ÎCCJ, decizie (scj.ro #213685)

Principiile fundamentale ale procesului civil. Încălcarea principiului rolului activ al judecătorului

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Principiile fundamentale

Index alfabetic: Obligație de a face

Stornare

Contract de leasing

Excepția inadmisibilității

Acțiune în constatarea inexistenței unui drept

Principiul rolului activ al judecătorului

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă

C. proc. civ., art. 22 alin. (2) teza a II-a, alin. (4), art. 35, art. 152

Conform dispozițiilor art. 152 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire greșită, iar potrivit celor ale art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, în acest caz, judecătorul fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

În cazul în care reclamanta a omis a indica incidența unui anumit text de lege, dar întreaga situație de fapt, fundamentată juridic de către parte conduce, în mod univoc, spre o anumită calificare juridică, judecătorul nu are numai dreptul, ci și obligația, în considerarea prevederilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să restabilească calificarea juridică a actelor deduse judecății.

O atare conduită a instanței nu este de natură să intre în coliziune cu principiul disponibilității, ce guvernează procesul civil, întrucât rolul activ al judecătorului urmează a se manifesta în legătură cu aspecte de fapt și de drept menționate explicit de parte în actul de procedură efectuat în cauză (cererea de chemare în judecată).

Astfel, în cazul în care, prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat nu numai obligarea pârâtei la stornarea unei facturi fiscale, ci și înlăturarea compensațiilor (penalităților) în legătură cu utilizarea excesivă a bunului ce a făcut obiectul contractului de leasing, în mod nelegal instanțele devolutive s-au considerat învestite doar cu un capăt de cerere, soluționând doar capătul de cerere accesoriu, în obligație de a face, printr-o analiză strict gramaticală a acestuia, analiză disociată de temeiurile de fapt și de drept ale cererii, ce vizau executarea de către părți a unor obligații asumate printr-un act juridic (un contract) și eventuala antrenare a răspunderii contractuale a acestora.

Procedând astfel, instanța de fond nu s-a pronunțat în niciun fel asupra acțiunii cu care a fost în mod real învestită, anume o acțiune în constatare negativă, prin care reclamanta urmărea constatarea inexistenței unui drept al pârâtei, decurgând dintr-un anumit raport juridic de drept civil (contract de leasing).

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 81 din 23 ianuarie 2024

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 4 august 2020, sub nr. x/86/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. IFN S.A., să fie obligată pârâta la stornarea facturii fiscale seria MOTA nr. 1949091 din 29 aprilie 2020, ca urmare a înlăturării obligației de plată a penalităților în cuantum de 532.984,67 lei, în legătură cu utilizarea excesivă a bunurilor ce au făcut obiectul unui contract de leasing. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 67 din 15 aprilie 2021, Tribunalul Suceava a admis acțiunea și a obligat pârâta la stornarea facturii fiscale seria MOTA nr. 1949091 din 29 aprilie 2020, în sensul înlăturării compensațiilor în legătură cu utilizarea excesivă a bunurilor, în valoare totală de 532.984,67 lei.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8934,85 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta B. IFN S.A., înregistrat la data de 9 iunie 2021 pe rolul Curții de Apel Suceava, Secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 275 din 1 octombrie 2021, apelul declarat de pârâtă a fost respins, ca nefondat.

Împotriva deciziei susarătate a declarat recurs pârâta B. IFN S.A., înregistrat la data de 7 decembrie 2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Instanța de recurs, prin decizia nr. 824 din 6 aprilie 2022, a admis calea extraordinară de atac în reformare și a casat decizia nr. 275 din 1 octombrie 2021 a Curții de Apel Suceava și sentința nr. 67 din 15 aprilie 2021 a Tribunalului Suceava. A trimis cauza, spre competentă soluționare, Tribunalului București, reținând încălcarea competenței teritoriale a altei instanțe, stabilite printr-o clauză atributivă de competență stipulată prin art. 21.10 din Condițiile generale ale contractului de leasing, în condițiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la data de 15 septembrie 2022.

Prin sentința nr. 2929 din 5 decembrie 2022, Tribunalul București a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Sentința susarătată a fost apelată de reclamanta A. S.R.L., apel înregistrat la data de 23 martie 2023 pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă.

Prin decizia nr. 980 din 16 iunie 2023, apelul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., înregistrat la data de 28 septembrie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Sub un prim aspect, reclamanta-recurentă a invocat încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, în mod greșit a apreciat instanța de apel că obiectul cererii de chemare în judecată nu este reprezentat de constatarea inexistenței unui drept de creanță al pârâtei.

În realitate, prin acțiunea introductivă de instanță s-a solicitat să se verifice întinderea obligațiilor contractuale asumate de părți printr-un contract de leasing și să se constate că pârâta nu era îndrituită la plata unor penalități, pentru încasarea cărora, fără temei, a emis o factură fiscală.

În speță, potrivit recurentei, erau îndeplinite condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni în constatare inexistență creanță, întrucât nu are la îndemână o cerere în realizarea dreptului, potrivit art. 35 C. proc. civ. În astfel de situații, reclamanta se află în căutarea satisfacerii unui interes, de a preveni o eventuală acțiune în justiție a adversarului, fundamentată pe un drept a cărui existență o contestă, o neagă.

Ca atare, instanța era obligată să constate că reclamanta nu a depășit limitele anuale de kilometri parcurși pentru bunurile ce au făcut obiectul contractului de leasing, prevăzute de art. 2 din Anexa C, limită stabilită anual, și nu lunar, și că, prin urmare, după rezilierea convențiilor, pârâta nu era îndrituită să emită factura de penalități.

A mai relevat recurenta că facturile fiscale sunt acte justificativ contabile și documente fiscale, astfel că, datorită naturii lor, nu se poate cere constatarea nulității lor pe calea acțiunii în justiție. Ca atare, potrivit art. 330 C. fisc., nefiind acte juridice în sens de

negotium

, în cazul în care o factură a fost emisă fără ca suma să fie datorată, mecanismul fiscal ce trebuie aplicat constă în stornarea facturii, iar singura cale admisibilă în justiție este aceea de constatare a inexistenței dreptului de creanță și de obligare a emitentului la stornarea ei.

Soluția instanței de apel, de a respinge o atare cerere, ca inadmisibilă, motivat de inexistența unui temei legal în baza căruia se poate pronunța cu privire la inexistența dreptului pârâtei de a factura creanța în valoare de 532.984,67 lei, reprezintă, în opinia recurentei, o veritabilă denegare de justiție, contrar prevederilor art. 5 C. proc. civ.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata B. IFN S.A. a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, în temeiul art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. (1) lit. h) C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală.

La termenul din 23 ianuarie 2024, instanța de recurs a respins excepția inadmisibilității recursului, pentru considerentele reținute în respectivul act procesual.

Recursul de față este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil analizei propriu-zise a motivelor de recurs, reține că instanța de apel a apreciat, în primul rând, că cererea introductivă de instanță a avut un singur capăt de cerere, în obligația de a face, anume să fie obligată pârâta să storneze o factură fiscală.

În al doilea rând, a constatat, pentru a menține soluția primei instanțe, potrivit căreia cererea este afectată de un fine de neprimire, că nu se poate considera că emiterea unei facturi fiscale (operație ce include și stornarea facturilor) reprezintă o acțiune în executarea unei obligații civile.

Contrar celor reținute prin decizia recurată, constată că, prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat nu numai obligarea pârâtei să storneze o factură fiscală, ci și „înlăturarea compensațiilor (penalităților) în legătură cu utilizarea excesivă a bunului, în valoare totală de 532.284,67 lei”.

Față de modalitatea de redactare a petitului cererii de chemare în judecată, dar și de cauza juridică a acțiunii, prin care se solicita, în esență, să se verifice dacă pârâta, finanțator în cadrul unui contract de leasing, era îndrituită sau nu să pretindă de la utilizator penalități stipulate contractual, pentru utilizarea excesivă a obiectului material al convenției, pare evident că instanța a fost învestită cu un capăt principal de cerere, în constatare inexistență drept al pârâtei.

Chiar și în situația în care reclamanta nu a invocat, în mod explicit, prevederile art. 35 C. proc. civ., aceasta nu împiedica judecătorul, în considerarea prevederilor art. 22 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., în eventualitatea în care nu se considera pe deplin lămurit în privința motivării, în drept invocate în susținerea pretențiilor, să solicite părților explicații.

O atare conduită a instanței nu era de natură să intre în coliziune cu principiul disponibilității, ce guvernează procesul civil, întrucât rolul activ al judecătorului urma a se manifesta în legătură cu aspecte de fapt și de drept menționate explicit de parte în actul de procedură efectuat în cauză (cererea de chemare în judecată).

De altfel, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. De asemenea, potrivit art. 152 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire greșită.

În contextul în care reclamanta a omis a indica incidența unui anumit text de lege, dar întreaga situație de fapt, fundamentată juridic de către parte, conducea, în mod univoc, spre o anumită calificare juridică, judecătorul nu avea numai dreptul, ci și obligația, în considerarea prevederilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să restabilească calificarea juridică a actelor deduse judecății.

Așadar, instanțele devolutive erau obligate să dea calificarea corectă cererii de chemare în judecată și să judece, prin urmare, potrivit obiectului și cauzei acțiunii configurate de reclamantă.

Or, pentru a statua că cererea formulată de parte nu este ocrotită jurisdicțional, instanțele devolutive s-au considerat învestite doar cu un capăt de cerere, deși, în mod evident, erau două astfel de petite, pe de o parte, iar, pe de altă parte, au ales să soluționeze doar capătul de cerere accesoriu, în obligație de a face, printr-o analiză strict gramaticală a acestuia, analiza disociată de temeiurile de fapt și de drept ale cererii, ce vizau executarea de către părți a unor obligații asumate printr-un act juridic (un contract) și eventuala antrenare a răspunderii contractuale a acestora.

Procedând astfel, instanța de fond nu s-a pronunțat în niciun fel asupra acțiunii cu care a fost în mod real învestită, anume o acțiune în constatare negativă, prin care reclamanta urmărea constatarea inexistenței unui drept al pârâtei, decurgând dintr-un anumit raport juridic de drept civil (contract de leasing).

Cât privește celelalte susțineri formulate prin cererea de recurs, privind admisibilitatea unei astfel de acțiuni, cu referire la caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, sau la modalitatea de interpretare și aplicare a prevederilor art. 330 C. fisc., constată că nu se impune o analiză a acestora.

Atâta vreme cât instanțele devolutive nu s-au considerat învestite cu o acțiune în constatare și au respins acțiunea în temeiul unei alte excepții procesuale (nu cea referitoare la caracterul subsidiar), este evident că, în acest cadru procesual, sunt critici străine de conținutul deciziei atacate.

Față de cele de mai sus arătate, constată că, în mod greșit, instanța de fond s-a pronunțat în temeiul admiterii unei excepții procesuale peremptorii și, astfel, a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Așa fiind, potrivit art. 497 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., față de împrejurarea că apelanta-reclamantă a solicitat expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel, în referire la art. 488 alin. (1) pct. 5, Înalta Curte a admis recursul și a casat atât decizia pronunțată în apel, cât și hotărârea primei instanțe. Prin urmare, a trimis cauza spre o nouă judecată Tribunalului București.