ÎCCJ, decizie (scj.ro #128538)

Contestație formulată împotriva dispoziției emisă în temeiul Legii nr. 10/2001. Invocarea încălcării de către instanța de apel a limitelor învestirii. Principiul rolului activ al judecătorului. Calificarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul

Index alfabetic :

principiul disponibilității

-principiul rolului activ

-imobil preluat abuziv

-notificare

-societate cu capital majoritar de stat

C.proc.civ. din 1865, art. 129

Legea nr. 10/2001, art. 21, art. 29

Principul disponibilității în calea de atac a apelului presupune analizarea legalității și temeiniciei hotărârii instanței de fond în limitele motivelor de apel invocate, adică ale criticilor aduse de apelant. Apelantul este obligat să indice motivele de fapt ale nemulțumirilor sale față de hotărârea apelată precum și normele de drept aplicabile și să determine fundamentul dreptului invocat, iar instanțele, în baza rolului activ, au obligația să dea cererii calificarea juridică exactă. Principiul disponibilității trebuie aplicat numai în corelare cu principiul rolului activ al judecătorului. Independent de invocarea sau  nu a temeiului de drept prin acțiune sau prin motivele de apel, instanța, învestită cu obiectul cererii și cu starea de fapt este obligată, în virtutea rolului activ, să încadreze corect cererea cu care este învestită și să aplice textul de lege incident.

Astfel, chiar dacă reclamanții, prin motivele de apel au invocat nerespectarea dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001 ca motiv de nelegalitate a dispoziției emise în temeiul acestui act normativ, instanța era datoare să facă ea încadrarea juridică și să aplice textul de lege incident, cu atât mai mult cu cât această chestiune a aplicabilității art. 21 sau art. 27 (actual art. 29) din legea specială, a fost discutată cu ocazia dezbaterilor pe fond chiar din primul ciclu procesual.

Prin urmare, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care, în litigii anterioare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, la data intrării în vigoare a legii de retrocedare, imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950 și solicitat prin notificare a fi restituit în natură, se afla în patrimoniul unei societăți cu capital majoritar de stat, neputându-se susține astfel, depășirea limitelor învestirii de către instanța de apel, prin prisma motivelor de apel invocate.

Secția I civilă, decizia nr. 149 din 27 ianuarie 2016

Prin contestația înregistrată la 25.10.2001, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. X. S.A., anularea deciziei nr. 152 din 27.08.2001 și  obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului situat în Bd. T. nr.xx5, fost Bd. C. nr.xx7, colț cu str. V., susținând că acesta a fost preluat fără titlu de stat și că transmiterea acestuia în patrimoniul societății este, de asemenea, nevalabilă.

Prin sentința civilă nr.115 din 28.02.2002, Tribunalul Constanța, Secția civilă a respins acțiunea ca nefondată.

Făcând aplicarea prevederilor art.27 din Legea nr.10/2001, apreciind că imobilul a fost preluat cu titlu valabil și că restituirea acestuia nu este posibilă, fiind inclus în capitalul social al unei societăți privatizate, cu privire la care nu s-a dovedit nelegalitatea privatizării, instanța a constatat că reclamanții au dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent, caz în care trebuie notificate instituțiile prevăzute în alin.(2) al textului de lege menționat.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr.50/C din 20.05.2013.

Instanța de apel a reținut că reclamanții au ales să-și valorifice prerogativele ce decurg din calitatea de succesori ai numitului F., fostul proprietar al imobilului situat în Bd. T. nr.xx5, pe calea dreptului comun, în condițiile art.480 C.civ., iar acțiunea în revendicare astfel formulată a fost respinsă ca nefondată de Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr.704/2001, definitivă prin decizia civilă nr.15/C/2012 a Curții de Apel Constanța și irevocabilă prin decizia civilă nr.7388/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală.

Raportat la această hotărâre judecătorească și în considerarea principiului ”electa una via”, s-a apreciat că reclamanții nu mai pot solicita valorificarea dreptului lor și pe calea legii speciale de reparație.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, iar prin decizia civilă nr. 825 din 13.03.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Constanța.

Sub un prim aspect s-a reținut că, în cazul contestațiilor împotriva dispozițiilor/deciziilor de respingere a notificării persoanei îndreptățite, formulate în temeiul art.26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, nu funcționează principiul „electa una via”, raportat la o acțiune în revendicare formulată în legătură cu același imobil, anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație.

S-a apreciat, prin interpretarea dispozițiilor art. 46 alin.(1) din Legea nr.10/2001 că, în condițiile unei acțiuni formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 și aflată în curs de judecată, reclamantul din acea acțiune poate alege calea legii speciale, caz în care poate, fie să renunțe la acea acțiune, fie să solicite suspendarea judecării ei până la finalizarea procedurii inițiate în baza legii speciale.

S-a constatat, în consecință, că acțiunea în revendicare promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 nu înlătură dreptul reclamantului din acea acțiune să încerce valorificarea pretențiilor sale, în legătură cu același bun, în cadrul procedurii legii speciale și că, în aceste condiții, principiul „electa una via” a fost aplicat de instanța de apel cu încălcarea dispozițiilor art.46 alin.(1) din Legea nr.10/2001, în forma actuală, ceea ce atrage incidența motivului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.

Referitor la relevanța Deciziei în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dezlegarea problemei în discuție, a incidenței principiului „electa una via”, s-a arătat că această decizie dezleagă problema acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, pentru imobile care cad sub incidența acestei legi, ipoteză care nu se regăsește în cauză deoarece instanța de apel a aplicat principiul menționat prin raportare la acțiunea în revendicare formulată anterior, soluționată irevocabil prin decizia nr.7388/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă.

Criticile referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, în sensul textelor de lege invocate de recurenți, nu au fost reținute.

În afara criticilor din recurs, Înalta Curte a pus în discuție și un aspect neelucidat de instanțele anterioare, dar determinant în soluționarea litigiului, referitor la identificarea imobilului și la excepția autorității de lucru judecat, invocată de intimata pârâtă.

S-a reținut că acțiunea de față vizează o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, privind imobilul situat în Bd. T. nr.xx5 (fost C. nr.xx7, colț cu str. V.).

Înalta Curte a statuat că în rejudecare trebuie lămurit, în primul rând, dacă imobilul din prezentul litigiu a format și obiectul acțiunii în revendicare, soluționată prin decizia nr. 7388/2012, câtă vreme există diferențe de numere poștale în adresele indicate în cele două cauze, în acel proces, reținându-se că revendicarea nu poartă asupra imobilului din str. T. nr.xx5 (adresă indicată și în contestația de față), care a făcut obiectul unui alt proces, respectiv cel soluționat prin sentința nr. 2022/2007 a Tribunalului Constanța, rămasă irevocabilă.

S-a constatat că problema reprezintă o chestiune de fapt, incompatibilă cu structura recursului, care nu poate fi verificată de instanța de recurs, că această chestiune este importantă, nu pentru examinarea legalității aplicării principiului „electa una via”, care a fost deja rezolvată, ci pentru identificarea completă și corectă a imobilului care formează obiectul dosarului de față și pentru stabilirea consecințelor juridice pe care le-ar putea avea hotărârile pronunțate între părți, în legătură cu imobilul din prezentul litigiu (dacă este cazul), în alte procese (cel soluționat prin decizia nr.7388/2012, cel soluționat prin sentința nr.2022/2007), sub aspectul efectului pozitiv al lucrului judecat. Având în vedere că avocatul intimatei a invocat excepția autorității de lucru judecat, dar nu și hotărârea în raport de care susține excepția sau alte elemente care să permită identificarea litigiului despre care este vorba, s-a stabilit în sarcina instanței de trimitere obligația de a verifica acest aspect, prioritar oricăror alte chestiuni ce vizează fondul cauzei.

Revenind asupra principiului „electa una via”, Înalta Curte a constatat că dezlegarea acestei probleme nu impietează asupra modalității de soluționare a litigiului deoarece, și în ipoteza în care, în rejudecare, se va ajunge la concluzia că imobilul din cauza de față nu este același cu cel din procesul judecat în mod irevocabil prin decizia sus-menționată, consecințele sunt aceleași, în ceea ce privește aplicarea principiului menționat; că, într-un asemenea caz, nu ar exista niciun concurs între procedura Legii nr.10/2001, care formează obiectul litigiului de față, și procedura de drept comun, iar principiul enunțat nu ar opera, reclamanții neaflându-se în situația de a fi optat pentru două proceduri diferite, în intenția lor de a obține bunul în natură.

Reluând judecata apelului declarat împotriva sentinței civile nr.115/2002 a Tribunalului Constanța, Curtea a reținut că reclamanții  au invocat greșita aplicare a prevederilor Legii nr.10/2001 și interpretarea eronată a probatoriilor administrate.

În scopul lămuririi aspectelor relevate, în considerarea deciziei de casare, Curtea a dispus atașarea dosarelor ce au avut ca obiect demersurile judiciare efectuate de reclamanții apelanți cu privire la imobilul în litigiu, respectiv dosarele nr. xx5/118/2008, nr.x0/36/2002 și nr.xx74/118/2006 ale Tribunalului Constanța. Au fost depuse la dosar decizia civilă nr.5873/2011 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. xx5/118/2008, sentința civilă nr. 2022/2007 a Tribunalului Constanța și notificarea adresată intimatei pârâte pentru restituirea imobilului din Bd. T. nr.xx5, fostă str. C. nr.xx7, colț cu str. V., înregistrată la BEJ Y. la 02.07.2001.

Prin precizările depuse la termenul din 28.01.2015, intimata pârâtă S.C. X. S.A. a arătat că excepția autorității de lucru judecat este invocată în raport cu sentința civilă nr.1575/2008, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. xx5/118/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 5873/2011 a ÎCCJ. Apelanții reclamanți au precizat, la solicitarea instanței, că atât în litigiul de față, cât și în cel soluționat prin decizia civilă nr.7388/2012 a ÎCCJ, este vorba de imobilul situat pe Bd. T. nr. xx5, că referirea la o altă adresă reprezintă o eroare materială și că imobilul aflat în prezent la adresa Bd. T. nr.xx5 este, de fapt, imobilul care în trecut era menționat ca fiind situat la adresa din str. C. nr.xx7, aflat la intersecția fostei străzi C. cu str. V.

Prin încheierea pronunțată la termenul din 25.03.2015, Curtea a respins excepția autorității de lucru judecat ca nefondată și a reținut, în esență, că tripla identitate cerută de art.1201 C.civ. nu este îndeplinită.

S-a constatat că, atât în litigiul de față, cât și în cel înregistrat sub nr. xx5/118/2008 pe rolul Tribunalului Constanța, finalizat irevocabil prin decizia civilă nr.5873/2004 a ÎCCJ, sau cel înregistrat pe rolul tribunalului sub nr. xx02/2000, soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 7388/2012, pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x0/36/2002, reclamanții au urmărit aceeași finalitate, respectiv restituirea imobilului din fosta str. C. nr.xx7, colț cu str. V., dar condiția identității de obiect și de cauză nu este îndeplinită.

Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în raport cu criticile formulate de reclamanți, Curtea a constatat că apelul este întemeiat pentru următoarele considerente:

Imobilul situat în Bd. T. nr.xx5, fosta str. C. nr.xx7, colț cu str. V., a aparținut în proprietate autorilor reclamanților, K. și L., fiind dobândit prin ordonanța de adjudecare din 12.06.1933. Bunul intră în sfera de aplicare a art.2 lit. a) din Legea nr.10/2001, fiind preluat abuziv în proprietatea statului în perioada de referință a legii speciale de reparație, ca efect al Decretului de naționalizare nr.92/1950, în a cărui anexă autorii reclamanților au fost înscriși la poziția nr.2xx.

Astfel, din actele dosarului, inclusiv din constatările irevocabile ale instanțelor care au soluționat celelalte litigii referitoare la imobilul în litigiu, care se impun în cauză, sub acest aspect, cu autoritate de lucru judecat (decizia civilă nr.7388/2012 a ÎCCJ, unde s-a reținut că autoarei reclamanților, K., nu îi erau aplicabile dispozițiile art. I din Decretul nr.92/1950, dar și cele ale sentinței civile nr. 2022/2007 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin decizia civilă nr.8222/2009 a ÎCCJ, care a reținut caracterul abuziv al naționalizării imobilului situat în Bd. T. nr. xx5, în privința terenului în suprafață de 530 mp și a părții din construcție cu destinație locativă), rezultă că proprietarii imobilului notificat nu se încadrau în sfera marilor industriași, exploatatori de imobile, bancheri, moșieri, pe care statul a înțeles să îi deposedeze de bunuri la acel moment, pentru că K. lucra ca profesor de matematică, inclusiv în perioada aplicării decretului de naționalizare, iar L. a avut calitatea de angajat al unei întreprinderi de construcții, după care a fost trimis la canal ca deținut politic.

Se impune a se sublinia, totodată, că prezumarea preluării cu titlu valabil a imobilului de către stat, obliga pârâta, iar nu reclamanții, cum în mod greșit a reținut instanța de fond, să facă dovada întrunirii condițiilor de aplicare a art. I din Decretul nr.92/1950, cu atât mai mult cu cât actul normativ menționat contravenea Constituției în vigoare la acel moment, care în art. 8 prevedea că proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecție specială. Mai mult, România ratificase din 10.12.1948 Declarația Universală a Drepturilor Omului, care în art.17 alin.1 și 2 dispunea că orice persoană are dreptul la proprietate atât singur, cât și în asociere cu alții și că nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.

Nu se poate afirma că Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului nici din perspectiva Codului civil pentru că, din interpretarea prevederilor art.480 rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art.481 din același cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Cum naționalizarea imobilului notificat în cauză s-a făcut cu încălcarea tuturor prevederilor legale amintite, statul se află în situația juridică de a nu fi dobândit în mod valabil acest drept, pentru a-l putea opune cu eficiență juridică proprietarului, astfel că pretenția de acordare a unei reparații corespunzătoare, menită să asigure respectarea proporționalității între ingerința în dreptul individului și "utilitatea publică" se impune a fi recunoscută, în aplicarea art.1 din Protocolul nr.1 la C.E.D.O., cu consecința restabilirii situației anterioare săvârșirii abuzului.

Apreciind asupra naturii dreptului invocat de intimata pârâtă asupra imobilului în litigiu și a naturii măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților pentru acest bun, în calitate de persoane îndreptățite conform Legii nr.10/2001, Curtea a constatat că, ulterior preluării, imobilul a fost transmis în administrarea R.A. Z. – regie specializată în administrarea locuințelor din fondul locativ de stat – și apoi în administrarea societății nou înființate S.C. T. S.A., autoarea pârâtei S.C. X. S.A., prin decizia nr.124/1991 a Prefecturii județului Constanța, prin care s-a dispus transmiterea mai multor imobile, inclusiv a celui în litigiu.

În susținerea calității sale de proprietar al imobilului în litigiu, intimata a invocat prevederile Legii nr.15/1990 dar și art.645 din Codul civil în vigoare la data introducerii acțiunii, potrivit căruia legea este unul din modurile în care se poate dobândi proprietatea. Trebuie avut în vedere că, potrivit art.20 alin.(2) din legea menționată, societățile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unități economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu. Or, prin decizia nr.124/1991 a Prefecturii Județului Constanța, imobilul care face obiectul cauzei a fost transmis recurentei în administrare, iar în raport de norma legală anterior menționată, acest drept nu s-a transformat în drept de proprietate la momentul intrării în vigoare a legii.

Pe cale de consecință, nu se poate susține că la data constituirii S.C. X. S.A. – succesoare a unei alte societăți comerciale cu capital integral de stat - statul i-a transferat un drept de proprietate care să poată fi opus cu succes dreptului reclamanților pentru că „nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet”.

Calitatea de proprietar a intimatei nu poate fi dedusă nici din împrejurarea realizării cu plată a transferului dispus prin decizia Prefecturii județului Constanța, pentru că obiect al acestuia a fost dreptul de administrare asupra bunurilor transmise, iar nu dreptul de proprietate, dat fiind că societatea în favoarea căreia a intervenit avea capital integral de stat or, în lipsa oricărui act translativ de proprietate care să-și aibă temeiul într-un act normativ care să permită vânzarea bunului litigios către societatea intimată la nivelul anului 1992, existența dreptului de proprietate al acesteia nu poate fi reținută.

Pretinsa finalizare a procesului de privatizare anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 nu conduce la concluzia inexistenței obligației de restituire în natură a imobilului, cum în mod nefondat susține intimata, pentru că încorporarea imobilului în capitalul social înstrăinat de FPS sub formă de acțiuni și întocmirea actelor specifice procesului de privatizare cu respectarea dispozițiilor legale nu au relevanță în cauză și nu atrag în mod automat incidența prevederilor art.27 (actual 29) din lege. Aceasta deoarece una din condiții, esențială pentru aplicarea textului de lege menționat, care limitează dreptul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii stabilite prin echivalent, este ca bunul să fi fost preluat de stat cu titlu valabil. Prin urmare, pentru imobilele preluate fără titlu valabil, cum este cazul în speță, nu se aplică art.29 din lege, chiar dacă bunul este evidențiat în patrimoniul societății comerciale privatizată integral prin cumpărarea pachetului de acțiuni.

De altfel, imposibilitatea respectării art.21 din lege în condițiile finalizării procesului de privatizare anterior sesizării societății cu notificarea reclamanților, invocată în considerentele deciziei atacate în cauză, prin care a fost respinsă cererea de restituire formulată prin notificarea reclamanților apelanți, constituie o apărare neîntemeiată întrucât, din încheierea din 25.11.2003 a Judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanța, rezultă că modificarea capitalului societății pârâte în capital privat 100% s-a realizat abia în 2003, când F.P.S. s-a retras din calitatea de acționar al societății. Această împrejurare a nefinalizării procesului de privatizare al S.C. X. S.A. până la intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 a fost reținută în mod constant în hotărârile judecătorești care au soluționat litigiile promovate împotriva societății în temeiul legii speciale de reparație, inclusiv prin decizia civilă nr. 2020/2012 a ÎCCJ, care a reținut că la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, S.C. X. S.A. nu era integral privatizată, deoarece la 12.02.2001 APAPS deținea cel mai mare număr de acțiuni în cadrul societății, respectiv 155.050 acțiuni.

Așa fiind, existența obligației de restituire în natură a imobilului notificat trebuie analizată prin prisma prevederilor art.21 din Legea nr.10/2001, a căror aplicare nu este condiționată de constatarea nulității actului juridic în baza căruia imobilul a intrat în patrimoniul societății deținătoare. Soluția legislativă se bazează pe ideea că, statul fiind în culpă pentru preluarea abuzivă, restituirea în natură de către societățile la care acesta este acționar trebuie realizată fără îndeplinirea unor formalități prealabile și trebuie suportată din cota parte de acțiuni pe care acesta o deține.

Întrucât în cadrul procesului de privatizare pârâta a cumpărat acțiuni (corespondent al capitalului social) și nu active (corespondent al patrimoniului) nu s-ar putea reține nici încălcarea prevederilor art.45 din Legea nr.10/2001 pentru că sub incidența acestui text de lege intră doar actele juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, nu și privatizarea prin cumpărarea pachetului de acțiuni or, societatea nu a opus apelanților reclamanți niciun contract încheiat cu bună credință pentru apărarea dreptului său de proprietate asupra imobilului notificat.

Lipsa de incidență a prevederilor art.45 alin.(2) din lege în referire la contractul de vânzare cumpărare de acțiuni nr. xx1/1996 încheiat de societatea pârâtă cu FPS a fost reținută, de altfel, și prin alte hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii vizând alte imobile transmise acesteia prin decizia nr.124/1991 a Prefecturii județului Constanța, printre care și decizia civilă nr.791/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a statuat că obiectul acestui contract a constat în transmiterea proprietății asupra unui număr de acțiuni nominative ce au aparținut statului, și nu asupra  unor active imobiliare, și că o astfel de privatizare a societății, prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor ce au aparținut statului, nu este echivalentă cu o înstrăinare a activelor, situație în care verificarea legalității și valabilității acestui contract nu se încadrează în actele pe care legiuitorul le-a avut în vedere prin art.46  (în numerotarea inițială a legii) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 statul deținea cel mai mare număr de acțiuni în cadrul societății pârâte, iar argumentele expuse justifică posibilitatea restituirii în natură a imobilului aflat în litigiu, Curtea a făcut aplicarea art.1 alin.(1), art.7 alin.(1) și art.9, coroborat cu art.21 din Legea nr.10/2001 și, urmare a admiterii apelului reclamanților, a anulat decizia nr.152/2001 emisă de pârâta S.C. X. S.A. și a obligat pârâta să restituie reclamanților, în natură, spațiul comercial format din parter și subsol situat în Bd. T. nr.xx5, identificat în raportul de expertiză efectuat în dosarul nr.xx74/118/2006 al Tribunalului Constanța, care nu a fost restituit reclamanților în cauza respectivă, ce a avut ca obiect soluționarea notificării formulată în temeiul Legii nr.10/2001 pentru acea parte a imobilului din Bd. T. nr. xx5, compusă din teren și construcție, deținută de Municipiul Constanța.

Împotriva  deciziei nr. 46/C/2015 a Curții de Apel Constanța  a declarat recurs S.C. M. S.A invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție arătate mai sus au fost menționate în cuprinsul deciziei recurate însă, instanța de apel a ignorat analizarea motivelor de apel cu privire la nedeținerea de către SC X. SA a unui titlu de proprietate asupra imobilului, ca aceste aspecte fuseseră analizate și dezlegate în cele doua litigii având ca obiect nulitatea absolută a actelor juridice de privatizare, respectiv revendicare.

Motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție ce se regăsește în decizia nr.7388/2012  concluzionează ca : "între părți a mai avut loc un proces (...) pe cale de consecință titlul pârâtei asupra imobilului în litigiu nu a fost desființat."  „în aceste condiții, reținând ca atât reclamanții cât și pârâta au un titlu, (...) se va determina care este mai bine caracterizat și, deci, preferabil, titlu care conferă celui care îi invocă un „bun". În aceeași decizie nr.7388/2012, ce se bucură de autoritate de lucru judecat, se arata că: „acțiunea prin care  s-a urmărit anularea titlului pârâtei a fost respinsă, astfel încât în aceste condiții titlul său s-a consolidat, iar dreptul pe care acesta îl constată poate să fie opus oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar".

Recurenta susține că, analiza titlului său de proprietate, fiind supusă controlului judiciar în alte două litigii soluționate definitiv și irevocabil în sensul menținerii și recunoașterii calității sale de proprietar, trebuia să limiteze instanța de apel în a face noi cercetări pe aspecte ce au fost deja dezlegate prin hotărâri definitive și irevocabile, ce se bucură de autoritate de lucru judecat și de putere de lucru judecat. Instanțele ce au soluționat litigiile în legătură cu imobilul au reținut că SC X. SA este unitate deținătoare în accepțiunea Legii nr.10/2001, pe lângă faptul că îl deține în posesie, aceasta având la un moment dat ca și acționar Statul Român. SC X. SA a fost constituită din societatea SC T. SA, societate cu un capital integral de stat ce a avut evidențiat în patrimoniu (urmare a transmiterii cu plata de către Prefectura Constanța și transcris în registrul de transcripțiuni) atât imobilul în litigiu, cât și alte imobile. Valoarea imobilelor deținute în patrimoniu a fost reflectata ulterior în valoarea nominala a acțiunilor pe care Statul Român le-a înstrăinat către persoane fizice sau juridice private.

Contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni prin care s-a schimbat acționariatul, dar în același timp și titularul dreptului de proprietate asupra activelor existente în patrimoniul societății au fost menținute ca legale și temeinice prin hotărâri definitive și irevocabile.

Față de acesta situație, recurenta susține că deține în mod legal în proprietate imobilul în litigiu, acesta fiind identificat ca imobil și valoare în caietul de sarcini ce a fost făcut public cu ocazia valorificării acțiunilor pe Bursa de Valori.

Arată că, prin cererea de apel reclamanții cu criticat hotărârea sub două aspecte, respectiv că „instanța de fond nu a reținut în mod corect că preluarea imobilului în litigiu a fost făcuta printr-un titlu valabil, cu respectarea prevederilor decretului de naționalizare" și că „subscrisa nu deține un titlu valabil asupra imobilului în litigiu".

Or, valabilitatea titlului în baza căruia pârâta deține imobilul în litigiu fusese deja analizată.  Aspectul lipsei valabilității titlului de preluare al statului  fusese analizat și dezlegat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7388/2012. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că: „simpla constatare pe cale judecătoreasca a nelegalității titlului statului, constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa masurile reparatorii prevăzute de legea specială".

Chiar și în ciuda argumentelor arătate, din care rezultă că un titlu de preluare nevalabil poate da dreptul la despăgubiri, din documentele depuse de către contestatori la dosar rezulta că autorii acestora erau exploatatori de imobile, nefiind exceptați de la naționalizare. Din actele de proprietate ale autorilor apelanților, se poate observa că imobilul adjudecat avea regim de spațiu comercial (bodega, prăvălii), precum și un regim oarecum hotelier, camerele de locuit fiind închiriate unor terțe persoane cărora li s-au menținut contractele de închiriere și după adjudecare, așa cum rezulta din actul de adjudecare depus de către apelanți.

Pe lângă dovada că însuși imobilul în litigiu era exploatat de către autorii apelanților, o altă dovadă că aceștia erau exploatatori de imobile, obținând venituri ce le permiteau un trai decent, nefiind nevoie să lucreze, îl constituie înscrisurile (copii de pe cărțile de munca ale autorilor) care atestă că la momentul naționalizării aceștia nu lucrau, reținerile făcute de către apelanți privind calitatea de învățătoare a K. nefiind dovedite.

Față de aceste aspecte, este evident că titlul de preluare al statului comunist prin decretul de naționalizare a fost unul valabil, autorii apelanților nefiind exceptați de la preluarea făcută prin Decretul nr.92/1950.

Instanța de apel a analizat mai mult decât motivele de apel formulate de apelanții contestatori ce au solicitat nulitatea deciziei nr. 4059/2001 a SC X. SA prin care s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001 pentru că: „instanța de fond nu a reținut în mod corect ca preluarea imobilului în litigiu a fost făcută printr-un titlu valabil, cu respectarea prevederilor decretului de naționalizare" și „subscrisa nu deține un titlu valabil asupra imobilului în litigiu".

Recurenta susține că, deși nu a fost invocat ca temei juridic și nici nu s-au administrat probatorii în acest sens, instanța de apel a aplicat, în mod greșit și fără să fie învestită, art. 21 din Legea nr.10/2001.

Dacă intimații și-au întemeiat contestația și cererea de apel strict pe constatarea nevalabilității titlului statului, raportat la dispozițiile art. 1 din Decretul nr.92/1950, fără să invoce o alta nelegalitate a deciziei prin care s-a respins notificarea, instanța de apel trebuia să se limiteze strict la motivele de apel, cu consecința de a aplica jurisprudența CEDO în materie.

Jurisprudența CEDO raportata la prevederile Convenției europene, prevederi ce se regăsesc aplicate în decizia pilot

Atanasiu și alții c. României

statuează că „simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului, constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială".

Fără un alt temei juridic și fără ca apelanții contestatori să invoce o alta nelegalitate a deciziei prin care s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001, instanța de apel concluzionează că: „existența obligației de restituire în natură a imobilului notificat trebuie analizată prin prisma art. 21 din Legea nr.10/2001".

Aplicarea unui temei juridic neinvocat de către apelanți și fără ca în cursul dezbaterilor să se administreze probatorii în sensul stabilirii cotei majoritare sau minoritare a Statului Român ca acționar al SC X. SA, au condus instanța de apel să admită apelul deoarece „la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, statul deținea cel mai mare număr de acțiuni în cadrul societății pârâte."

Aceasta situație de fapt reținută de către instanța este una nereală și nefundamentată  pe  un  probatoriu,  deoarece,  așa  cum  am  mai  arătat, contestatorii, atât prin contestație, cât și prin cererea de apel, nu au solicitat ca instanța să verifice aplicabilitatea art. 21 din Legea 10/2001.

Situația acționariatului SC X. SA la momentul intrării în vigoare a Legii 10/2001 era aceea ca Statul Român era acționar minoritar, deținând  numai 11% din acțiuni.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului și menținerea  hotărârii  de  fond,  în  sensul  respingerii  contestației formulata în temeiul Legii nr.10/2001.

Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Solicitarea intimaților reclamanți, prin apărător, cu ocazia dezbaterilor, de respingere a precizărilor la recurs depuse de recurentă, privitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor  art.21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât au fost depuse tardiv, urmează a fi respinsă. Aceste precizări nu reprezintă decât o dezvoltarea a ultimului motiv de recurs, consemnat în declarația de recurs, și deci critica de nelegalitate este făcută cu respectarea termenului de motivare a recursului.

În ce privește raportul de expertiză extrajudiciară depus de recurentă ca probă în recurs, intimații reclamanți, prin apărător, cu ocazia dezbaterilor, au solicitat, în raport de dispozițiile art.305 C.proc.civ.,  înlăturarea acestuia. Înalta Curte apreciază că înscrisul depus la dosar de parte prin care tinde să dovedească structura acționariatului său la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și deci inaplicabilitatea art. 21 și aplicabilitatea art. 27 (actual art. 29) din același act normativ, nu poate fi reținut ca având valoarea probatorie a unei expertize, inadmisibilă a fi administrată în recurs. Valoarea probatorie a acesteia se va analiza în contextul probator general administrat astfel cum se va arăta în cele ce urmează:

Recurenta invocă ca prim motiv de nelegalitate reținerea eronată a autorității de lucru judecat sau a puterii de lucru judecat de către instanța de apel.

Înalta Curte reține că părțile au mai purtat două litigii în legătură cu imobilul ce face obiectul notificării (Bd. T. nr.xx5, fost str. C. nr. xx7) și anume o acțiune în anularea contractului de privatizare, finalizată prin decizia nr. 5873/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a avut, de fapt, ca finalitate,  retrocedarea aceluiași imobil, și o acțiune în revendicare formulată mai înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, finalizată prin decizia nr. 7388/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Întrucât obiectul celor două acțiuni arătate anterior și obiectul acțiunii de față sunt diferite, chiar dacă au aceeași finalitate, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, prin prisma dispozițiilor art.1201 C.civ., așa cum corect a reținut instanța de apel prin  încheierea din 25.03.2015.

Însă, instanța de apel reține că cererea reclamanților de retrocedare a bunului în natură intră în sfera de aplicare a art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/20101, fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, așa cum  s-a statuat cu  putere de  lucrul judecat în litigiile  purtate anterior.

Prima chestiune care se impune a fi analizată este aceea a structurii acționariatului societății deținătoare a imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru a se stabili incidența dispozițiilor art. 21 sau art. 27 (actual art.29) din același act normativ.  În acest sens, corect instanța de apel  a reținut aplicabilitatea art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte apreciază că nu poate primi nici cel de-al doilea motiv de recurs și anume depășirea limitelor învestirii de către instanța de apel, prin prisma motivelor de apel invocate și a limitelor deciziei de casare.

În cadrul acestei critici de nelegalitate recurenta reia argumentele pentru valabilitatea titlului său, argumente ce nu se impun a fi cenzurate, în primul rând pentru că nu  au o relevanță deosebită câtă vreme se reține aplicabilitatea dispozițiilor art. 21 din Legea nr.10/2001, singura chestiune care interesează fiind aceea a preluării în mod abuziv bunului, iar nu preluării cu titlu sau fără titlu valabil. Din acest punct de vedere, instanța de apel își extinde analiza dar, acesta nu atrage nelegalitatea deciziei recurate, preluarea în baza Decretului nr. 92/1950 fiind una abuzivă, indiferent că aplicarea acestui decret s-a făcut  legal sau ilegal.

În esență, ceea ce invocă recurenta sub aspectul respectării limitelor învestirii, în limitele  motivelor de apel și în limitele casării, este dacă instanța putea face sau nu aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 în condițiile în care contestatorii nu au invocat acest text de lege ca motiv de nelegalitate a dispoziției  prin care au propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Principul disponibilității, consacrat prin art. 129 C.proc.civ., în calea de atac a apelului presupune analizarea legalității și temeiniciei hotărârii instanței de fond în limitele motivelor de apel invocate, adică ale criticilor aduse de apelant. Apelantul este obligat să indice motivele de fapt ale nemulțumirilor sale față de hotărârea apelată precum și normele de drept aplicabile și să determine fundamentul dreptului invocat iar instanțele, în baza rolului activ, au obligația să dea cererii  calificarea juridică exactă. Principiul disponibilității trebuie aplicat numai în corelare cu principiul rolului activ al judecătorului. Independent de invocarea sau  nu a temeiului de drept prin acțiune sau prin motivele de apel, instanța, învestită cu obiectul cererii și cu starea de fapt este obligată, în virtutea rolului activ,  să încadreze corect cererea cu care este învestită și să aplice textul de lege incident.

Recurenta susține că nelegalitatea dispoziției de restituire prin echivalent a fost atacată folosindu-se ca argument doar lipsa unui titlu valabil al statului și implicit al pârâtei și că instanța a reținut, cu depășirea limitelor învestirii, aplicarea dispozițiilor art. 21.

În notificare, reclamanții au invocat că bunul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 și au solicitat restituirea în natură. În contestație și în apel au invocat lipsa de titlu a statului. În esență, invocând lipsa unui titlu valabil al statului și implicit al pârâtei, reclamanții au invocat preluarea abuzivă, care este o noțiune mai largă și care include atât preluarea cu titlu valabil, cât și preluarea fără titlu valabil. Chiar dacă în declarația de apel s-a invocat nerespectarea dispozițiilor art. 27 instanța era datoare să facă ea încadrarea juridică și să aplice textul de lege incident. De altfel, această chestiune, a aplicabilității art. 21 sau art. 27,  a fost discutată cu ocazia dezbaterilor pe fond chiar din primul ciclu procesual.

Recurenții mai susțin că instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art.21 fără să pună în discuție acest aspect și fără a avea posibilitatea să-și formuleze o apărare și să administreze probe.

Nici nerespectarea dreptului la apărare nu poate fi reținută. Aplicabilitatea dispozițiilor art.21 a fost invocată,  așa cum s-a arătat mai sus cu ocazia dezbaterilor pe fond chiar din primul ciclu procesual, precum și prin concluziile scrise depuse de reclamanți în al doilea ciclu procesual la 04.05.2015 iar  recurenta SC X. și-a formulat apărarea pe acest aspect prin concluziile scrise depuse al 06.05.2015 și cu ocazia dezbaterilor pe fond,  consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din 29.04.2015, susținând aplicabilitatea art.27 din Legea nr.10/2015.

Cât privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, criticată de asemenea în motivul doi de recurs, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect textul de lege incident.

Potrivit art. 21 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

Aplicarea corectă a textului art. 21, imobilul făcând parte din patrimoniul unei societăți comerciale, presupune a se stabili dacă la data intrării în vigoare a legii de retrocedare, societatea comercială în al cărei patrimoniu era cuprins bunul era sau nu o societate cu capital majoritar de stat (art. 21 alin.1) sau dacă, fiind cu capital minoritar de stat, valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute de stat este mai mare sau egală cu valoarea imobilului a cărei restituire în natură este cerută (art. 21 alin.2).

În speță, instanța de apel, cu reținerea puterii  de lucru judecat în cadrul altor litigii (ex. decizia nr. 2020/2012 a ÎCCJ), și cu excluderea posibilității administrării vreunei probe în sens contrar, a constatat că, la data intrării în vigoare legii de retrocedare, SC X. SA era o societate cu capital majoritar de stat iar acest lucru nu poate fi răsturnat de această societate printr-un alt probatoriu administrat în litigiul de față, inclusiv în recursul de față, cu atât mai mult cu cât aceasta și-a putut formula apărarea în cadrul acelui litigiu, în care a fost parte, cele statuate prin acea hotărâre fiindu-i opozabile.

Puterea de lucru judecat

(res judicata

), presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă ca exprima adevărul și ca nu trebuie contrazisă de o alta hotărâre. Existenta unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invoca exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invoca obligativitatea sa, fără ca cel de-al doilea proces să fie purtat de aceleași părți sau aibă același obiect si aceeași cauza.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existenta triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesara doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecata fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece, în caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componentei

res judicata

a puterii de lucru judecat.

Puterea de lucru judecat creează premisele respectării cerințelor fundamentale de predictibilitate a actului de justiție și a principiului securității juridice. De asemenea, ea asigură egalitatea de tratament juridic între mai multe persoane, ca în speța de față între toate persoanele care solicită retrocedarea de bunuri aflate în  patrimoniul aceleiași societăți, la data intrării în vigoare a legii de retrocedare.

Dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problema, creând speranța legitimă ca ea nu va mai fi negata de o alta instanță într-o procedura ulterioară.

Reținând că bunul preluat în baza Decretului nr.92/1950 se afla la data apariției Legii nr. 10/2001 în patrimoniul unei societăți cu capital majoritar de stat, instanța de apel  corect a făcut  aplicabilitatea  dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Problema care se pune este doar dacă imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat în vederea aplicării dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, aplicabil în speță. Potrivit acestui text se restituie în natură imobilele ”preluate în mod abuziv”, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții ale textului. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,  în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate prin

Decretul nr.92/1950

pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare.

Deci, în speță, instanța de apel a reținut corect că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de stat, având în vedere probele administrate și puterea lucrului judecat reținută din hotărârile anterior pronunțate. Valabilitatea sau nevalabilitatea titlului nu se confundă cu ”preluarea abuzivă”, preluarea în baza Decretului nr. 92/1950, indiferent că s-a făcut cu sau fără respectarea întocmai a decretului,  fiind o preluare abuzivă, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Lipsa sau nu a unui titlu valabil de preluare, valabilitatea sau nevalabilitatea titlului cu care societatea notificată deține bunul, nu împiedică aplicarea Legii nr. 10/2001 pentru că, potrivit acestei legi,  se retrocedează în natură sau prin echivalent atât imobilele preluate cu titlu valabil, cât și cele preluate fără titlu valabil, după distincțiile făcute de textele de lege aplicabile. În aplicarea art. 21 alin.(1) din legea specială de retrocedare, nu se pune nici problema comparării titlurilor și nici problema valabilității lor. Problema valabilității sau nevalabilității titlului de preluare al statului ar fi avut relevanță numai în ipoteza aplicabilității art. 27 (actual art.29), dacă s-ar fi reținut că, la data intrării în vigoare a legii, societatea notificată era o societate cu capital minoritar de stat sau integral privatizată. În consecință, este inutil a se analiza modul în care instanța de apel a statuat asupra acestor chestiuni.

Societatea deposedată de bun în temeiul art. 21 alin.(1) are posibilitatea de a proceda conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte constată că invocarea de către recurentă a jurisprudenței CEDO s-a făcut printr-o interpretare disparată, fără legătură cu textul de lege incident și deci argumentele bazate pe această jurisprudență nu pot fi primite.

Față de considerentele expuse, soluția instanței de apel și deci soluția de anulare a dispoziției emise de unitatea deținătoare cu consecința dispunerii restituirii în natură a imobilului este temeinică și legală, bazată pe o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale aplicabil, încât prezentul recurs a fost respins ca nefondat.