ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1058/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1058/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia ar. 1058/2016

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la

data de 1 aprilie 2016, SC A. SA a formulat, în temeiul dispozițiilor art.

318 C. proc. civ., contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 149 din

27 ianuarie 2016 a acestei instanțe (prin care i-a fost respins recursul

declarat împotriva Deciziei nr. 46/C din 22 mai 2015 a Curții de Apel

Constanța, secția I civilă).

În motivarea

contestației, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.,

contestatoarea susține că instanța de recurs nu a analizat

motivul vizând greșita aplicare de către instanța de apel a

dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Legat de acest

aspect, arată că instanța de recurs, fără a ține

cont de înscrisurile depuse la dosar (situație acționariat,

evidență contabilă și expertiza extra-judiciară), a

preluat motivarea instanței de apel și a reținut că

imobilul în litigiu se impune a fi restituit In baza art. 21 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, cu toate că acest articol nu era aplicabil în

cauză. Susține că, potrivit Legii nr. 10/2001, restituirea

imobilelor preluate în mod abuziv de către stat se putea face în două

condiții prevăzute de art. 21 alin. (1) și (2) din Lege,

respectiv dacă statul deținea un capital majoritar în

unitățile deținătoare (art. 21 alin. (1)) sau dacă

valoarea acțiunilor statului în calitate de acționar minoritar era

mai mare sau egală cu valoarea de inventar a bunului notificat (art. 21 alin.

(2)). Arată că în cauză nu este aplicabilă niciuna dintre

cele două ipoteze ale art. 21 din Legea 10/2001, întrucât la momentul

intrării în vigoare a legii speciale SC A. SA, nu era o societate cu

capital majoritar de stat, cota statului de participare la capitalul social al

societății fiind de 11,922%. Mai susține că structura

acționariatului contrazice motivarea instanței din hotărârea recurată

în care se arată că „la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001

statul deținea cel mai mare număr de acțiuni în cadrul

societății pârâte și face inaplicabile dispozițiile art. 21

alin. (1) din Legea nr. 10/2001". în plus, arată că pe

lângă calitatea de acționar minoritar, mai trebuia îndeplinită

și condiția ca valoarea acțiunilor statului deținute în

cadrul societății să fie mai mare sau egală cu valoarea de

inventar a imobilului în litigiu, or, în cauză, acțiunile

deținute de către Statul Roman prin B. la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 reprezentau un procent de 11,922%, cea ce face

inaplicabil art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește

cel de al doilea motiv al contestației în anulare, susține că

decizia instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale

reținute de către instanță cu privire la motivarea Deciziei

nr. 2020 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație si

Justiție, pronunțată în Dosarul nr. x/36/2002, în sensul

că, prin decizia menționată, Înalta Curte a dezlegat o

problemă de drept, care nu a fost respectă în litigiul de

față, instanța de recurs prin decizia contestată,

reținând că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

SC A. SA era o societate cu un capital majoritar de stat, contrar tuturor probelor

din dosar. Arată că în Dosarul nr. x/36/2002, temeiul juridic aplicat

nu a fost art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci art. 21 alin. (2) din

aceeași lege, însă circumstanța cauzei ce a determinat obligarea

sa la restituirea imobilului a fost o valoare distinctă a imobilului, care

a permis aplicabilitatea art. 21 alin. (2) din Legea 10/2001.

Analizând contestația în

anulare formulată, în raport de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., Înalta

Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art.

318 C. proc. civ., text care fundamentează demersul judiciar de

față, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate

cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele

de modificare sau de casare".

Contestația în anulare

fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, se poate exercita numai

în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, nefiind posibil ca

prin intermediul ei să se poată remedia greșeli de

judecată, respectiv, de interpretare a actelor deduse judecății,

de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale considerate

aplicabile speței.

Pentru a fi incident motivul

de contestație prevăzut de teza a I-a a art. 318 C. proc. civ.,

invocat de contestatoare prin primul motiv formulat, este necesar ca

instanța de recurs să fi omis, din greșeală, analiza

vreunuia din motivele prevăzute de art. 304 din același cod, iar nu

argumentele de fapt și de drept invocate de părți, care trebuie

subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină.

Verificând decizia a

cărei anulare se solicită, se constată că prin motivul doi

de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel

a analizat mai mult decât motivele de apel formulate, în sensul că a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 fără

să pună în discuție acest aspect și fără a avea

posibilitatea să-și formuleze o apărare și să

administreze probe.

Contrar celor susținute

de contestatoare, se constată că instanța de recurs s-a

pronunțat asupra motivului de recurs pretins a nu fi fost analizat.

Prin decizia contestată,

instanța de recurs a reținut că „Aplicabilitatea

dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 a fost invocată cu ocazia

dezbaterilor pe fond chiar din primul ciclu procesual, precum și prin

concluziile scrise depuse de reclamanți în al doilea ciclu procesual la 4

mai 2015, iar recurenta SC A. SA și-a formulat apărarea pe acest

aspect prin concluziile scrise depuse la 6 mai 2015 și cu ocazia

dezbaterilor pe fond, consemnate în încheierea de amânare a pronunțării

din 29 aprilie 2015 susținând aplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2015".

Referitor la aplicabilitatea

în cauză a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, instanța

de recurs a constat că instanța de apel a aplicat corect textul de

lege incident.

În acest sens, instanța

de recurs a reținut că „Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent

de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a

prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie

națională, o societate comercială la care statui sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar

ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice

altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite

persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după

caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale

unității deținătoare.

Aplicarea corectă a

textului art. 21 din Legea nr. 10/2001, imobilul făcând parte din

patrimoniul unei societăți comerciale, presupune a se stabili

dacă la data intrării în vigoare a legii de retrocedare, societatea

comercială în al cărei patrimoniu era cuprins bunul era sau nu o

societate cu capital majoritar de stat (art. 21 alin. (1)) sau dacă, fiind

cu capital minoritar de stat, valoarea acțiunilor sau părților

sociale deținute de stat este mai mare sau egală cu valoarea

imobilului a cărei restituire în natură este cerută (art. 21 alin.

(2))".

Concluzionând, instanța

de recurs a arătat că în cauză, instanța de apel, cu

reținerea puterii de lucru judecat în cadrul altor litigii (ex. Decizia nr.

2020 din 21 martie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție),

și cu excluderea posibilității administrării vreunei probe

în sens contrar, a constatat că, la data intrării în vigoare legii de

retrocedare, SC A. SA era o societate cu capital majoritar de stat, iar acest

lucru nu poate fi răsturnat de această societate printr-un alt

probatoriu administrat în litigiul de față, inclusiv în recursul de

față, cu atât mai mult cu cât aceasta și-a putut formula

apărarea în cadrul acelui litigiu, în care a fost parte, cele statuate

prin acea hotărâre fiindu-i opozabile.

Așadar, se constată

că instanța de recurs a analizat motivul vizând aplicarea

greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art.

21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că, în realitate, ceea ce

pretinde contestatoarea, prin intermediul căii extraordinare de atac

formulate, reprezintă o reanalizare a criticilor din recurs.

Or, calea contestației în

anulare nu este deschisă părții pentru a supune unui nou control

de legalitate o critică dedusă judecății prin intermediul

recursului și care a primit o dezlegare jurisdicțională. Primind

susținerile contestatoarei ar însemna ca hotărârea irevocabilă

să fie cenzurată pentru nelegalitate pe alte aspecte decât cele

expres și limitativ reglementate de normele procedurale și provocarea

rejudecării căii de atac a recursului, deschizându-se astfel calea

recursului la recurs.

În ceea ce privește al

doilea motiv al contestației în anulare, prin care se invocă

incidența în cauză a art. 318 teza I C. proc. civ., se constată

că nici acesta nu este fondat.

Potrivit textului de lege

sus-menționat hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi

atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale.

Jurisprudența și

doctrina sunt constante în a aprecia că textul are în vedere greșeli

materiale cu caracter procedural, erori grave de fapt care, dacă ar fi

fost observate, ar fi condus Ia o altă soluție, cum ar fi respingerea

unui recurs ca tardiv, deși din plicul atașat la dosar rezultă

că recursul a fost depus la poștă în termen, anularea recursului

ca netimbrat, deși la dosar era atașată dovada de plată a

taxei de timbru, iar instanța nu a observat-o sau acesta nu a ajuns la

dosar din culpa funcționarilor instanței, anularea recursului ca

nemotivat, deși motivarea s-a făcut chiar prin cererea de recurs etc.

Fiind vorba de o cale de atac

extraordinară, ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele expres

și limitativ prevăzute de lege, noțiunea de „greșeală

materială" nu trebuie interpretată extensiv și deci, pe

această cale, nu pot fi îndreptate eventuale greșeli de

judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor

ori de reinterpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente. A

îndrepta, pe calea unei căi de atac extraordinare de retractare, o eroare

de judecată, echivalează cu redeschiderea unei judecăți

tranșate definitiv și cu încălcarea securității

raporturilor juridice.

Or, prin contestația în

anulare de față contestatoarea solicită de fapt o nouă

rejudecare a procesului pe fond.

Potrivit jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, doar .erorile de fapt" care nu

au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o

derogare de la principiul securității raporturilor juridice, pe motiv

că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor de

atac de reformare, întrucât textul art. 318 C. proc. civ. vizează exclusiv

situații în care se confundă ori se omit date materiale importante

ale cauzei, acest text nu poate constitui temei pentru reexaminarea fondului

cauzei prin prisma reaprecierii probelor, a situației de fapt sau a

aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente.

În speță, se

constată că toate aspectele invocate de contestatoare în

susținerea acestui motiv, referitoare la nerespectarea de către

instanța de recurs a problemei de drept dezlegate prin Decizia nr. 2020

din 21 martie 2012 a Înaltei Curți, nu pot fi apreciate ca fiind

„greșeli materiale", care să justifice retractarea deciziei

contestate. Aceste susțineri pot fi apreciate doar ca eventuale

greșeli de judecată.

Când pe calea

contestației în anulare sunt invocate greșeli de judecată, sub

pretextul că acestea ar fi greșeli materiale, se tinde la

transformarea căii de atac de retractare într-o cale de atac de reformare,

adică într-un recurs Ia recurs, ceea ce este inadmisibil. Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, contestația în

anulare nu trebuie să constituie un „apel" deghizat, prin care

să se obțină o rejudecare a cauzei, pentru că, în sens

contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie

să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile și

principiului securității raporturilor juridice (cauzele Mitrea contra

României, hotărârea din 29 iulie 2008 și Lungoci contra României,

hotărârea din 26 ianuarie 2016).

Ca atare, susținerile

contestatoarei referitoare la nerespectarea de către instanța de

recurs a dezlegărilor date de Înalta Curte prin Decizia nr. 2020 din 21

martie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/36/2002, nu se

încadrează în noțiunea de greșeală materială

prevăzută de art. 318 teza I C. proc. civ.

Pentru considerentele

prezentate, constatând că în cauză nu suni incidente

dispozițiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

contestația în anulare formulată în cauză ca nefondată,

Întrucât cererea de

față a fost respinsă, partea care a căzut în

pretenții, respectiv contestatoarea va fi obligată, conform art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată în sumă de

2.000 lei către intimatul C., potrivit dovezii atașate la dosar -

chitanța din 06 mai 2016, reprezentând contravaloarea onorariului de

avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A. SA împotriva

Deciziei nr. 149 din 27 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția l civilă.

Obligă contestatoarea la

plata sumei de 2000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către

intimatul C.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 13 mai 2016.