Decizia nr. 1709/2016 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 12880/2010 a Tribunalului București

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 28 aprilie 2010, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta RA B. SA, solicitând obligarea pârâtei la executarea în natură a obligației, respectiv la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului bun - imobil denumit Grădina de Vară „C.” situat în Băile Olănești, județul Vâlcea cu suprafață construită de 912 mp, suprafață desfășurată de 937 mp și suprafața terenului aferent de 914 mp, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 12880 din 09 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și a respins acțiunea reclamantei SC A. SRL, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 417 din 03 octombrie 2011, a admis apelul reclamantei SC A. SRL, a desființat sentința nr. 12880 din 09 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se în esență că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr. x/3/2010*.

Prin sentința civilă nr. 3134 din 04 iunie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins acțiunea reclamantei SC A. SRL ca neîntemeiată. În argumentarea acestei soluții, prima instanță a reținut în esență că acțiunea în realizare a reclamantei, respectiv obligarea pârâtei RA B. SA să înstrăineze activul bun - imobil denumit Grădina de Vară „C.” situat în Băile Olănești, județul Vâlcea în temeiul art. 12 din Legea nr. 346/2004, este neîntemeiată, întrucât nu este îndeplinită condiția privind existența unui activ disponibil utilizat de reclamantă la data intrării în vigoare a legii evocate.

Apelul reclamantei SC A. SRL declarat împotriva sentinței civile nr. 3134 din 04 iunie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 2077/A din 9 decembrie 2015. Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut în esență că, chiar dacă în cauză erau îndeplinite atât condiția ca reclamanta să dețină activul în baza unui titlu legal, cât și cea care impunea ca reclamanta să fi solicitat pârâtei vânzarea imobilului, aceste împrejurări nu sunt suficiente prin ele însele pentru admiterea acțiunii, context în care s-a procedat la analiza și îndeplinirea celorlalte condiții. Prin urmare, instanța de apel a constatat că în raport cu dispozițiile Legii nr. 303/2008, atât la data învestirii instanței de judecată cât și ulterior pe durata soluționării litigiului, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului Grădina de Vară „C.” menționat la poziția 303 în anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005, nu a fost intimata pârâtă. Aceasta din urmă a devenit, potrivit textului legal menționat, doar titularul unui drept de administrare, calitate în care nu putea să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SRL a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și schimbarea în tot a sentinței, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt, s-a susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 12 alin. (1) lit. b) și alin. (2), art. 13 alin. (2) lit. a), alin. (4) și alin. (5), art. 14 și art. 15 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii , precum și art. 1 din Protocolul adițional al Curții Europene a Drepturilor Omului și, fără să se țină seama de probatoriul administrat în cauză și de raportul juridic născut între părți, suprimând efectele și dispozițiile Legii nr. 346/2004. Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel în mod eronat a constatat că activul ce face obiectul prezentului litigiu nu constituie un bun care să se afle în circuitul civil. Sub acest aspect, s-a arătat că pentru acest activ denumit Grădina de Vară „C.” situat în Băile Olănești nu a fost încheiat un protocol de predare-primire cu primarul unității administrativ teritoriale beneficiară a Legii nr. 303/2008, fiind ignorat faptul că legea nu prevede și nu dispune cu privire la calitatea de deținător al imobilului, ci cu privire la existența unui contract de închiriere între societatea ce utilizează activul și regia autonomă. De altfel, se ignoră faptul că în sarcina pârâtei există instituită prin lege obligația legală de a încheia cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare al imobilului din litigiu. În opinia reclamantei, dreptul său de a cumpăra activul în litigiu reprezintă un bun din perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la dosarul cauzei fiind depuse înscrisuri care fac dovada indubitabilă a îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 346/2004. Totodată, s-a mai susținut că nu are nicio relevanță faptul că a fost declarat neconstituțional art. 1 alin. (1) și (4) din O.G. nr. 47/2011 în ceea ce privește obligația Regiei de încheia contractul de vânzare-cumpărare, fiind nefondată constatarea făcută de instanța de apel sub acest aspect.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru rațiunile ce urmează: Chestiunea de drept supusă analizei nu este cea a îndreptățirii reclamantei de a solicita obligarea pârâtei să procedeze la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului bun imobil ce face obiectul prezentului litigiu în baza art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, ci aceea dacă respectivul bun mai poate fi vândut, în condițiile în care a devenit inalienabil prin efectul Legii nr. 303/2008, precum și în condițiile apariției O.U.G. nr. 47/2011. Din analiza deciziei recurate, în raport de criticile recurentei-reclamante și normele legale incidente speței aflate în vigoare, rezultă că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, fiind la adăpost de orice critică. Astfel, se constată că este nefondată ipoteza recurentei privind interpretarea dată dispozițiilor Legii nr. 303/2008 cu referire la O.U.G. nr. 47/2011, în sensul că activul ce face obiectul prezentului litigiu s-ar afla în proprietatea privată a statului și în administrarea pârâtei. Odată cu apariția O.U.G. nr. 47/2011, publicată în M. Of. nr. 365 din 25 mai 2011, anterior pronunțării în cauză a sentinței instanței de fond nr. 3134 din 04 iunie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, și neconstituțională în limitele Deciziei nr. 19 din 11 ianuarie 2013 a Curții Constituționale, legiuitorul a lămurit regimul juridic al imobilelor administrate de pârâtă, în sensul că acestea trec din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a statului. Față de considerentele expuse, în mod corect s-a reținut că trecerea imobilului din litigiu în domeniul public al unităților administrativ teritoriale s-a realizat prin efectul Legii nr. 303/2008, independent de încheierea unui protocol de preluare, context în care atât la data sesizării instanței de judecată cât și ulterior pe durata soluționării litigiului, titularul dreptului de proprietate asupra activului din litigiu nu a fost pârâta, aceasta fiind doar titulara unui drept de administrare. Criticile recurentei-reclamante în sensul că, dreptul său de a cumpăra activul în litigiu reprezintă un bun din perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, sunt nefondate, întrucât reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. În cauză însă, reclamanta nu putea avea speranța legitimă în condițiile în care imobilul Grădina de Vară „C.” menționat la poziția 303 în anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005, a devenit inalienabil prin efectul Legii nr. 303/2008, precum și în condițiile apariției O.U.G. nr. 47/2011, iar pârâta nu avea decât un drept de administrare, calitate în care nu putea să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul reclamantei SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 2077/A din 9 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.