ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1944/2016

Decizia nr. 1944/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cadru procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 14 aprilie 2011, sub nr. 494/59/2011, reclamanta Regia Autonomă de Transport Timișoara în contradictoriu cu Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 284 din 14 octombrie 2010 privind soluționarea contestației înregistrată la ANAF sub nr. 907027 din 17 martie 2010, formulată împotriva Deciziei de Impunere nr. 69 din 28 ianuarie 2010 a Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Administrația Financiară pentru Contribuabili Mijlocii Timiș - Activitatea de Inspecție Fiscală - pentru suma de 39.860.08 RON, iar pe cale de consecință anularea acesteia ca netemeinică și nelegală, suspendarea efectelor Deciziei de Impunere nr. 69 din 28 ianuarie 2010 Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Administrația Financiară pentru Contribuabili Mijlocii Timiș - Activitatea de Inspecție Fiscală - pentru suma de 40.477.092 RON.

Prin Sentința civilă nr. 586 din 1 noiembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Regia Autonomă de Transport Timișoara în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și în consecință, a anulat în parte Decizia de impunere nr. 69/2010 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, precum și Decizia nr. 284/2010 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, respectiv în ceea ce privește TVA deductibil în cuantum de 721.463 RON și a majorărilor de întârziere aferente și a suspendat executarea Deciziei de impunere nr. 69/2010 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș pentru suma de 721.463 RON și a majorărilor de întârziere aferente până la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, atât reclamanta Regia Autonomă de Transport Timișoara, cât și pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara (în calitate de succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș) au declarat recurs.

Prin Decizia civilă nr. 4843 din 18 decembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea formulată de recurenta Regia Autonomă de Transport Timișoara, de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca neîntemeiată.

A admis recursurile declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara (în calitate de succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș) și de Regia Autonomă de Transport Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 586 din 1 noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal și a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că nu a fost analizată pe fond în mod efectiv acțiunea, nefiind formulate în cuprinsul considerentelor sentinței răspunsuri explicite la motivele de fapt și de drept invocate de către reclamantă, nefiind analizat un mijloc esențial de probă, administrat în condițiile legii (Raportul de expertiză contabilă).

La data de 4 august 2015, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 494/59/2011*.

În rejudecare, reclamanta a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Consiliului Local al Municipiului Timișoara și a Municipiului Timișoara, reprezentat prin Primar, solicitând ca în ipoteza respingerii acțiunii, chemații în garanție să fie obligați la plata sumei de 27.885 RON, reprezentând TVA, precum și a accesoriilor aferente calculate de organul fiscal până la data stingerii debitului principal, stabilit în sarcina sa prin Decizia de impunere nr. 69 din 28 ianuarie 2010, emisă de fosta DGFP Timiș, menținută prin Decizia de soluționare a Contestației nr. 284 din 14 octombrie 2010 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Formulând întâmpinare față de această cerere de chemare în garanție, CLM Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar au solicitat admiterea cererii principale și, implicit, respingerea cererii de chemare în garanție, în considerarea faptului că prin HCLM Timișoara nr. 415 din 30 noiembrie 2010 s-a aprobat utilizarea gratuită de către RATT a materialelor rămase în stocurile acesteia la finalizarea proiectului de modernizare a infrastructurii la rețeaua de transport în comun cu tramvaiul în municipiu, precum și prin însușirea concluziilor raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză, potrivit cărora nu a intervenit un transfer de proprietate între reclamantă și Municipiul Timișoara cu privire la traseele realizate și finalizate în cadrul proiectului menționat, schimbându-se doar modul de evidențiere în conturile bilanțiere sau extrabilanțiere a acestora.

În rejudecarea cauzei, instanța a dispus suplimentarea probatoriului administrat, pentru a verifica dacă materialele rămase nefolosite la finalizarea proiectului de modernizare a infrastructurii la rețeaua de transport în comun cu tramvaiul în Municipiul Timișoara au fost efectiv utilizate de către reclamantă după adoptarea HCLM Timișoara nr. 415 din 30 noiembrie 2010, ce destinație a fost dată acestor bunuri, dacă s-au mai efectuat verificări din partea organelor fiscale cu privire la modul de utilizare a bunurilor, astfel încât s-au depus la dosar puncte de vedere din partea DGRFP Timișoara, informare întocmită de reclamantă cu privire la materialele menționate, balanțe de verificare a acestor produse, întocmite în luna octombrie 2015, situație privind lucrările pentru care au fost utilizate o parte din aceste materiale, în valoare de 1.861.971,76 RON, în perioada 1 aprilie 2009 - 31 octombrie 2015.

2.1. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin Sentința nr. 373 din 16 decembrie 2015, Curtea de Apel Timișoara a admis cererea promovată de reclamanta Regia Autonomă de Transport Timișoara, împotriva pârâtelor Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara (succesoare a fostei Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș), și Agenția Națională de Administrare Fiscală, a dispus anularea parțială a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de Inspecția Fiscală cu nr. 69 din 28 ianuarie 2010, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara (succesoare a fostei Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș), precum și Deciziei de soluționare a contestației administrative cu nr. 284 din 14 octombrie 2010, emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru suma de 39.860.080 RON, reprezentând TVA în sumă de 27.885.000 RON și accesorii aferente în sumă de 11.975.080 RON, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere menționate până la soluționarea irevocabilă a cauzei, a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 28.000 RON, cheltuieli de judecată, a respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamanta Regia Autonomă de Transport Timișoara împotriva Municipiului Timișoara și a Consiliului Local al Municipiului Timișoara.

Pentru a pronunța această hotărâre s-au reținut următoarele.

În urma unei inspecții fiscale finalizate prin raportul de inspecție fiscală nr. 919 din 28 ianuarie 2010 întocmit de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a fost emisă Decizia de impunere nr. 69 din 28 ianuarie 2010 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei Regia Autonomă de Transport Timișoara TVA suplimentar de plată de 28.472.071 RON și obligații accesorii de 12.005.021 RON.

În raportul de inspecție fiscală, s-au reținut în sarcina reclamantei următoarele:

- reclamanta a achiziționat materiale în cadrul proiectului „Modernizarea infrastructurii la rețeaua de transport în comun cu tramvaiul în municipiul Timișoara” din care unele, în valoare de 3.797.176 RON, nu sunt destinate în folosul operațiunilor taxabile deoarece au rămas nefolosite la sfârșitul proiectului; în consecință raportat la disp. art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc., TVA aferent în cuantum de 721.463 RON nu ar fi deductibil (obligațiile accesorii aferente sunt de 213.553 RON); s-a reținut că acest TVA (inițial deductibil și încasat de reclamantă) a devenit nedeductibil la data de 24 februarie 2009 când a fost emisă Hotărârea Consiliului Local Timișoara nr. 53/2009 prin care s-a respins utilizarea gratuită a materialelor rămase nefolosite la sfârșitul proiectului;

- regia a transferat din patrimoniul său în patrimoniul Consiliului Local al Municipiului Timișoara active patrimoniale (imobilizări corporale aferente traseelor finalizate în cadrul aceluiași proiect „Modernizarea infrastructurii …”) pentru care la achiziționare a dedus TVA, fără să colecteze TVA în cuantum de 27.163.537 RON, astfel încât în conformitate cu dispozițiile art. 128 alin. (5) C. fisc., această operațiune se analizează ca o distribuire de bunuri din activele persoanei juridice impozabile către acționarul său (CLM Timișoara), constituind o livrare de bunuri efectuată cu plata, intrând în sfera de aplicare a TVA, astfel încât reclamanta avea obligația de a declara și colecta taxa în condițiile art. 140 alin. (1) C. fisc., la momentul cedării activelor, echivalat cu cel al scoaterii acestora din evidența contabilă a RATT.

Contestația administrativă prealabilă formulată de reclamantă împotriva acestei decizii de impunere, în aplicarea art. 205 și următoarele C. proc. fisc., a fost admisă în parte de pârâta ANAF prin Decizia nr. 284 din 14 octombrie 2010, respectiv pentru suma de 587.071 RON TVA și accesorii de 29.941 RON (așadar, obligația fiscală rămasă în sarcina reclamantei este de 27.885.000 RON TVA și 11.975.080 RON accesorii).

În cauza de față reclamanta a solicitat anularea actelor administrative fiscale (Decizia de impunere și cea de soluționare a contestației administrative), pentru suma totală de 39.860.080 RON, din care 721.463 RON - TVA considerat nedeductibil de către organul de inspecție fiscală, aferent stocurilor de materiale în valorare de 3.797.176 RON, rămase neutilizate la finalizarea proiectului de modernizare a infrastructurii menționat, cu accesorii în sumă de 213.553 RON, calculate în intervalul 24 februarie 2009 - 15 ianuarie 2010, respectiv 27.163.537 RON - TVA de colectat, potrivit raportului de inspecție fiscală, la transferul în patrimoniul Municipiului Timișoara a traseelor realizate și finalizate în cadrul proiectului, cu accesorii în sumă de 11.761.527 RON.

În susținerea acestei cereri, reclamanta a învederat că organul de inspecție fiscală a dat o greșită interpretare dispozițiilor HCLM Timișoara nr. 53 din 24 februarie 2009, considerând că materialele rămase nu ar putea fi utilizate în continuare de regie, potrivit obiectului său de activitate, în scopul operațiunilor sale taxabile, deși scopul emiterii hotărârii a fost doar a se stabili că municipiul nu înțelege să finanțeze achiziția acestor materiale din fondurile primăriei; de asemenea, reclamanta s-a prevalat de emiterea ulterioară a HCLM Timișoara nr. 415 din 30 noiembrie 2010, prin care s-a aprobat utilizarea cu titlu gratuit a materialelor rămase în stoc la finalizarea proiectului finanțat pentru modernizarea infrastructurii la rețeaua de transport în comun cu tramvaiul de către reclamantă.

În ceea ce privește TVA de colectat, reclamanta a susținut că operațiunea de cedare a traseelor realizate și finalizate în cadrul proiectului către Municipiul Timișoara nu reprezintă o livrare de bunuri, în sensul art. 128 alin. (1) și (5) C. fisc., ci a fost efectuată doar ca operațiune contabilă, bunurile în discuție făcând parte din domeniul public al municipiului și în perioada anterioară finalizării proiectului de modernizare.

În opinia instanței, argumentele reclamantei au fost reținute ca întemeiate.

Instanța de fond a reținut că organul de inspecție fiscală a considerat nedeductibilă TVA aferentă achizițiilor bunurilor rămase în stoc la finalizarea proiectului de investiții, pentru modernizarea infrastructurii la rețeaua de transport în comun cu tramvaiul pe raza Municipiului Timișoara, nu prin raportare la natura și destinația acestor bunuri, ci exclusiv în considerarea faptului că prin HCLM Timișoara nr. 53 din 24 februarie 2009 (Dosarul x/59/2011 al Curții de Apel Timișoara), s-a respins cererea RATT de utilizare gratuită a acestor materiale, astfel încât acestea nu mai pot fi considerate a fi destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale regiei.

Analizând conținutul HCLM Timișoara nr. 53 din 24 februarie 2009, instanța a reținut că cererea reclamantei de utilizare gratuită a materialelor rămase în stoc după finalizarea proiectului finanțat a fost respinsă în fapt doar provizoriu, de vreme ce concomitent s-a dispus efectuarea unui audit privind managementul proiectului și al achizițiilor aferente pentru întreaga perioadă de derulare a acestuia, „pentru a se stabili clar de ce au rămas materiale neutilizate, având în vedere valoarea lor foarte mare și cine poartă responsabilitatea achiziționării și neutilizării acestora”. Rezultă astfel că cererea RATT a fost soluționată în acest mod nu în considerarea faptului că aceasta nu ar fi avut dreptul de a utiliza bunurile în derularea activității sale, conform obiectului de activitate, în scopul realizării operațiunilor taxabile, ci cu scopul verificării legalității achizițiilor efectuate în cadrul proiectului, în urma cărora au fost dobândite materialele.

S-a observat că la finalizarea auditului astfel dispus, CLM Timișoara a aprobat utilizarea gratuită de către reclamantă a materialelor rămase în stoc, ceea ce confirmă interpretarea reclamantei, potrivit căreia acționarul său nu ar fi contestat dreptul său de a utiliza bunurile, ci a intenționat exclusiv să verifice în prealabil legalitatea dobândirii lor.

Instanța a concluzionat că simpla emitere a HCLM Timișoara nr. 53 din 24 februarie 2009 nu îndreptățea organul de inspecție fiscală să conchidă că materialele rămase în stoc la finalizarea proiectului de modernizare a infrastructurii rețelei de transport în comun cu tramvaiul nu ar putea fi utilizate în viitor în scopul operațiunilor taxabile ale contribuabilei, respectiv că TVA achitat la achiziționarea acestora nu ar fi deductibil, raportat la dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc.

Instanța a mai avut în vedere și faptul că probatoriul administrat în al doilea ciclu procesual atestă utilizarea de către reclamantă a bunurilor pentru achiziționarea cărora s-a achitat TVA considerat nedeductibil de către organul fiscal în cadrul unor operațiuni specifice obiectului său de activitate, fiind deja utilizate pentru lucrări de reparații și întreținere a traseelor rețelelor de transport public cu troleibuze și tramvaie, lucrări de investiții, extinderi și modernizări la aceste rețele, materiale în valoare de 1.861.971,76 RON, din stocul total de 3.797.176,33 RON, potrivit situațiilor depuse la dosar de reclamantă.

Față de aceste considerente, instanța a apreciat că se impune admiterea acțiunii în anularea actelor administrative fiscale pentru TVA considerat nedeductibil de către pârâte, în sumă de 721.463 RON, cu accesorii aferente de 213.553 RON (accesoriile urmând soarta debitului principal).

S-a constatat a fi întemeiată acțiunea în anulare și în privința obligației de plată stabilită în sarcina reclamantei pentru suma de 27.163.537 RON, TVA colectată, respectiv pentru accesoriile aferente acestei sume, de 11.761.527 RON.

Cu privire la aceste sume, instanța a avut în vedere starea de fapt în cauză, din care rezultă că nu a operat un transfer de proprietate din patrimoniul reclamantei către Municipiul Timișoara, cu privire la traseele realizate și finalizate în cadrul proiectului „Modernizarea infrastructurii la rețeaua de transport în comun cu tramvaiul în municipiul Timișoara”.

Din actele administrate în cauză, a rezultat că prin O.G. nr. 102/1999 a fost ratificat Contractul de finanțare dintre România, Banca Europeană de Investiții și Regia Autonomă de Transport Timișoara, pentru finanțarea Proiectului de reabilitare a transportului urban în Timișoara, în valoare de 19 milionare euro, semnat la Luxemburg la 18 august 1999 și la București la 20 august 1999.

Prin H.G. nr. 702 din 30 august 1999 au fost aprobați indicatorii tehnico-economici ai obiectivului de investiție „Modernizarea infrastructurii la rețeaua de transport în comun cu tramvaiul în municipiul Timișoara - Județul Timiș” și finanțarea proiectului în condițiile acordului de împrumut încheiat, în proporție de 50% din bugetul Statului Român, 50% de la Banca Europeană de Investiții, iar TVA aferentă, de la Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Expertiza tehnică judiciară administrată în cauză în primul ciclu procesual a relevat că toate cheltuielile aferente lucrărilor de investiții finanțate în cadrul proiectului au fost înregistrate, pe măsura realizării lor, în evidența contabilă a reclamantei, ca investiții în curs, în contul contabil 231 „Imobilizări corporale în curs”. TVA aferentă acestor cheltuieli a fost evidențiată de către reclamantă ca deductibilă, pe măsura realizării lucrărilor (potrivit proceselor-verbale de recepție la terminarea lucrărilor), iar investiția în curs a fost închisă prin înscrierea sa ca imobilizare corporală, după caz, în contul contabil 212 „Construcții” sau 213 „Instalații, echipamente și aparate de măsură”.

Traseele realizate și finalizate în cadrul proiectului au fost predate Municipiului Timișoara, în vederea preluării și înregistrării acestora în domeniul public al municipiului.

Astfel, reclamanta a scos din evidențele contabile imobilizările corporale aferente traseelor finalizate, diminuând patrimoniul său și valoarea mijloacelor fixe prin notele contabile nr. 29 din 30 septembrie 2008, nr. 38 din 30 noiembrie 2008 și nr. 40 din 31 decembrie 2008.

Operațiunile de diminuare a valorilor contabile ale imobilizărilor corporale constând în traseele liniilor de tramvai finalizate în cadrul proiectului au fost efectuate ca urmare a măsurilor de diminuare corespunzătoare a patrimoniului public dispuse de Camera de Conturi a județului Timiș prin procesul-verbal de control nr. 591 din 17 octombrie 2008.

Potrivit constatărilor experților introduși în cauză, reclamanta a înregistrat inițial bunurile din domeniul public al municipiului, pe care le administra, în activ, în conturi corespunzătoare de imobilizări, analitic distinct, iar în pasiv, în creditul contului 1015/02 „Patrimoniul public”, evidența analitică ținându-se pe surse de dobândire, potrivit legii, conform Normelor metodologice privind înregistrarea în contabilitate a bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Statului și al unităților administrativ-teritoriale, aprobate prin H.G. nr. 1031/1999.

După modificarea Legii contabilității nr. 82/1991, prin Legea nr. 259/2007, bunurile din domeniul public al unității administrativ-teritoriale nu mai puteau fi înregistrate în activul regiilor autonome, ci în conturi de ordine și evidență. Practic, modificarea astfel intervenită s-a oglindit în evidențele contabile prin întocmirea unor note contabile de scădere concomitentă a activului și pasivului regiei autonome și înregistrarea contravalorii în contul de ordine și evidență.

Operațiunile contabile astfel realizate au fost interpretate de inspectorii fiscali ca o distribuire de bunuri din activele reclamantei către acționarul său, fiind echivalată cu o livrare de bunuri, conform art. 128 alin. (5) C. fisc.

În opinia instanței această interpretare este eronată, de vreme ce bunurile în discuție (traseele de tramvai la care s-au realizat lucrări de investiții în cadrul proiectului finanțat) nu au fost niciodată proprietatea reclamantei, ci s-au aflat doar în administrarea acesteia, fiind ex-lege parte a domeniului public al Municipiului Timișoara.

Astfel, instanța a reținut că, însuși Municipiul Timișoara, chemat în garanție de către reclamantă, învederează că întreg proiectul de modernizare în cadrul căruia au fost realizate traseele viza bunurile din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, date în administrarea RATT în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998.

De asemenea, instanța a mai reținut că și actuala lege a transportului public local, Legea nr. 92/2007, prevede în art. 1 alin. (6) lit. b) că infrastructura ce deservește serviciile de transport public local aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, fiind date în administrare sau în gestiune unor operatori, cum este cazul reclamantei (art. 21 alin. (5) din aceeași lege).

Conchizând, s-a reținut că întreaga infrastructură de transport public local cu tramvaiul pe raza Municipiului Timișoara aparține unității administrativ-teritoriale, fiind doar dată în administrare (gestiune) reclamantei, în vederea prestării serviciului public de transport, acesta fiind de altfel scopul pentru care s-a înființat regia, prin Decizia nr. 97 din 25 noiembrie 1991 a Prefecturii Județului Timiș și nr. 99 din 29 ianuarie 1991 a Primăriei Municipiului Timișoara.

Operațiunile contabile pe care inspectorii fiscali le-au avut în vedere la emiterea raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere nu au putut fi calificate nici ca distribuiri de bunuri din activele persoanei juridice reclamante și nici livrări de bunuri, întrucât bunurile din domeniul public nu sunt susceptibile să facă obiect al unor transferuri de proprietate în orice mod, ci reprezintă doar expresia modificărilor evidențelor contabile pentru a le face conforme normelor legale în vigoare, după adoptarea Legii nr. 259/2007.

A mai reținut instanța că nu sunt deci incidente în cauză prevederile art. 128 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 (Codul fiscal), pârâtele stabilind în mod eronat obligația reclamantei de a colecta TVA pentru operațiunile astfel realizate.

Instanța a constatat întemeiată și cererea reclamantei de suspendare a executării deciziei de impunere atacată, până la soluționarea irevocabilă a cauzei, fiind întrunite cerințele art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004, argumentele mai sus expuse relevând existența unui caz bine justificat de suspendare, la care se adaugă paguba iminentă ce ar putea fi cauzată reclamantei prin executarea debitului fiscal anterior finalizării procesului, dată fiind valoarea considerabilă a acestuia, executarea fiind de natură să conducă la perturbarea activității prestatorului serviciului public local.

Împotriva Sentinței nr. 373 din 16 decembrie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal au declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Timișoara și Agenția Națională de Administrare Fiscală, susținând netemeinicia și nelegalitatea sentinței recurate și invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 304

1

C. proc. civ.

Ambele recurente au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și pe fond respingerea acțiunii, cu consecința menținerii actelor administrative fiscale contestate în cauză.

În esență, în argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost aduse de recurente, în esență, critici asemănătoare sentinței recurate, după cum urmează:

I. În ceea ce privește suma de 721.463 RON reprezentând TVA și suma de 213.553 RON reprezentând accesoriile aferente, instanța de fond și-a argumentat hotărârea pronunțată prin însușirea în întregime a susținerilor intimatei, fără a ține cont de apărările formulate de recurente în acest sens și fără a arăta motivele pentru care acestea au fost înlăturate.

Recurentele au susținut că prin Hotărârea Consiliului Local al municipiului Timișoara nr. 53 din 24 februarie 2009, s-a stabilit că materialele rămase neutilizate la finalizarea proiectului nu vor putea fi folosite pentru nevoile regiei, potrivit specificului activității, RATT neputând astfel să justifice necesitatea unor astfel de achiziții, cantitățile livrate și prețurile practicate, în conformitate cu legislația în vigoare și având în vedere serviciile similare de pe piață.

De asemenea, reclamanta nu a făcut dovada că materialele neutilizate la finalizarea investiției "Modernizarea infrastructurii la rețeaua de transport în comun cu tramvaiul în Municipiul Timișoara", pentru care a dedus TVA, sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile.

Prin urmare, în mod legal organele de inspecție fiscală nu au acceptat la deducere TVA în sumă de 721.463 RON în raport de dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003.

II. În ceea ce privește suma de 27.163.537 RON reprezentând TVA și suma de 11.761.527 RON reprezentând accesoriile aferente, instanța de fond și-a argumentat hotărârea pronunțată prin însușirea în întregime a susținerilor intimatei și a concluziilor raportului de expertiză tehnică administrat în cauză.

Raportul de expertiză nu are valoarea unui mijloc absolut de probă și nu se coroborează cu restul probelor, astfel încât în mod eronat a fost valorificat de instanța de fond.

În mod greșit instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 128 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, întrucât operațiunile contabile avute în vedere de organele fiscale nu pot fi calificate nici ca distribuiri de bunuri din activele societății și nici ca livrări de bunuri.

Taxa pe valoarea adăugată aferentă cheltuielilor efectuate cu realizarea proiectului de reabilitare a fost înscrisă de intimată în jurnalele pentru cumpărări lunare, în deconturile lunare și în balanțele contabile lunare, ca taxă pe valoarea adăugată deductibilă.

Organele de inspecție fiscală au stabilit în mod temeinic și legal că cedarea în condițiile menționate către Primăria Municipiului Timișoara a traseelor realizate și finalizate reprezintă operațiuni cuprinse în sfera de aplicare a TVA, motiv pentru care intimata avea obligația să calculeze, să evidențieze și să declare TVA colectată aferentă în sumă de 27.163,537 RON, în condițiile art. 140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Recurentele au arătat și faptul că, având în vedere dispozițiile legale incidente, respectiv art. 128 alin. (3) lit. c), art. 137 alin. (1) lit. c), art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, pct. 8 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operațiuni taxabile, fiind fără dubiu și obligația intimatei de a colecta TVA în sumă de 27.163.537 RON.

În ceea ce privește suma 11.975.080 RON reprezentând majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată, acestea au fost stabilite potrivit principiului" accesoriul urmează principalul" și în temeiul O.G. nr. 92/2003.

III. Hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii și în ceea ce privește suspendarea executării deciziei de impunere atacată până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

S-a arătat, în esență, că motivele invocate de intimată nu sunt de natură să dovedească faptul că, în speță, sunt îndeplinite cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004.

IV. În ceea ce privește obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 28.000 RON instanța de fond trebuia să analizeze îndeplinirea condițiilor impuse de art. 274 C. proc. civ.

În întâmpinarea formulată, DGRFP Timișoara a susținut criticile recurentei ANAF, reiterând aceleași argumente din cererea sa de recurs.

Atât Municipiul Timișoara cât și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului DGRFP Timișoara combătând criticile acesteia.

Regia Autonomă de Transport Timișoara (RATT) a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Înalta Curte, analizând recursurile prin prisma criticilor asemănătoare formulate de recurente, apreciază că acestea sunt fondate, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

I. Referitor la suma de 721.463 RON reprezentând TVA și accesoriile aferente de 213.553 RON, considerată de organele fiscale ca nedeductibilă fiscal, și în privința căreia instanța de fond a dispus anularea, criticile recurentelor sunt neîntemeiate.

Recurentele au considerat că suma menționată este nedeductibilă din perspectiva HCL a Municipiului Timișoara nr. 53 din 24 februarie 2009.

Este adevărat că instanța de fond a argumentat hotărârea pronunțată având în vedere și HCL a Municipiului Timișoara nr. 415 din 30 noiembrie 2010, ulterioară emiterii actelor contestate.

Or, în contextul în care refuzul organelor fiscale de a accepta deducerea TVA a avut în vedere HCL nr. 53 din 24 martie 2009 nici HCL nr. 415 din 30 noiembrie 2010 nu putea fi ignorată de prima instanță, fiind în legătură tot cu aceleași materiale rămase în stocuri după finalizarea proiectului, care au făcut și obiectul HCL nr. 53 din 24 martie 2009.

De altfel, situația de fapt reținută de instanța de fond cu referire la HCL nr. 415/2010 nu a fost contestată de recurente și nici utilizarea ulterioară a bunurilor pentru care s-a achitat TVA, considerată nedeductibilă.

De asemenea, rezultă din cuprinsul recursurilor că se acceptă de recurente indirect că bunurile pentru achiziționarea cărora s-a achitat TVA, considerat nedeductibil de organele fiscale, au fost utilizate în cadrul unor operațiuni specifice obiectului său de activitate, însă cu rezerva că au fost utilizate materiale în valoare de 1.861.971,7 RON din stocul total de 3.797.176,33 RON.

Faptul că nu au fost încă utilizate integral nu poate conduce la excluderea deducerii TVA, cât timp la achiziționarea tuturor acestor bunuri s-a achitat TVA, acestea urmând a fi folosite în viitor în scopul operațiunilor taxabile de contribuabili.

Instanța de fond, acordând valoare HCL nr. 415/2010 a acționat cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care impun îndatorirea judecătorului să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Luarea în considerare a HCL nr. 415/2010, este în concordanță și cu principiul bunei-credințe instituit de dispozițiile art. 12 din O.G. nr. 92/2003, modificată și completată, astfel că această hotărâre nu poate fi ignorată în stabilirea corectă a situației privind TVA deductibil aferent bunurilor achiziționate de reclamantă pentru care organele fiscale nu au acordat drept de deducere a TVA.

În concluzie, în mod corect instanța de fond a interpretat și aplicat dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, stabilind că se impune anularea actelor administrative fiscale contestate pentru TVA în sumă de 721.463 RON cu accesoriile aferente în sumă de 213.553 RON.

II. Criticile cu privire la suma de 27.163.637 RON și accesoriile aferente sunt fondate.

Necontestată este situația de fapt reținută de instanța de fond potrivit căreia taxa pe valoarea adăugata aferenta cheltuielilor efectuate cu realizarea proiectului de reabilitare a fost înscrisă de intimată în jurnalele pentru cumpărări lunare, în deconturile lunare și în balanțele contabile lunare, ca taxă pe valoarea adăugată deductibilă.

Or, în contextul în care reclamantei i s-a recunoscut dreptul de deducere a TVA aferentă achizițiilor efectuate, aceasta avea obligația de a colecta TVA, respectiv de a emite facturi cu TVA pentru avansurile încasate de la Primăria Municipiului Timișoara, conform prevederilor art. 155 alin. (1) din C. fisc.

Pe de altă parte întrucât intimata a acționat ca și mandatar în numele Primăriei Municipiului Timișoara pentru lucrările recepționate și plătite din surse publice, primind de la vânzători facturi întocmite pe numele său pentru achizițiile de bunuri destinate realizării investiției pentru care a dedus taxa pe valoarea adăugată, a devenit din punct de vedere al acestei taxe un cumpărător-revânzător.

Prin urmare, în mod corect organele fiscale au statuat că societatea contestatoare care acționează ca un cumpărător-revânzător are obligația colectării taxei pe valoarea adăugată pentru investițiile efectuate din fonduri publice în condițiile în care a dedus taxa pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor destinate bunurilor din domeniul public evidențiată în facturile emise de furnizorii lucrărilor de investiții.

Astfel, reclamanta RATT avea obligația să calculeze, să evidențieze și să declare TVA colectată în sună de 27.163.537 RON în condițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Concluziile expertizei contabile vor fi înlăturate întrucât atributul interpretării și aplicării dispozițiilor legale incidente situației de fapt revine exclusiv instanței de judecată competente.

Fiind menținută obligația fiscală privind TVA colectată și accesoriile aferente acesteia în sumă de 11.761.527 RON se impun a fi reținute ca datorate de reclamantă, conform principiului „accesorium sequitor principale” și dispozițiilor art. 119 și următoarele din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, modificată și completată.

În consecință, va fi respinsă acțiunea reclamantei privind anularea actelor administrative și fiscale contestate pentru suma de 27.163.537 RON TVA și 11.761.527 RON accesorii.

III. Este corectă soluția instanței de fond privind cererea de suspendare a executării deciziei de impunere.

Fiind menținută soluția privind anularea în parte a actelor administrative fiscale contestate această situație creează o îndoială asupra prezumției de legalitate a acestora, constituind și un argument în sensul existenței cazului bine justificat, definită în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, de natură să confirme hotărârea instanței de fond cu privire la suspendarea executării deciziei de impunere până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Executarea unei obligații fiscale, care a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal care nu se mai bucură pe deplin de prezumția de legalitate conduce la diminuarea ilicită a patrimoniului.

Astfel, în cauză, se reține că este îndeplinită și condiția privind prevenirea unei pagube iminente, definită în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege.

Față de aceste considerente, sunt nefondate criticile recurentelor cu privire la soluția privind suspendarea executării deciziei de impunere, aceasta fiind temeinică și legală.

În concluzie, instanța de recurs, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, va admite recursurile declarate de DGRFP Timișoara și ANAF, va modifica sentința recurată în sensul că va respinge acțiunea privind anularea actelor administrative fiscale pentru suma de 27.163.537 RON TVA și 11.761.527 RON accesorii.

Vor fi menținute în rest dispozițiile sentinței atacate.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța de recurs, având în vedere că au fost anulate parțial actele administrative fiscale cât și dispozițiile art. 271, 276 C. proc. civ. (1865) va reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la suma de 14.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 373 din 16 decembrie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea privind anularea actelor administrative fiscale pentru suma de 27.163.637 RON TVA și 11.761.527 RON accesorii.

Reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la suma de 14.000 RON.

Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2016.

Procesat de GGC - LM