ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1855/2016

Decizia nr. 1855/2016

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

S-a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, privind pe reclamanții B. și C. în contradictoriu cu pârâtele SC A. SA și SC D. SA, ca neîntemeiată.

În argumentarea acestei soluții, instanța de fond a reținut în esență următoarele:

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC A. SA s-a reținut că reclamanții au justificat legitimarea procesuală pasivă a pârâtei SC A. SA în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, motivele de fapt și de drept ale acțiunii formulate în contradictoriu cu acesta.

Referitor la excepția prescripției, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată întrucât termenul de prescripție aplicabil este cel general de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 iar momentul cert la care reclamanții au avut reprezentarea caracterului prejudiciabil al faptelor pârâtelor a fost cel al depunerii întâmpinărilor în cadrul dosarului nr. x/3/2011 înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, față de care termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit.

Pe fondul cauzei, referitor la prejudiciul nepatrimonial s-a reținut de către instanța de fond că reclamanții nu au precizat în concret care sunt valorile nepatrimoniale afectate ca urmare a faptelor ilicite imputate pârâtelor.

Cu privire la pagubele materiale, s-a reținut că sunt neîntemeiate pretențiile reclamanților în măsura în care, așa cum în mod corect a susținut și pârâta D. SA, încheierea asigurărilor de viață a fost privită de părțile contractelor de credit drept o garanție în favoarea băncii, banca având un drept de opțiune în ceea ce privește valorificarea acestor garanții în contul sumelor împrumutate.

Pe de altă parte, reclamanții au acceptat moștenirea de pe urma defunctei E., din pasivul succesoral făcând parte suma de 90.149,69 euro. Totodată, reclamanții și-au manifestat voința în mod liber și neviciat în sensul refinanțării cu privire la facilitățile acordate în temeiul contractului de credit din 12 octombrie 2007 și din 5 iunie 2008, în acest sens perfectându-se contractul de credit din 13 februarie 2013.

În raport cu aceste aspecte, în opinia tribunalului reclamanții nu puteau invoca producerea unui prejudiciu raportat la valoarea refinanțată sau la valoarea soldurilor restante aferente celor 4 contracte de credit.

Tribunalul a reținut, totodată, că existența unor raporturi de asigurare perfectate cu A. SA a fost demonstrată numai în legătură cu contractele de credit din 26 octombrie 2007 în valoare de 46.000 euro, conform certificatului pentru persoană asigurată din 12 octombrie 2007 și din 12 octombrie 2007 în valoare de 96.000 euro, conform certificatului pentru persoană asigurată din 12 octombrie 2007.

În legătură cu creditul contractat prin convenția din 25 octombrie 2007 în valoare de 10.000 euro, banca a susținut că acesta "a fost asigurat pentru daună de viață la F.", aspect confirmat prin adresa din data de 28 octombrie 2009 emisă de F.. Prin această adresă societatea de asigurare a comunicat băncii că nu poate soluționa favorabil cererea de indemnizare în raport de prevederile art. 8.2 din Condițiile de asigurare de grup pentru asigurarea de viață.

În ceea ce privește creditul în valoare de 125.000 euro acordat în temeiul contractului din data de 5 iunie 2008, nu s-a făcut dovada încheierii unei polițe de asigurare de viață de către reclamanți.

În considerarea celor expuse, tribunalul a respins acțiunea promovată de reclamanți, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut în esență următoarele:

Cu privire la apelul declarat de reclamanții B. și C. s-a reținut în esență că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, în sensul că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. față de SC A. SA, respectiv contractuale prevăzute de art. 969 C. civ. față de SC D. SA, respectiv nu există faptele invocate constând în nerespectarea obligației de informare și nici vinovăția pârâtelor.

Sub acest aspect, s-a avut în vedere că, urmare a faptului că nu s-a perfectat încheierea contractelor de asigurare de viață aferente contractelor de credit din 12 octombrie 2007 și din 26 octombrie 2007, asiguratorul nu datora băncii vreo sumă de bani reprezentând credit neachitat rezultat din aceste contracte de credit și cauzat de producerea vreunui risc asigurat, iar banca nu a manifestat vreun comportament abuziv sau prejudiciabil prin încălcarea obligațiilor de cooperare și informare cu privire la refuzul asiguratorului de acceptare a autoarei reclamanților ca asigurat.

În ceea ce privește apelul incident declarat de către apelanta-pârâtă A. SA, în raport cu art. 474 C. proc. civ. instanța de apel a constatat că este neîntemeiat având în vedere că acțiunea a fost întemeiată și pe dispozițiile speciale ale O.G. nr. 21/1992 și că în cauză operează scutirea de la plata taxei judiciare de timbru prevăzută de art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997.

În susținerea motivului de recurs invocat, după o prezentare al parcursului judiciar al cauzei și a textului art. 11 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, recurenții au arătat, în esență, că instanța de apel în mod eronat a arătat că deși eliberarea certificatelor de asigurare a avut loc, această circumstanță nu este de natură să conducă la încheierea valabilă a asigurării, în lipsa completării chestionarului medical de evaluare pentru persoana asigurată.

Recurenții au mai susținut că, având în vedere calitatea de consumator a defunctei E., aceasta ar fi trebuit în mod legal informată în mod clar și precis de evenimentele exterioare ce determină presupusa neîncheiere a poliței de asigurare, dat fiind că înmânarea certificatelor de asigurare creează în mod rezonabil prezumția, de altfel susținută chiar de dispozițiile legale, a încheierii poliței.

După o prezentare a dispozițiilor art. 15 C. proc. civ., a opiniilor doctrinare și a aspectelor teoretice privind abuzul de drept, precum și opinii privind sancțiunea exercitării abuzului de drept prin invocarea dispozițiilor art. 12 C. proc. civ., recurenții consideră că instanța de apel în mod eronat nu a reținut conduita culpabilă a pârâtelor, care ar fi avut la dispoziție mijloacele necesare pentru satisfacerea creanței din polița de asigurare, încheiată valabil de către defuncta E..

De asemenea, instanța de apel, în mod eronat, a reținut că din administrarea întregului probatoriu, nu există fapte ilicite constând în încălcarea obligațiilor de informare, de cooperare și de coerență în conduita intimatelor sau vinovăția cu care acestea au acționat.

Astfel, obligațiile de cooperare și de coerență în conduita profesională decurg cu necesitate din obligația de informare, care a fost încălcată atât de Bancă cât și de Asigurator, aspecte nereținute de instanța de apel în aprecierea culpei acestora.

Recurenții mai susțin că decizia recurată este nelegală și prin prisma considerentelor potrivit cărora "autoarea reclamanților nu a fost acceptată în cadrul asigurării de grup, respectiv nu s-a încheiat cu aceasta vreo poliță de asigurare, întrucât, pe de o parte s-ar fi depășit limita maximă a sumei asigurate, iar pe de altă parte, cu s-ar fi completat Chestionarul medical de evaluare pentru persoana asigurată, aspect care reiese din evidențele asiguratorului depuse la dosar".

În opinia recurenților aceste circumstanțe ar fi trebuit în mod rezonabil să fie aduse la cunoștința autoarei E., de îndată ce au fost cunoscute de Asigurator, întrucât procedura internă a acestuia și comunicările acestuia cu Banca nu au fost opozabile față de persoana împrumutată.

Pentru aceste motive recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatelor la achitarea cheltuielilor de judecată aferente prezentului demers judiciar.

Împotriva recursului a formulat întâmpinare G. SA, continuator al SC D. SA, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

S-a subliniat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale a băncii pentru încălcarea obligațiilor minimale de cooperare și informare în legătură cu refuzul asigurătorului de acceptare a autoarei reclamanților ca asigurat.

Deși s-a susținut că existența contractului de asigurare poate fi probat cu certificatele de asigurare emise de asigurător, cele doua certificate nu pot fi considerate ca reprezentând dovada încheierii contractelor, chiar și în prezența art. 11 din Legea nr. 136/1995. Astfel, din cuprinsul acestor certificate se poate reține consemnarea că împrumutata dobândește calitatea de asigurat numai după emiterea unei polițe de asigurare de grup încheiată cu A. SA de către banca creditoare.

Condițiile generale pentru asigurarea de viață de grup pentru beneficiarii de credite de nevoi personale cuprind sub titlul "procedura de subscriere a riscului" verificările pe care le efectuează asigurătorul pentru luarea deciziei de încheierea a contractului de asigurare cu o persoană împrumutată. În cadrul efectuării acestor verificări, asiguratorul are dreptul de a nu accepta includerea în asigurarea de grup a unor împrumutați.

În contextul acestor verificări, asigurătorul nu a procedat la emiterea poliței, întrucât s-ar fi depășit plafonul de asigurare și nu s-ar fi completat chestionarul de evaluare a riscurilor medicale.

Or, în aceste condiții, sunt corecte evaluările și dezlegările date de instanța de apel, deoarece, prin neîncheierea contractelor de asigurarea aferenta contractelor de credit din 12 octombrie 2007 și din 26 octombrie 2007, asigurătorul nu datorează băncii vreo suma de bani care să acopere plata sumei împrumutate.

Răspunderea băncii nu poate fi angajată, nefiind făcută în cauză proba elementelor acestei răspunderi.

A depus întâmpinare și intimata SC A. SA București, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului.

S-a apreciat în primul rând că nu se poate reține existența unor daune morale, de vreme ce reclamanții nu au arătat, în mod concret care este valoarea nepatrimonială lezată și că nu este admisibilă o cerere subsidiară prin care să se pretindă daune materiale, din același izvor.

S-a subliniat că între SC A. SA București și E. nu a existat o relație contractuală directă, iar societatea de asigurare nu a încasat prime de asigurare aferente pretinselor polițe.

A mai susținut intimata că interesul existenței unui contract de asigurare îl aveau banca și persoana împrumutată. În condițiile în care niciuna dintre aceste persoane nu a arătat interes față de existența polițelor de asigurare pentru creditele contractate, nu se poate reține culpa asigurătorului față de consecințele acestei situații, cu atât mai mult cu cât SC A. SA București și-a îndeplinit obligația de a comunica necuprinderea persoanei E. în asigurare.

Potrivit dispozițiilor art. 493 C. proc. civ. s-a dispus și efectuat în cauză raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, analizat în completul de filtru la 5 aprilie 2016 și comunicat părților.

S-a depus și puncte de vedere la raportul întocmit.

Obiectul litigiului îl reprezintă obligarea SC G. SA București și SC A. SA București la plata unor daune morale, subsecvent, a daunelor materiale, însumate la 1.090.117.81 lei (contravaloarea sumei de 249.883,74 euro), ca urmare a încălcării de către pârâte a obligațiilor legale de coerență, informare și cooperare în executarea a 4 contracte de credit bancar însoțite de polițe de asigurare pentru riscul de deces al împrumutatei, autoarea reclamanților.

În fapt, SC G. SA București, fostă SC D. SA, a încheiat 4 contracte de împrumut bancar cu persoana fizică E., trei dintre acestea fiind acordate pentru nevoi personale - creditul contractat prin convenția din 25 octombrie 2007 în valoare de 10.000 euro, contractul de credit din 26 octombrie 2007 în valoare de 46.000 euro și contractul de credit din 5 iunie 2008 pentru suma de 125.000 euro - iar al patrulea, acordat prin contractul din 12 octombrie 2007 în valoare de 96.000 euro, pentru achiziția unui imobil.

În legătură cu acestea, reclamanții au susținut că persoana împrumutată a încheiat, aferent fiecărui contract câte o poliță de asigurare de viată, impusă de banca împrumutătoare, polițe cesionate băncii potrivit condițiilor din creditare, care acopereau riscul de deces prin acoperirea sumelor totale acordate cu titlu de împrumut. În condițiile existenței acestor polițe, banca a executat succesorii defunctei E., încălcând obligațiile de informare și cooperare referitoare la existența și executarea contractelor de asigurare și a celor de împrumut bancar, producând acestora prejudiciile estimate prin acțiune.

Înalta Curte subliniază, încă din preambulul considerentelor asupra dezlegărilor pe care le va statua în drept că instanțele de fond au stabilit, și nu s-a combătut prin motivele de recurs, că fac obiectul cercetării răspunderii pârâtelor sub auspiciile reclamate prin acțiune numai contractele de credit din 26 octombrie 2007 și din 12 octombrie 2007, deoarece, aferent contractului din 25 octombrie 2007 s-a încheiat o poliță de asigurare cu o altă societate, F. SA, iar pentru contractul din 5 iunie 2008 nu a fost încheiată o poliță de asigurare.

În aceste condiții, prima instanță a statuat, pe de-o parte că polițele în discuție, chiar dovedite fiind, au fost veritabile garanții constituite în favoarea băncii împrumutătoare, regim în raport cu care banca avea opțiunea de a alege executarea garanțiilor sau a contractelor de credit și că, prin încheierea actelor de refinanțare a acestor contracte reclamanții și-au manifestat liber și neviciat voința de a achita facilitățile acordate, astfel încât, dovada condițiilor răspunderii nu există. Dimpotrivă, instanța de apel a considerat că dovada raportului de asigurare nu a fost realizată potrivit art. 10 alin. (1) și art. 11 din Legea nr. 136/1995, persoana asigurată nefiind acceptată în cadrul asigurării de grup a contractantului (banca) și nici nu s-a putut reține, în consecință, că banca a acționat prin inducerea în eroare a împrumutatei sau a succesorilor acesteia ori prin încălcarea obligației de informare, cooperare și coerență.

În aceste condiții, un prim motiv al recursului în reprezintă greșita aplicare a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 136/1995, în care se statuează că încheierea contractului de asigurare se probează cu polița de asigurare sau cu certificatul de asigurare emis și semnat de asigurător ori cu nota de acoperire semnată de brokerul de asigurare.

Critica este fondată. La 12 octombrie 2007, respectiv, la 26 octombrie 2007 s-au emis și predat împrumutatei certificatele pentru persoana asigurată, ca anexe la polița de asigurare de grup pentru credite ipotecare/imobiliare, aferentă creditelor de 96.000 euro și de 46.000 euro, polițe valabile începând cu data acordării creditului.

În cuprinsul acelorași certificate s-a menționat că în garantarea creditului acordat, debitorul împrumutat va avea calitatea de asigurat în baza poliței de asigurare de viață de grup, încheiată cu A. SA, de către banca creditoare. Contractantul, definit ca fiind banca, potrivit condițiilor generale privind asigurarea de viață pentru beneficiarii de credite de nevoi personale, avea obligația remiterii certificatului pentru persoana asigurată numai după ce a fost inclus în asigurarea de grup a băncii, conform condițiilor generale la care s-a făcut referire, condiții regăsita în dosarul primei instanțe.

Sub aceste auspicii, este evident că remiterea către asigurat a certificatelor în discuție, care îndeplinesc toate condițiile de valabilitate impuse de art. 11 din Legea nr. 136/1995, la datele menționate, contractele de credit erau însoțite de polițe de asigurare, în caz contrar, emiterea și remiterea lor, nefiind posibilă.

Disputa cauzei a purtat, însă, și asupra menținerii valabilității acestor polițe și după 27 iunie 2008, dată la care asigurătorul SC A. SA București pretinde că a informat contractantul (banca) cu privire la faptul că persoana asigurată nu mai este acceptată în asigurarea de grup, "întrucât banca nu a respectat prevederile contractuale" (astfel cum rezultă din întâmpinarea SC A. SA București aflată la dosarul primei instanțe de fond), mai exact prevederile din pct. 6 al condițiilor generale.

Acest aspect nu a fost lămurit în cercetarea stării de fapt, în măsura în care statuările instanței de apel s-au limitat la constatarea inexistenței, de la început, a unor contracte de asigurare valabile. Mai mult, potrivit condițiilor generale privind asigurarea de viață pentru beneficiarii de credite de nevoi personale, polița se emite pentru o perioadă de 1 an și se prelungește automat la aniversarea poliței, iar orice schimbare a condițiilor de asigurare intră în vigoare după aniversarea poliței. În acest caz, asigurătorul trasează contractantului un set de obligații, a căror îndeplinire nu a fost verificată de către instanța de fond.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază fondate și criticile formulate în cadrul motivelor de recurs, referitoare la neanalizarea condițiilor răspunderii pentru daune.

Instanța de recurs arată că este necesar a fi lămurite toate elementele stării de fapt, deduse din împrejurările concrete ale cauzei cum ar fi: dacă între asigurător și contractant s-au desfășurat proceduri concrete care au dus la excluderea din asigurarea de grup a persoanei împrumutate, E., dacă acestea au fost compatibile cu condițiile generale privind asigurarea de viață pentru beneficiarii de credite de nevoi personale și, după caz, care a fost data încetării valabilității polițelor, raportat la data decesului persoanei asigurate.

În egală măsură, în condițiile în care gestionarea polițelor de asigurare de grup a avut loc exclusiv prin intermediul băncii, în calitate de contractant al acestora, este necesară verificarea împrejurării dacă, în acord cu termenii contractelor de împrumut bancar, banca și-a îndeplinit obligațiile de informare, cooperare și coerență în legătură cu existența și valabilitatea polițelor în discuție, prin corelarea clauzelor contractului cu toate elementele de fapt ale cauzei.

Din acest punct de vedere, reclamanții au formulat cererea în calitate de succesori ai autoarei, în legătură cu care aceștia afirmă că a avut calitatea de consumator, fiind protejată în condițiile art. 1, art. 3, art. 9 - art. 9

3

(lit. b), h), j)) și art. 18 din O.G. nr. 21/1992 republicată. Aceștia au afirmat, iar aceste aspecte nu au fost cercetate în fond, că atât autoarea lor, cât și ei, în calitate de succesori, aveau dreptul la o informare completă, promptă și corectă, aptă să ducă efectiv la protejarea lor împotriva riscului de a suporta prejudicii, prin evitarea derulării defectuoase a contractelor de credit și de asigurare.

Astfel, în condițiile în care banca a impus împrumutatului încheierea unei asigurări de viață și cesionarea poliței în favoarea băncii pentru asigurarea plății liniei de credit, în condițiile în care, în contractul de împrumut, banca a fost unicul gestionar al poliței, iar obligația de asigurare a împrumutatei era necesară pe toată durata de creditare pentru a nu fi declarată scadența anticipată a împrumutului, trebuie stabilit dacă: persoana împrumutată a achitat, în formula stabilită la acordarea creditelor primele de asigurare aferente menținerii poliței pe durata de creditare, dacă persoana asigurată a fost informată corespunzător cu privire la situația contractului propriu de asigurare ori asupra excluderii sale din asigurarea de grup, la inițiativa asiguratorului sau a contractantului, aceasta și în contextul în care banca a informat reclamanții abia la 18 noiembrie 2010 asupra refuzului asigurătorului, începând cu luna noiembrie 2010, de a plăti sumele cuprinse în asigurare (adresa din 18 noiembrie 2010 - dosar primă instanță).

În tot aceste demers, este necesar să se verifice dacă banca a furnizat persoanei asigurate date complete, corecte, coerente și la timp referitoare la aceste aspecte, dacă împrumutata, iar după decesul acesteia, succesorii săi, au avut acces la toate informațiile legale de existența și/sau executarea contactelor de asigurare de viață, în corelație cu comportamentul băncii și al asigurătorului de a-și îndeplini toate obligațiile de informare a clienților, de cooperare și transparență, în acord cu dispozițiile legale evocate de reclamanți și buna-credință.

Aceste elemente conduc la analiza elementelor răspunderii pentru daune solicitată de reclamanți prin acțiune, neanalizate de instanța de apel care a conchis că nu se poate reține că SC G. SA București a indus în eroare persoana împrumutată cu privire la existența asigurării, de vreme ce, potrivit legii, emiterea certificatului pentru persoana asigurată nu are nicio semnificație probatorie.

Date fiind cele stabilite deja prin aceste considerente referitoare la valoarea probatorie a celor două certificate emise, va fi evaluat dacă banca, prin acțiuni sau inacțiuni proprii sau/și prin conivență cu asigurătorul au determinat clientului aparența legitimă asupra existenței și valabilității polițelor pe toată durata creditării, ori dacă banca a avut un comportament discreționar și neglijent în verificarea valabilității polițelor, dacă avea obligația convențională sau legală de a asigura toate demersurile pentru menținerea valabilității contractelor de asigurare și dacă aceste comportamente pot reprezenta un set de servicii necorespunzătoare în raport cu exigențele impuse profesionistului și cauza pretinsului prejudiciu ori se repercutează asupra acestuia.

În considerarea tuturor celor stabilite, Înalta Curte va admite recursul și, potrivit art. 497 C. proc. civ., va casa decizia instanței de apel, urmând ca în rejudecare să fie reevaluată cauza pe fond în limitele stabilite în aceste considerente, dar și analizate toate motivele de apel, inclusiv cele legate de calificarea exactă sensului dat de părți în contractele de credit cesiunii polițelor, prin operarea distincției adecvate între garanția reală mobiliară asupra dreptului de creanță (asupra indemnizației de asigurare) și cesiunea de creanță în scop de garantare a plății creditului în cazul producerii riscului asigurat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții B. și C. împotriva Deciziei civile nr. 1252 din 17 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2016.

Procesat de GGC - CL