l’unité de l’État.
26.
Le 26 février 2004, le requérant saisit la représentation permanente de Turquie à Madrid d’une nouvelle demande de passeport.
27.
Le 15 avril 2004, la préfecture d’Istanbul informa le ministère de l’Intérieur et la représentation permanente de la Turquie à Madrid que le requérant faisait l’objet d’un mandat de recherche émis par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État d’Istanbul pour propagande contre l’unité de l’État.
28.
Le 28 avril 2004, le ministère de l’Intérieur invita la représentation permanente de la Turquie à Madrid à rejeter la demande de passeport du requérant mais à favoriser son retour en Turquie en lui accordant un «
titre de voyage
» de courte durée.
29.
Le 13 octobre 2004, le requérant adressa une demande au ministère de l’Intérieur tendant à l’annulation de la fiche de restriction dont il faisait l’objet et à l’octroi d’un passeport.
30.
Le 7 mars 2005, le ministère de l’Intérieur estima inopportun, au regard de la sécurité générale et à la lumière des décisions adoptées antérieurement par les juridictions administratives, de procéder à l’annulation en question.
31.
Le 11 mars 2005, l’avocat du requérant saisit la direction générale de la sûreté près le ministère de l’Intérieur d’une demande d’information sur le point de savoir si l’interdiction de passeport dont faisait l’objet son client perdurait ou non et, dans l’affirmative, si cette interdiction pouvait être levée en raison de l’adoption d’une circulaire prévoyant la levée des interdictions de passeport.
32.
Le 17 mars 2005, la direction générale de la sûreté informa le préfet d’Ankara, pour communication à l’avocat du requérant, qu’il n’y avait pas lieu, à la lumière des décisions des juridictions administratives adoptées en l’espèce, de procéder à l’annulation de la fiche de restriction du requérant.
33.
Le 3 mai 2005, la commission des recours de la Grande Assemblée nationale turque, saisie d’une plainte pour refus de passeport, décida de ne pas donner suite à celle-ci.
II.
34.
Conformément à l’article 22 de la loi n
o
5682 sur les passeports, les personnes qui font l’objet d’une interdiction de quitter le territoire national en vertu d’une décision de justice ou dont la sortie du pays présente, selon le ministère de l’Intérieur, un inconvénient pour la sécurité générale ne peuvent se voir délivrer de passeport.
Toutefois, les personnes interdites de passeport ou de sortie du territoire ainsi que celles dont la présence en dehors du territoire national est considérée comme présentant un inconvénient pour la sécurité générale, et dont les passeports sont périmés et non renouvelés, peuvent se voir accorder un titre de voyage.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION
35.
Le requérant se plaint de la restriction administrative quant à l’octroi d’un passeport, du refus des autorités internes de proroger son passeport ainsi que de l’atteinte à sa liberté et à sa vie privée et familiale qui en résulte selon lui. Il invoque l’article 8 de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...)
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
36.
Le Gouvernement combat cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
37.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
38.
Le Gouvernement rappelle que l’existence de «
liens personnels étroits
» entre les personnes est une condition
sine qua non
de l’existence d’une vie familiale au sens de l’article 8 de la Convention. Or en l’espèce non seulement le requérant n’est pas empêché de vivre avec son épouse et son enfant en Turquie, mais il n’établit en outre aucunement entretenir des «
relations étroites
» avec les membres de sa famille en Turquie.
39.
Par ailleurs, à supposer que le requérant puisse se prétendre victime de l’article
2 du Protocole n
o
4, le Gouvernement rappelle que la Turquie n’a pas ratifié ce dernier. De surcroît, il précise que si la Cour devait estimer qu’il y a eu ingérence en l’espèce, il affirme que celle-ci était prévue par la loi sur les passeports et poursuivait un but légitime, à savoir la sécurité nationale et l’ordre public. Enfin, aux termes de l’article 3 de la loi sur les passeports, tout citoyen turc se voit reconnaître le droit d’entrer en Turquie, de sorte que le requérant a la possibilité d’y transférer sa résidence et de s’y installer avec sa famille.
40.
Le requérant soutient que la restriction dont il fait l’objet ne repose sur aucun fait avéré et que le Gouvernement n’apporte aucune précision quant au comportement qui serait de nature à porter atteinte à la sécurité nationale et à l’ordre public. En outre, il précise que la possibilité qui lui est offerte de retourner en Turquie en vertu de l’article 3 de la loi sur les passeports ne saurait être efficiente dès lors qu’elle n’a pas pour pendant la possibilité de quitter le territoire turc. A cet égard, l’intéressé souligne qu’il a appris être sous le coup d’une inculpation pénale pour propagande séparatiste. Enfin, il précise que sa mère ainsi que ses frères et ses sœurs vivent en Turquie, de même que ses oncles et tantes, de sorte que la restriction dont il fait l’objet porte atteinte à sa vie familiale tout en entravant ses activités commerciales et l’accès à ses propriétés.
41.
La Cour rappelle que la mesure par laquelle un individu se trouve dépossédé d’un document de voyage tel que, par exemple, un passeport, s’analyse à n’en pas douter comme une ingérence dans l’exercice de la liberté de circuler, garantie en tant que telle à l’article 2 du Protocole n
o
4 (
Baumann c. France
, n
o
33592
‑
V
; plus récemment,
Sissanis c. Roumanie
, n
o
23468/02, § 63, 25 janvier 2007). Or ce Protocole a été signé mais non ratifié par la Turquie, de sorte que ses dispositions ne s’appliquent pas au cas d’espèce.
42.
Cela étant, la Cour souligne que si les dispositions de l’article 8 ne sauraient se substituer à celles de l’article 2 du Protocole n
o
4, il n’en existe pas moins un lien étroit entre ce dernier article et l’article 8 de la Convention. La Cour a ainsi eu l’occasion d’affirmer qu’à une époque où la liberté de circulation, et en particulier la liberté de circulation transfrontalière, est considérée comme essentielle pour l’épanouissement de la vie privé surtout lorsqu’il s’agit de personnes ayant des liens familiaux ancrés dans plusieurs pays, le fait de refuser cette liberté sans aucune motivation à une personne relevant de sa juridiction constitue, pour un Etat, un manquement grave à ses obligations (voir
İletmiș c. Turquie
, n
o
29871/96, §
‑
...).
43.
En l’occurrence, la Cour observe que le requérant est domicilié en Grèce, où il réside avec son épouse et sa fille, alors que sa mère et ses frères et sœurs vivent en Turquie. Si le requérant s’est vu accorder le droit à un «
titre de voyage
» lui permettant, le cas échéant, de se rendre en Turquie, la Cour ne peut cependant ignorer qu’une fois dans ce pays et privé de passeport, il ne pourrait retourner en Grèce, où résident son épouse et sa fille. Dès lors, elle estime que les restrictions administratives quant à l’octroi d’un passeport et le refus des autorités internes de proroger le passeport du requérant ont constitué une ingérence dans le droit de celui-ci au respect de sa vie privée et familiale. Elle estime en effet qu’il existait des liens personnels suffisamment forts, qui ont été gravement affectés par l’application de cette mesure (
İletmiș
, précité, §
42).
44.
Cette ingérence était en outre prévue par la loi n
o
5682 sur les passeports et poursuivait un but légitime au sens du deuxième paragraphe de l’article
8 de la Convention, c’est à dire la sécurité nationale. Reste à déterminer si cette ingérence était nécessaire dans une société démocratique c’est-à-dire si elle répondait à un besoin social impérieux et était proportionnée au but légitime poursuivi.
45.
A cet égard, la Cour observe que la mesure litigieuse ne découle ni de poursuites pénales, ni de la mise à exécution d’une contrainte par corps à l’encontre du requérant, mais qu’elle constitue une mesure de police administrative à caractère préventif, reposant sur l’existence d’une «
fiche de restriction
» établie par le ministère de l’Intérieur. Certes, le requérant put déférer cette mesure aux juridictions administratives, au contrôle desquelles elle fut soumise. Force est toutefois de constater que les juridictions en question justifièrent la mesure et, se fondant uniquement sur le lien de parenté par alliance du requérant avec M. Georgios Andreadis et sur l’existence d’une «
fiche de restriction
» ministérielle, à laquelle l’intéressé n’eut pas accès, elles affirmèrent que celui-ci se livrait à de la propagande contre l’unité de l’Etat.
46.
A cet égard, la Cour relève que les juridictions administratives statuèrent de la sorte alors même que le requérant ne faisait l’objet d’aucune poursuite ni condamnation pénale. Ainsi, bien que l’intérêt lié au but légitime de mesures préventives, telle celle adoptée en l’espèce, perde de son poids avec le temps (
İletmiș
, précité, §§ 46-47), la Cour ne peut ignorer que la mesure litigieuse perdura pendant toute la durée de la procédure administrative, soit pendant plus de quatre ans, alors que les faits reprochés au requérant, pourtant constitutifs d’une incrimination pénale en vertu du droit interne, ne donnèrent lieu à aucune inculpation. En effet, ce n’est qu’au terme de cette procédure administrative que des poursuites pénales furent diligentées contre le requérant (paragraphe 25 ci-dessus).
47.
Enfin, la Cour se doit de prendre en compte l’incertitude et le bouleversement que le maintien de la mesure litigieuse, indéfinie et fondée sur des données ministérielles confidentielles, a pu causer dans la vie du requérant. Eu égard à la situation personnelle et familiale de celui-ci à l’époque des faits, elle estime que le maintien de cette mesure pendant une si longue période, en l’absence de toute inculpation pénale, était disproportionné et qu’il ne saurait donc passer pour «
nécessaire dans une société démocratique
».
48.
Dès lors, la Cour conclut à la violation de l’article 8 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
49.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
50.
Le requérant réclame 150
000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel, notamment pour gain manqué, et 200
000 EUR au titre du dommage moral qu’il aurait subis.
51.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
52.
S’agissant de la perte de revenus alléguée, la Cour considère que les pièces soumises par le requérant ne suffisent pas à étayer le manque à gagner qu’il aurait subi. En revanche, elle considère qu’il y a lieu de lui octroyer, en équité, 5
000 EUR au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
53.
Le requérant demande également 215,93 nouvelles livres turques (TRY) [environ 112 EUR] pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes. Il réclame 300 TRY [environ 155 EUR] pour les honoraires d’avocat dont il s’est acquitté lors de l’introduction de la requête. Enfin, précisant avoir conclu une convention d’honoraires aux termes de laquelle il serait redevable à son avocat des sommes prévues par le tableau des honoraires de référence des avocats au barreau d’Ankara, il réclame ces montants. Il fournit à titre de justificatif le tableau des honoraires de référence du barreau d’Ankara, les notes de frais afférentes à la procédure devant les juridictions internes ainsi que la facture de son avocat relative à l’introduction de la requête devant la Cour.
54.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
55.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 267 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
56.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
le restant de la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement
:
i)
5
000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
ii)
267 EUR (deux cent soixante-sept euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, au titre des frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
8 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente
1.
État de l’Asie mineure, sur le Pont-Euxin.