ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1058/2016

Decizia ar. 1058/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 1 aprilie 2016, SC A. SA a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 149 din 27 ianuarie 2016 a acestei instanțe (prin care i-a fost respins recursul declarat împotriva Deciziei nr. 46/C din 22 mai 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă). În motivarea contestației, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestatoarea susține că instanța de recurs nu a analizat motivul vizând greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Legat de acest aspect, arată că instanța de recurs, fără a ține cont de înscrisurile depuse la dosar (situație acționariat, evidență contabilă și expertiza extra-judiciară), a preluat motivarea instanței de apel și a reținut că imobilul în litigiu se impune a fi restituit In baza art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu toate că acest articol nu era aplicabil în cauză.

Susține că, potrivit Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de către stat se putea face în două condiții prevăzute de art. 21 alin. (1) și (2) din Lege, respectiv dacă statul deținea un capital majoritar în unitățile deținătoare (art. 21 alin. (1)) sau dacă valoarea acțiunilor statului în calitate de acționar minoritar era mai mare sau egală cu valoarea de inventar a bunului notificat (art. 21 alin. (2)). Arată că în cauză nu este aplicabilă niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 21 din Legea 10/2001, întrucât la momentul intrării în vigoare a legii speciale SC A. SA, nu era o societate cu capital majoritar de stat, cota statului de participare la capitalul social al societății fiind de 11,922%.

Mai susține că structura acționariatului contrazice motivarea instanței din hotărârea recurată în care se arată că „la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001 statul deținea cel mai mare număr de acțiuni în cadrul societății pârâte și face inaplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001". în plus, arată că pe lângă calitatea de acționar minoritar, mai trebuia îndeplinită și condiția ca valoarea acțiunilor statului deținute în cadrul societății să fie mai mare sau egală cu valoarea de inventar a imobilului în litigiu, or, în cauză, acțiunile deținute de către Statul Roman prin B. la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 reprezentau un procent de 11,922%, cea ce face inaplicabil art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește cel de al doilea motiv al contestației în anulare, susține că decizia instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale reținute de către instanță cu privire la motivarea Deciziei nr. 2020 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, pronunțată în Dosarul nr. x/36/2002, în sensul că, prin decizia menționată, Înalta Curte a dezlegat o problemă de drept, care nu a fost respectă în litigiul de față, instanța de recurs prin decizia contestată, reținând că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC A. SA era o societate cu un capital majoritar de stat, contrar tuturor probelor din dosar.

Arată că în Dosarul nr. x/36/2002, temeiul juridic aplicat nu a fost art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci art. 21 alin. (2) din aceeași lege, însă circumstanța cauzei ce a determinat obligarea sa la restituirea imobilului a fost o valoare distinctă a imobilului, care a permis aplicabilitatea art. 21 alin. (2) din Legea 10/2001. Analizând contestația în anulare formulată, în raport de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Conform dispozițiilor art. 318 C. proc.

civ., text care fundamentează demersul judiciar de față, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare". Contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, se poate exercita numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, nefiind posibil ca prin intermediul ei să se poată remedia greșeli de judecată, respectiv, de interpretare a actelor deduse judecății, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale considerate aplicabile speței.

Pentru a fi incident motivul de contestație prevăzut de teza a I-a a art. 318 C. proc. civ., invocat de contestatoare prin primul motiv formulat, este necesar ca instanța de recurs să fi omis, din greșeală, analiza vreunuia din motivele prevăzute de art. 304 din același cod, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de părți, care trebuie subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină. Verificând decizia a cărei anulare se solicită, se constată că prin motivul doi de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a analizat mai mult decât motivele de apel formulate, în sensul că a făcut aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 fără să pună în discuție acest aspect și fără a avea posibilitatea să-și formuleze o apărare și să administreze probe.

Contrar celor susținute de contestatoare, se constată că instanța de recurs s-a pronunțat asupra motivului de recurs pretins a nu fi fost analizat. Prin decizia contestată, instanța de recurs a reținut că „Aplicabilitatea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 a fost invocată cu ocazia dezbaterilor pe fond chiar din primul ciclu procesual, precum și prin concluziile scrise depuse de reclamanți în al doilea ciclu procesual la 4 mai 2015, iar recurenta SC A. SA și-a formulat apărarea pe acest aspect prin concluziile scrise depuse la 6 mai 2015 și cu ocazia dezbaterilor pe fond, consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din 29 aprilie 2015 susținând aplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2015". Referitor la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, instanța de recurs a constat că instanța de apel a aplicat corect textul de lege incident.

În acest sens, instanța de recurs a reținut că „Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statui sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

Aplicarea corectă a textului art. 21 din Legea nr. 10/2001, imobilul făcând parte din patrimoniul unei societăți comerciale, presupune a se stabili dacă la data intrării în vigoare a legii de retrocedare, societatea comercială în al cărei patrimoniu era cuprins bunul era sau nu o societate cu capital majoritar de stat (art. 21 alin. (1)) sau dacă, fiind cu capital minoritar de stat, valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute de stat este mai mare sau egală cu valoarea imobilului a cărei restituire în natură este cerută (art. 21 alin. (2))". Concluzionând, instanța de recurs a arătat că în cauză, instanța de apel, cu reținerea puterii de lucru judecat în cadrul altor litigii (ex.

Decizia nr. 2020 din 21 martie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție), și cu excluderea posibilității administrării vreunei probe în sens contrar, a constatat că, la data intrării în vigoare legii de retrocedare, SC A. SA era o societate cu capital majoritar de stat, iar acest lucru nu poate fi răsturnat de această societate printr-un alt probatoriu administrat în litigiul de față, inclusiv în recursul de față, cu atât mai mult cu cât aceasta și-a putut formula apărarea în cadrul acelui litigiu, în care a fost parte, cele statuate prin acea hotărâre fiindu-i opozabile. Așadar, se constată că instanța de recurs a analizat motivul vizând aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că, în realitate, ceea ce pretinde contestatoarea, prin intermediul căii extraordinare de atac formulate, reprezintă o reanalizare a criticilor din recurs.

Or, calea contestației în anulare nu este deschisă părții pentru a supune unui nou control de legalitate o critică dedusă judecății prin intermediul recursului și care a primit o dezlegare jurisdicțională. Primind susținerile contestatoarei ar însemna ca hotărârea irevocabilă să fie cenzurată pentru nelegalitate pe alte aspecte decât cele expres și limitativ reglementate de normele procedurale și provocarea rejudecării căii de atac a recursului, deschizându-se astfel calea recursului la recurs. În ceea ce privește al doilea motiv al contestației în anulare, prin care se invocă incidența în cauză a art. 318 teza I C. proc. civ., se constată că nici acesta nu este fondat. Potrivit textului de lege sus-menționat hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Jurisprudența și doctrina sunt constante în a aprecia că textul are în vedere greșeli materiale cu caracter procedural, erori grave de fapt care, dacă ar fi fost observate, ar fi condus Ia o altă soluție, cum ar fi respingerea unui recurs ca tardiv, deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus la poștă în termen, anularea recursului ca netimbrat, deși la dosar era atașată dovada de plată a taxei de timbru, iar instanța nu a observat-o sau acesta nu a ajuns la dosar din culpa funcționarilor instanței, anularea recursului ca nemotivat, deși motivarea s-a făcut chiar prin cererea de recurs etc. Fiind vorba de o cale de atac extraordinară, ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, noțiunea de „greșeală materială" nu trebuie interpretată extensiv și deci, pe această cale, nu pot fi îndreptate eventuale greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori de reinterpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.

A îndrepta, pe calea unei căi de atac extraordinare de retractare, o eroare de judecată, echivalează cu redeschiderea unei judecăți tranșate definitiv și cu încălcarea securității raporturilor juridice. Or, prin contestația în anulare de față contestatoarea solicită de fapt o nouă rejudecare a procesului pe fond. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar .erorile de fapt" care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor de atac de reformare, întrucât textul art. 318 C. proc. civ. vizează exclusiv situații în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, acest text nu poate constitui temei pentru reexaminarea fondului cauzei prin prisma reaprecierii probelor, a situației de fapt sau a aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente.

În speță, se constată că toate aspectele invocate de contestatoare în susținerea acestui motiv, referitoare la nerespectarea de către instanța de recurs a problemei de drept dezlegate prin Decizia nr. 2020 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți, nu pot fi apreciate ca fiind „greșeli materiale", care să justifice retractarea deciziei contestate. Aceste susțineri pot fi apreciate doar ca eventuale greșeli de judecată. Când pe calea contestației în anulare sunt invocate greșeli de judecată, sub pretextul că acestea ar fi greșeli materiale, se tinde la transformarea căii de atac de retractare într-o cale de atac de reformare, adică într-un recurs Ia recurs, ceea ce este inadmisibil.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, contestația în anulare nu trebuie să constituie un „apel" deghizat, prin care să se obțină o rejudecare a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor juridice (cauzele Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008 și Lungoci contra României, hotărârea din 26 ianuarie 2016). Ca atare, susținerile contestatoarei referitoare la nerespectarea de către instanța de recurs a dezlegărilor date de Înalta Curte prin Decizia nr. 2020 din 21 martie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/36/2002, nu se încadrează în noțiunea de greșeală materială prevăzută de art. 318 teza I C. proc.

civ. Pentru considerentele prezentate, constatând că în cauză nu suni incidente dispozițiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată în cauză ca nefondată, Întrucât cererea de față a fost respinsă, partea care a căzut în pretenții, respectiv contestatoarea va fi obligată, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 lei către intimatul C., potrivit dovezii atașate la dosar - chitanța din 06 mai 2016, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A. SA împotriva Deciziei nr. 149 din 27 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția l civilă. Obligă contestatoarea la plata sumei de 2000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 mai 2016.