ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1753/2016

R O M Â N I

Decizia nr. 1753/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 13 ianuarie 2011 reclamanta SC A. SA a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumei de 399.793,42 lei contravaloare servicii neachitate.

În motivare s-a arătat că între cele două societăți s-au derulat raporturi comerciale constând în efectuarea de servicii, conform Contractului de prestări de prestări servicii din 26 iunie 2008, având ca obiect prestarea de servicii de autogară, contra cost, în favoarea pârâtei, cu ocazia efectuării curselor acesteia.

În baza acestor relații, reclamanta avea obligația de a anunța cursa la stația de amplificare a autogării, afișarea curselor pe panoul de plecări/sosiri al autogării la peron și informarea publicului călător la ghișeul biroului de mișcare privind orarul de transport, înscrierea curselor sosite și plecate în registrul de mișcare, vizarea foilor de parcurs, curățenia peroanelor.

În conformitate cu dispozițiile art. 4 ale contractului, pârâta avea obligația de a achita contravaloarea serviciilor facturate, în numerar sau prin transfer bancar în condițiile stabilite, în cuantum de 4,5 euro/cursă.

În aceste condiții, reclamanta a emis factura fiscală din 8 decembrie 2010 pentru servicii pe perioada 1 iulie 2008 - 30 noiembrie 2010 (curse regulate), pe care debitoarea nu a achitat-o până în prezent.

Față de cele arătate, reclamanta a solicitat admiterea cererii, potrivit dispozițiilor art. 969 și art. 970 C. civ.

Prin sentința nr. 4410 din 12 noiembrie 2014, Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, a admis în parte cererea formulată de către reclamantă și a obligat pe pârâtă la plata sumei de 372.682,76 lei, contravaloare servicii, către petentă, precum și a sumei de 9.442 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Între părți s-a încheiat Contractul de prestări servicii nr. 11650 din 26 iunie 2008, obiectul contractului fiind prestarea de servicii autogară, contra cost, de către reclamantă, în calitate de furnizor, proprietar al Autogării „1 Mai” în folosul pârâtei, cu ocazia efectuării curselor pe traseele menționate în anexa 1 (copiile licențelor și caietelor de sarcini aferente fac parte din contract, ca anexe).

S-a prevăzut că furnizorul trebuie să asigure accesul la peron, anunțarea cursei, afișarea curselor, înscrierea curselor sosite și plecate în registrul de mișcare și vizarea foilor de parcurs cu care șoferii beneficiarului se prezintă la biroul de mișcare, curățenia peroanelor și parcarea autovehiculelor, la tarif negociat, pe bază de act adițional.

Beneficiarul s-a obligat să achite contravaloarea serviciilor facturate, în numerar/transfer bancar, în condițiile art. 5, să respecte orele de sosire/plecare în caietele de sarcini, să vizeze foile de parcurs, îmbarcarea/debarcarea călătorilor, să respecte obligațiile prevăzute în caietele de sarcini, să anunțe din timp cursele ce nu se vor executa, pentru informarea publicului, să nu perturbe desfășurarea activității furnizorului, păstrarea curățeniei, să suporte eventualele prejudicii/pagube materiale produse de angajații săi, să nu efectueze reparații, lucrări de întreținere a autobuzelor, viteza de deplasare pe platformă să fie de 5 km/h, să respecte normele privind protecția muncii.

Prețul serviciilor a fost stabilit la art. 5, părțile stabilind de comun acord tarifarea serviciilor de autogară cu 4,50 euro/zi/cursă la care se adaugă T.V.A. pentru cursele executate pe trasee interjudețene, suma totală lunară calculându-se în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua facturării.

S-a prevăzut că tarifarea se face pentru numărul de curse prevăzut în caietul de sarcini al licenței de execuție traseu, cursele executate suplimentar(dubluri) taxându-se cu același tarif.

Părțile au convenit ca plata sumelor datorate să se facă lunar, în contrapartidă, prin serviciile oferite de SC B. SRL: salubrizare, reclamă în pagina de internet și înregistrarea rezervărilor pentru cursele convenite de comun acord. Schema decontării și raportul de stingere a datoriilor, s-a arătat că sunt prezentate în anexe, schemă ce nu a fost prezentată de părți.

În pronunțarea acestei soluții a reținut că înscrisurile depuse la dosar sunt suficiente pentru dovedirea asigurării tuturor serviciilor prevăzute expres în contract, că în aceste condiții, compensația este rezolvată, astfel că părțile au dreptul să solicite plata serviciilor prestate reciproc.

Din interpretarea sistematică a clauzelor contractuale sus-menționate, tribunalul a reținut că intenția părților a fost ca prețul serviciilor să fie stabilit raportat la cursele prevăzute în caietul de sarcini, ce a constituit anexă la contract, conform art. 2, fiind vorba despre curse regulate, la care se adaugă cursele executate suplimentar(dubluri) pentru care s-a prevăzut același tarif de 4,50 euro/zi/cursă.

În ceea ce privește calcularea în lei a sumelor datorate, voința părților a fost ca prețul să aibă în vedere cursul valutar lunar Banca Națională a României, în perioada derulării contractului, emiterea unei singure facturi fiscale, la data de 8 decembrie 2010, neavând relevanță juridică în interpretarea clauzelor contractuale.

Astfel, valoarea pretențiilor reclamantei a fost calculată raportat la elementele cuprinse în clauzele contractuale, așa cum au fost descrise mai sus, urmând ca la calculul T.V.A. să fie avută în vedere, pentru aceleași considerente, cota reglementată de lege în perioada prestării serviciilor, 1 iulie 2008 - 30 noiembrie 2010.

Solicitarea de compensare a valorii serviciilor prestate de către pârâtă cuprinsă în întâmpinare nu a fost analizată de către tribunal, deoarece în conformitate cu prevederile art. 1144 C. civ. de la 1864, compensația operează de drept, în puterea legii, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1145 C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata sumei de 9.442 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă (taxă judiciară de timbru, onorariu expert).

Împotriva sentinței nr. 4410 din 12 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția II-a civilă, a declarat apel, în termen legal, pârâta SC B. SRL Râmnicu Vâlcea.

În dezvoltarea apelului s-a arătat de apelantă că în hotărârea atacată motivarea soluției este contradictorie și, de asemenea, că s-a dat o interpretare greșită textelor de lege corespunzătoare situației de fapt în speță.

Astfel s-a susținut că instanța de fond a interpretat greșit art. 5, în sensul că în contract au fost menționate două modalități de plată diferite și se apreciază de apelantă că interpretarea reală și legală a dispozițiilor art. 4 și 5 din convenția din 26 iunie 2008 dintre părți, trebuie să se realizeze coroborat și, în niciun caz, că există prevăzute două modalități de plată diferite.

De asemenea, s-a precizat de pârâtă că nu există două modalități de plată distincte, ci două art. 4 și 5 care se completează unul pe altul în stabilirea unei singure modalități de plată. Se susține că acest aspect rezultă, fără echivoc, din faptul că în art. 4, în mod clar și expres se menționează, că plata către furnizor se face numai în condițiile art. 5, prevedere care la rândul său arată explicit și expres că plata se va realiza în contrapartidă.

Totodată s-a considerat de pârâtă că interpretarea instanței de fond cu privire la art. 4 și 5 din contract conduce la modificarea contractului, fără voința părților, înlăturându-se o clauză contractuală, deși potrivit art. 978 C. civ., când o clauză este primitoare de două înțelesuri, se va interpreta în sensul că poate avea un efect și nu în acela în care ar duce la înlăturarea ei. S-a apreciat de pârâtă că se încalcă și regula din art. 983 C. civ. potrivit căreia, atunci când există îndoială clauzele se interpretează în favoarea celui care se obligă, adică a debitorului, în speță apelanta.

Tot în apel s-a arătat că instanța de fond a analizat rezoluțiunea de drept a unei clauze contractuale, dar în contract nu s-a stipulat o astfel de posibilitate, ci rezoluțiunea de drept a contractului, iar legal nu există noțiunea de rezoluțiune a unei clauze.

S-a mai criticat hotărârea atacată, în sensul că instanța de fond nu a analizat în niciun fel în ce măsură apelanta nu și-a îndeplinit toate serviciile, nu a evaluat în niciun fel serviciile prestate pentru ca eventual să se scadă din valoarea serviciilor solicitate de intimată și a aplicat greșit în speță articolele C. civ. privind noțiunea de compensație legală și juridică, întrucât în speță este vorba de o altă noțiune și anume de „comerț în contrapartidă”, în una din formele acesteia. S-a precizat de pârâtă că schimburile în contrapartidă determină diminuarea sau chiar eliminarea instrumentelor de plată.

Cu privire la expertiza contabilă efectuată la fond, apelanta a criticat aspectul că tribunalul a omologat acest raport, deși putea doar să folosească datele din acesta ca elemente de convingere, acest mijloc de probă fiind întocmit numai pe presupuneri și deducții și nu pe fundamente științifice, expertul cauzei raportându-se la licențele de traseu emise de C. pentru SC B. SRL și la cursele efectiv efectuate, cum ar fi cele din luna iunie 2009 și noiembrie 2010.

De asemenea s-a precizat în apel că la dosar nu a fost prezentat Registrul de autogară, decât pentru luna noiembrie 2010, pentru a se putea verifica cursele efectuate de reclamantă și că pentru această lună ar putea fi obligată pârâta la valoarea pretențiilor.

Un ultim aspect subliniat în apel de pârâtă a fost acela că instanța de fond nu a reținut că dosarul dintre cele două prezente părți procesuale având ca obiect pretențiile cu privire la cursele suplimentare a fost soluționat irevocabil prin respingerea acțiunii.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 770/A/Com din 29 septembrie 2015, a respins, ca nefondat apelul pârâtei, reținând, în esență, următoarele:

Sub aspectul criticii privind situația de fapt reținută de instanța de fond că aceasta a fost corect statuată de tribunal după coroborarea întregului material probator, în sensul că, obligațiile reclamantei au fost admis în parte, iar pârâta SC B. SRL obligată la plata sumei de 372.682,76 lei contravaloare servicii prestate și neachitate, în baza contractului din 26 iunie 2008 pentru perioada 1 iulie 2008 - 30 noiembrie 2010, cuantum ce a fost stabilit prin raportul de expertiză întocmit de expert D. și omologat.

În mod corect, Tribunalul a statuat că valoarea pretențiilor reclamantei se calculează prin raportare la elementele cuprinse în clauzele contractuale și nu la factura fiscală, care nu este decât un document justificativ ce stă la baza înregistrării în contabilitatea furnizorului sau prestatorului și a cumpărătorului, respectiv a beneficiarului, ea fiind un mijloc de probă cu privire la operațiunea facturată, neavând calitatea de act juridic, iar eventuale deficiențe, așa cum susține apelanta, în emiterea facturii, pot fi invocate ca apărări, vizând forța probantă a acesteia pentru pretențiile înscrise în document de emitentul său.

Referitor la susținerea apelantei-pârâte că plata a fost stipulată a fi făcută doar prin contraprestație, conform art. 5 din convenția sus-citată, Curtea a menționat că în acest articol s-a stipulat că plata sumelor datorate să se facă lunar, în contrapartidă, prin serviciile oferite de SC B. SRL și anume, salubrizare, reclamă în pagina de internet, înregistrarea rezervărilor pentru cursele convenite de comun acord, iar schema decontării și raportul de stingere al datoriilor, urmând a fi prezentate în anexă.

Curtea a reținut că tribunalul a făcut o interpretare corectă și legală a contractului din 2008, iar înscrisurile emise de SC E. SRL și contractul din 2005 (filele 268-272 dosar fond) nu probează asigurarea tuturor serviciilor prevăzute expres de art. 5 din convenție și anume, servicii de salubrizare, de reclamă în pagina de internet și înregistrarea rezervărilor pentru cursele convenite de comun acord.

Cu privire la raportul de expertiză întocmit în cauză de expert D., Curtea a reținut că aceasta a răspuns la toate obiectivele fixate de instanța de fond și de instanța de apel, că nu au fost folosite presupuneri și deducții, așa cum greșit susține apelanta-pârâtă și s-a fundamentat pe noțiuni științifice în domeniu, fiind luat în mod just în seamă de judecători, în raport de concluziile întocmite de expert.

Referitor la registrul de autogară, instanța de apel a constatat că expertul cauzei, D. a precizat în completarea expertizei efectuată în apel, la fila 62, că nu se mai regăsesc registrele de autogară din perioada iulie 2008 - octombrie 2010, acestea fiind declasate, iar în referatul de declasare din 12 ianuarie 2012, s-a consemnat că au fost declasate 48 dosare, din perioada 2006 - 2010 care fac parte din Serviciul „Coloana Auto”.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă SC B. SRL solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă și-a motivat recursul în cadrul a două cereri, prima înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 9 decembrie 2015, ambele introduse în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., prin ambele cereri fiind reluate practic în conținut motivele de apel.

Recurenta-pârâtă își subsumează global criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., invocând faptul că, raportat la întregul material probatoriu, decizia recurată are o motivare contradictorie, instanța de apel dând o interpretare greșită textelor de lege corespunzătoare situației de fapt.

O primă critică vizează faptul că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că în contract au fost menționate două modalități de plată diferite din perspectiva art. 4 și 5 din contract.

Consideră recurenta că nu există două articole în contract care să prevadă două modalități de plată distincte, ci două art. 4 și 5, care se completează unul pe altul în stabilirea unei singure modalități de plată, acest aspect rezultând din faptul că în art. 4, în mod clar și expres se menționează, că plata către furnizor se face numai în condițiile art. 5, prevedere care la rândul său arată explicit și expres că plata se va realiza în contrapartidă.

Arată recurenta că dacă s-ar aprecia corectă interpretarea celor două instanțe cu privire la art. 4 și 5 din contract, ar însemna să se modifice contractul, fără voința părților prin voința instanței, înlăturându-se o clauză contractuală, deși potrivit art. 978 C. civ. când o clauză este primitoare de două înțelesuri, se va interpreta în sensul în care poate avea un efect și nu în acela în care ar duce la înlăturarea ei. Din această perspectivă recurenta consideră că prin decizia atacată se încalcă și regula din art. 983 C. civ. potrivit căruia atunci când există îndoială clauzele se interpretează în favoarea celui care se obligă, în speță a recurentei.

În concluzie, se arată din lecturarea contractului din 26 iunie 2008 - art. 4 și 5 - dintre părțile acestui litigiu, coroborat cu art. 977 și urm. C. civ., rezultă că voința părților prin încheierea contractului a fost aceea ca recurenta să primească servicii de autogara de la SC A. SA, respectiv acces la peron, etc. și aceasta să primească serviciile oferite: salubrizare, reclamă în pagina de internet și înregistrarea rezervărilor pentru cursele convenite de comun acord, în contrapartidă.

În susținerea acestei aserțiuni recurenta face trimitere și la comportamentul ulterior încheierii contractului, practicile și negocierile preliminare, punctând asupra următoarelor aspecte:

- prestațiile dintre părți au început în anul 2008 și au încetat în noiembrie 2010 deși termenul de valabilitate al contractului era anul 2013, dată de la care recurenta nu a mai avut acces la peronul SC A. SA;

- pretențiile în bani cu privire la aceste prestații se solicită după această dată (în 8 decembrie 2010 - moment la care erau încetate relațiilor comerciale) în scop șicanator, prin emiterea unei facturi și promovarea prezentei acțiuni;

- din înscrisurile depuse rezultă relațiile comerciale dintre reclamantă cu toți ceilalți clienți ai acesteia, care au la bază contracte cu același obiect ca al subscrisei, dar aceste contracte nu au în conținutul lor noțiunea de contrapartidă, în rest fiind perfect similare;

- voința părților este confirmată și de faptul că prin contract nu sunt stabilite majorări sau eventuale penalități pentru întârzierile la plată.

- SC A. SA nu a prezentat Extrasul-confirmare de sold, aferent anilor 2008 și 2009, care să confirme creanțe neîncasate de la SC B. SRL;

- intimata-reclamantă nu a prezentat măcar un document care să confirme înregistrarea lunară a datoriei pârâtei, așa cum se precizează în Legea contabilității nr. 82/1991, art. 2: „prin contabilitate se asigură înregistrarea cronologică și sistematică a operațiilor economico-financiare și orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei (adică lunar, în cazul de față) într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ (art. 6).

- niciuna din prevederile Legii contabilității prezentate mai sus nu a fost respectată de intimată, întrucât aceasta nu a prezentat documente care să confirme evidențierea lunară sau anuală a datoriei.

Prin urmare, se arată, comportamentul părților după momentul încheierii contractului, de care trebuie să se țină cont în interpretarea clauzelor contractului, este acela că pe perioada desfășurării relațiilor comerciale între părți, respectiv trei ani, nu s-au emis facturi și nici nu s-au ridicat pretenții în bani pentru serviciile prestate reciproc, deoarece intenția părților a fost ca schimbul de prestații să fie contrapartidă, această înțelegere fiind satisfăcătoare și îndeplinită, de ambele părți.

Consideră recurenta-pârâtă că în contractul din 26 iunie 2008, voința părților a fost aceea de a se realiza un schimb de servicii și în nici un caz nu s-a dorit ca acesta să fie generator de venituri în bani, astfel că acțiunea reclamantei este nefondată și chiar inadmisibilă. Se arată că, în cazul în care doi comercianți ar menționa în contract două modalități de plată ar menționa și condițiile în care se aplică una sau cealaltă sau când se exclude una din ele, instanța neputând să aleagă de la sine putere să aplice o modalitate de plată din două trecând peste interpretarea contractului conform voinței părților.

Precizează recurenta-pârâtă, că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății schimbând înțelesul acestuia, aspect rezultat și din faptul că instanța a reținut că, situația compensației nu poate fi opusă reclamantei deoarece pârâta nu a făcut dovada datoriilor reciproce, pentru ca patru paragrafe mai jos, aceeași instanță să rețină că „. înscrisurile emise de SC E. SRL și contractul din 2005 nu probează asigurare tuturor serviciilor prevăzute expres de art. 5 din convenție.”

Prin urmare, se arată, hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, deoarece o dată se reține faptul că recurenta nu a făcut dovada datoriilor reciproce, iar în alt paragraf al hotărârii se reține că nu a probat toate serviciile.

Astfel, apreciază recurenta că soluția instanței de apel cuprinde motive contradictorii, deoarece înlătură o modalitate de plată, dar totuși apreciază că parțial și-a îndeplinit obligațiile, considerând că instanțele ar fi trebuit să verifice fiecare serviciu prestat de reclamantă și care din aceste servicii au fost stinse, atâta timp cât se reține faptul că și recurenta a realizat servicii, dar nu toate.

Consideră recurenta că aprecierea instanței de apel prin care a fost înlăturată interpretarea conform căreia voința părților din contract a fost aceea ca plata să se realizeze în contrapartidă este nelegală atâta timp cât compensația, se poate formula/invoca și ca apărare, prin întâmpinare, aspect realizat de recurentă.

O altă critică vizează faptul că în mod greșit instanța de apel reține ca temei al neîndeplinirii condițiilor compensației, lipsa documentelor contabile care să ateste înregistrarea de costuri în condițiile în care, dispoziția contractuală prevedea în contrapartidă prestații care nu presupuneau neapărat costuri individualizate, lipsa unei asemenea înregistrări neputând însemna că serviciile nu ar fi fost executate.

Precizează recurenta-pârâtă că modalitatea viciată de analiză a probelor rezultă și din constatările referitoare la registrul de autogara, față de care expertul cauzei, a precizat că nu se mai regăsesc din perioada iulie 2008 - octombrie 2010, acestea fiind declasate, iar în referatul de declasare din 12 ianuarie 2010 s-a consemnat că au fost declasate un număr de 48 de dosare, din perioada 2006 - 2010 care fac parte din Serviciul „Coloana Auto”.

Arată recurenta că importanța probatorie a situației expuse este dată de faptul că atât în fața instanței de fond cât și în apel a arătat faptul că dacă s-ar da eficiență obligației pecuniare stabilită contractual, modalitatea de calcul a datoriei este viciată de faptul că în realitate nu s-a făcut dovada clară a executării tuturor curselor înscrise în licențele de traseu.

O altă critică vizează faptul că, în mod greșit, în mod greșit instanța de apel a mai reținut că în contract s-au prevăzut - două modalități de plată diferite - preț pentru servicii și în același timp de contrapartidă.

În susținerea acestei critici recurenta-pârâtă aduce următoarea argumentație:

- ambele instanțe analizează rezoluțiunea de drept a unei clauze contractuale, dar în contract nu s-a stipulat o astfel de posibilitate - rezoluțiunea de drept a unei clauze, ci rezoluțiunea de drept a contractului. Din punct de vedere legal nu există noțiunea de rezoluțiune a unei clauze;

- instanța de apel preia analiza rezoluțiunii de drept a unei clauze contractuale - clauza privind compensația, fără nicio motivare deși chiar instanța de fond recunoaște că reclamanta-intimată nu a invocat-o în cererea de chemare în judecată, ci doar „invocând pe parcursul procesului”, în condițiile în care intimata-reclamantă nu a invocat prin nici o cerere nici cea inițială, nici pe parcurs neexecutarea prestațiilor recurentei și sau rezoluțiunea unei clauze sau a contractului.

- instanța putea să constate faptul că una din părți nu și-a îndeplinit obligația contractuală de a presta un serviciu și, implicit, fie să o oblige să execute obligațiile/serviciile, fie să constate reziliat contractul pentru neexecutarea obligației asumate, dar în nici un caz nu putea să transforme obligația contractuală de servicii, într-una pecuniară și să oblige recurenta la plata valorii acesteia;

- conform art. 9 alin. (3) din contract în situația în care recurenta ar fi înregistrat o întârziere de peste 30 de zile în neîndeplinirea obligațiilor contractuale, contractul dintre părți este reziliat de drept, fără notificare, fără intervenția instanței și fără punere în întârziere.

Consideră recurenta-intimata că nu mai poate solicita pretenții în baza unui contract care nu mai este în vigoare, ci eventual poate solicita daune/despăgubiri în baza altor texte legale care își găsesc incidența în cazul relațiilor comerciale încheiate între două societăți în care una dintre părți se consideră păgubită, aspect pe care reclamanta-intimată nu l-a efectuat în cauză, ci a invocat texte legale pentru răspunderea contractuală ca și cum contractul ar fi încă în vigoare.

Precizează recurenta că în situația încetării - încetarea contractului prin acord sau în cea a rezilierii de drept - temeiul de drept al acțiunii nu mai poate fi cel solicitat de reclamanta - despăgubiri/pretenții contractuale - ci eventual daune în baza răspunderii delictuale, îmbogățire fără justă cauză, etc., aspect nesolicitat în cauză, pe cale de consecință, instanța neavând de ce să analizeze temeiuri de drept neinvocate de intimata-reclamantă și nepuse în discuție de instanța de fond.

Arată recurenta-pârâtă că instanța, apreciind că „compensația este rezolvată de drept, ea neputând fi opusă de cealaltă parte contractantă dacă nu se face dovada existenței datoriilor reciproce, în speță a unei datorii reciproce de valoare egală, „aduce în discuție două noțiuni diferite, care nu sunt sinonime ci au definiții și efecte diferite.

Mai mult decât atât, precizează recurenta, instanța de fond a aplicat greșit în speță articolele C. civ. privind noțiunea de compensație legală și juridică, deoarece aici își găsește aplicarea, conform contractului, o altă noțiune și anume aceea de comerț în contrapartidă în una din formele acestuia.

Consideră recurenta că prin această manieră de rezolvare a speței, instanța de fond a înlăturat prevederea contractuală privind plata în contrapartidă cât și caracteristicile acestei noțiuni și implicit a pronunțat o soluție nelegală și nefondată, recurenta prezentând aspecte teoretice cu privire la noțiunea de contrapartidă.

Se arată că termenul cel mai important din acest contract este „în contrapartidă”, termen ce apare atât în capitolul obligațiile beneficiarului la art. 4 din contract prin trimiterea la art. 5 cât și în art. 5 din capitolul intitulat prețul serviciilor și condițiile de plată unde se găsește, precizarea „părțile au convenit ca plata sumelor datorate să se facă lunar, în contrapartidă”.

Precizează recurenta că instanța de apel a reținut faptul că „aspectul susținut de pârât. instanța de fond nu a reținut că dosarul dintre cele două părți procesuale având ca obiect pretențiile cu privire la cursele suplimentare a fost soluționat irevocabil prin respingerea acțiunii promovată de SC A. SA „nu are relevanță în speță, deoarece obiectul prezentului petit îi constituie pretențiile SC A. SA pentru serviciile prestate pârâtei SC B. SRL. Faptul că nu au fost stipulate în convenție sume suplimentare în cazul neachitării obligațiilor de către SC B. SRL nu echivalează cu respingerea de facto a prezentei acțiuni”.

O altă critică vizează faptul că din motivarea instanței de apel reiese faptul că aceasta nu a înțeles obiectul/petitul dosarului la care face trimitere pentru a aprecia asupra puterii de lucru judecat, sens în care recurenta face trimitere la Dosarul cu nr. x/288/2011, prin care în data de 25 iunie 2012 i s-a admis recursul și s-au respins pretențiile SC A. SA.

În acest sens, recurenta arată că în baza contractului din 26 iunie 2008 recurenta a folosit serviciile de autogară ale reclamantei pentru cursele efectuate, curse ce pot fi clasificate și în: curse regulate și curse suplimentare. SC A. SA a introdus două acțiuni având ca obiect pretenții, una pentru cursele regulate și una pentru cursele suplimentare, respectiv Dosarele: nr. x/288/2011 și nr. x/288/2011, ambele cereri având la bază același contract/aceleași clauze contractuale.

Prin urmare, se arată, obiectul celor două acțiuni Dosare (nr. x/288/2011 - pretenții curse regulate pentru serviciile de autogară prestate între cele două părți în baza contractului din 26 iunie 2008 și din 2011 - pretenții curse suplimentare pentru serviciile de autogara prestate între cele două părți în baza contractului din 26 iunie 2008) motivarea în fapt, motivarea în drept, criticile, apărările părților antamează aceleași probleme de fapt și de drept, care au primit deja o rezolvare prin decizia menționată în Dosarul nr. x/288/2011.

Precizează recurenta că puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde si asupra considerentelor hotărârii, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta, în considerentele hotărârii din Dosarul nr. x/288/2011 fiind antamate și dezlegate interpretarea art. 4 și 5 din contractul din 26 iunie 2008, respectiv modalitatea de plată și se stabilește în mod irevocabil că aceasta este contrapartida, respectiv faptul că recurenta nu poate fi obligată la plata în numerar a prestațiilor de autogară, fie că sunt curse regulate sau suplimentare.

Față de aspectele menționate anterior, recurenta apreciază că instanța de apel nu s-a pronunțat pe excepția de putere de lucru judecat invocată. Solicită recurenta să se ia în considerare și faptul că s-ar invoca pe această cale, excepția de putere de lucru judecat raportat la decizia pronunțată în Dosarul nr. x/288/2011.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel nu a analizat în nici un fel argumentele/apărările sale cu privire la criticile aduse raportului de expertiză, enumerate în penultimul motiv de apel, mulțumindu-se doar să afirme că raportul de expertiză a fost în mod just luat în seamă de judecători, fără nici un fel de altă justificare, reluând susținerile din fața instanței de apel.

Intimata-reclamantă SC A. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Părțile din prezentul litigiu au încheiat la data de 26 iunie 2008 contractul de prestări servicii nr. 11650, având ca obiect prestarea de servicii autogară, contra cost, de către SC A. SA (proprietar al Autogării) - în calitate de furnizor - în folosul SC B. SRL, în calitate de beneficiar, cu ocazia efectuării curselor pe traseele menționate în anexa (copiile licențelor precum și copiile caietelor de sarcini aferente făcând parte, conform art. 2 din contract).

La art. 3 din contract părțile au convenit obligația furnizorului de a asigura accesul la peron, anunțarea cursei la stația de amplificare a autogării, afișarea curselor la panoul de plecări/sosiri la peron, cu informarea publicului călător la ghișeul biroului de mișcare privind orarul de transport, înscrierea curselor sosite și plecate în registrul de mișcare și vizarea foilor de parcurs cu care șoferii beneficiarului se prezentau la biroul de mișcare, curățenia persoanelor, parcarea autovehiculelor.

În schimbul serviciilor prestate la art. 4 din contract părțile au stipulat obligația beneficiarului SC B. SRL, de a achita furnizorului contravaloarea serviciilor facturate, în numerar sau prin transfer bancar în condițiile stabilite la art. 5, respectiv tarifarea serviciilor de autogară cu suma de 4,50 euro/zi/cursă, la care se adaugă T.V.A. pentru cursele executate pe traseele interjudețene, suma totală lunară calculându-se în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua facturării, părțile stabilind în mod expres ca operațiunea de tarifare să se facă pentru numărul de curse prevăzut în caietul de sarcini al licenței de execuție traseu, cursele executate suplimentar urmând a se taxa cu același tarif, urmând a figura în factura lunii următoare.

În alineatul final al art. 5 din contract, părțile au convenit ca plata sumelor datorate să se facă lunar, în contrapartidă, prin serviciile oferite de SC B. SRL: salubrizare, reclamă în pagina de internet, înregistrarea rezervărilor pentru cursele convenite de comun acord, schema decontării și raportul de stingere a datoriilor urmând a fi prezentate în anexe.

Esența operațiunii de plată în contra partidă are la bază principiul „marfa plătește marfa”, ceea ce presupune reducerea sau eliminarea modalităților și instrumentelor de plată tradiționale și înlocuirea lor cu schimbări reciproce de mărfuri și servicii.

Prin acțiune recurenta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei-intimate la plata serviciilor de autogară prestate, demersul judiciar inițiat fiind motivat prin neexecutarea de către pârâtă tocmai a obligațiilor prevăzute în ultimul paragraf al art. 5 din contract, obiectul judecății purtând așadar asupra condițiilor în care se efectuează o plată în contrapartidă a unor datorii reciproce de valoare egală și efectele contraprestației pe care aceasta le produce în planul raporturilor juridice dintre părți.

Instanța de apel, menținând soluția instanței de fond, a făcut o corectă aplicare a regulilor de interpretare a contractului, dând clauzelor 4 și 5 din contract înțelesul pe care însăși părțile l-au avut în vedere la momentul încheierii contractului, evocatele clauze fiind interpretate în sensul în care acestea pot produce efecte, instanța de control judiciar identificând în analiză necesitatea posibilității aplicării unei clauze contractuale în raport de art. 1268 alin. (3) C. civ.

Așadar, voința declarată a părților, astfel cum a fost exprimată în cuprinsul clauzelor art. 4 și 5 din contract a fost pe deplin respectată de instanță din perspectiva efectelor pe care acestea le-au avut în planul raporturilor juridice derulate de părți, nefiind astfel încălcat principiul libertății contractuale consacrat de art. 969 C. civ.

Materialul probatoriu administrat a relevat faptul că nu există documente contabile în baza cărora să se fi înregistrat costuri de către recurentă care să trimită la contraprestația de care face vorbire art. 5 paragraf final ori contract, ceea ce denotă faptul că în speță este operantă clauza inserată la art. 4 din contract potrivit căruia plata serviciilor prestate de intimata-reclamantă se face numerar sau prin sistem bancar.

În mod corect s-a reținut că în speță compensația este rezolvată de drept în condițiile în care nu sunt întrunite cerințele art. 1145 C. civ., datoria intimatei neavând caracter cert, nefiind recunoscută de intimată și nici constatată printr-o hotărâre judecătorească, instanța de fond nefiind învestită cu soluționarea unei cereri reconvenționale în acest sens.

Așadar, se reține că instanța de control judiciar a dat o corectă interpretare actului juridic dedus judecății, motivarea hotărârii recurate nerelevând considerente contradictorii, raționamentul elaborat de instanță fiind unitar în consolidarea soluției pronunțate atât sub aspectul interpretării clauzelor contractuale indicate de recurentă cât și sub aspectul examinării cerințelor legale necesare pentru a opera compensația.

De remarcat, cu privire la conținutul acestor critici, este faptul că acesta vizează numeroase aspecte ce țin de administrarea și interpretarea probelor de comportamentul părților, aspecte de fapt, care tind să repună în discuție analiza pe fond a cauzei, aspect nepermis de art. 304 C. proc. civ.

Critica vizând încălcarea de către instanță a puterii de lucru judecat este nefondată în condițiile în care obiectul celor două cauze diferă, aspect corect stabilit de instanța de apel.

Cea de-a doua critică, vizând neanalizarea de către instanță a apărărilor formulate de recurenta-pârâtă cu privire la raportul de expertiză, este de asemenea nefondată în condițiile în care instanța este singura în măsură să aprecieze asupra pertinenței probatoriului administrat, inclusiv asupra concluziilor raportului de expertiză, sub aspectul respectării obiectivelor fixate.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este suscept de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat și, constatând îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă să plătească reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL Râmnicu Vâlcea împotriva Deciziei nr. 770/A/Com din 29 septembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească intimatei-reclamante SC A. SA Șelimbăr suma de 4.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 20 octombrie 2016.