ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1709/2016

Decizia nr. 1709/2016

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constat următoarele:

În argumentarea acestei soluții, prima instanță a reținut în esență că acțiunea în realizare a reclamantei, respectiv obligarea pârâtei RA B. SA să înstrăineze activul bun - imobil denumit Grădina de Vară „C.” situat în Băile Olănești, județul Vâlcea în temeiul art. 12 din Legea nr. 346/2004, este neîntemeiată, întrucât nu este îndeplinită condiția privind existența unui activ disponibil utilizat de reclamantă la data intrării în vigoare a legii evocate.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut în esență că, chiar dacă în cauză erau îndeplinite atât condiția ca reclamanta să dețină activul în baza unui titlu

legal, cât și cea care impunea ca reclamanta să fi solicitat pârâtei vânzarea imobilului, aceste împrejurări nu sunt suficiente prin ele însele pentru admiterea acțiunii, context în care s-a procedat la analiza și îndeplinirea celorlalte condiții.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că în raport cu dispozițiile Legii nr. 303/2008, atât la data învestirii instanței de judecată cât și ulterior pe durata soluționării litigiului, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului Grădina de Vară „C.” menționat la poziția 303 în anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005, nu a fost intimata pârâtă. Aceasta din urmă a devenit, potrivit textului legal menționat, doar titularul unui drept de administrare, calitate în care nu putea să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului.

reclamanta SC A. SRL a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și schimbarea în tot a sentinței, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt, s-a susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 12 alin. (1) lit. b) și alin. (2), art. 13 alin. (2) lit. a), alin. (4) și alin. (5), art. 14 și art. 15 din Legea nr. 346/2004

privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii

, precum și art. 1 din Protocolul adițional al Curții Europene a Drepturilor Omului și, fără să se țină seama de probatoriul administrat în cauză și de raportul juridic născut între părți, suprimând efectele și dispozițiile Legii nr. 346/2004.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel în mod eronat a constatat că activul ce face obiectul prezentului litigiu nu constituie un bun care să se afle în circuitul civil.

Sub acest aspect, s-a arătat că pentru acest activ denumit Grădina de Vară „C.” situat în Băile Olănești nu a fost încheiat un protocol de predare-primire cu primarul unității administrativ teritoriale beneficiară a Legii nr. 303/2008, fiind ignorat faptul că legea nu prevede și nu dispune cu privire la calitatea de deținător al imobilului, ci cu privire la existența unui contract de închiriere între societatea ce utilizează activul și regia autonomă.

De altfel, se ignoră faptul că în sarcina pârâtei există instituită prin lege obligația legală de a încheia cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare al imobilului din litigiu.

În opinia reclamantei, dreptul său de a cumpăra activul în litigiu reprezintă un bun din perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la dosarul cauzei fiind depuse înscrisuri care fac dovada indubitabilă a îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 346/2004.

Totodată, s-a mai susținut că nu are nicio relevanță faptul că a fost declarat neconstituțional art. 1 alin. (1) și (4) din O.G. nr. 47/2011 în ceea ce privește obligația Regiei de încheia contractul de vânzare-cumpărare, fiind nefondată constatarea făcută de instanța de apel sub acest aspect.

Chestiunea de drept supusă analizei nu este cea a îndreptățirii reclamantei de a solicita obligarea pârâtei să procedeze la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului bun imobil ce face obiectul prezentului litigiu în baza art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, ci aceea dacă respectivul bun mai poate fi vândut, în condițiile în care a devenit inalienabil prin efectul Legii nr. 303/2008, precum și în condițiile apariției O.U.G. nr. 47/2011.

Din analiza deciziei recurate, în raport de criticile recurentei-reclamante și normele legale incidente speței aflate în vigoare, rezultă că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, fiind la adăpost de orice critică.

Astfel, se constată că este nefondată ipoteza recurentei privind interpretarea dată dispozițiilor Legii nr. 303/2008 cu referire la O.U.G. nr. 47/2011, în sensul că activul ce face obiectul prezentului litigiu s-ar afla în proprietatea privată a statului și în administrarea pârâtei.

Odată cu apariția O.U.G. nr. 47/2011, publicată în M. Of. nr. 365 din 25 mai 2011, anterior pronunțării în cauză a sentinței instanței de fond

nr. 3134 din 04 iunie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă,

și neconstituțională în limitele Deciziei nr. 19 din 11 ianuarie 2013 a Curții Constituționale, legiuitorul a lămurit regimul juridic al imobilelor administrate de pârâtă, în sensul că acestea trec din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a statului.

Față de considerentele expuse, în mod corect s-a reținut că trecerea imobilului din litigiu în domeniul public al unităților administrativ teritoriale s-a realizat prin efectul Legii nr. 303/2008, independent de încheierea unui protocol de preluare, context în care atât la data sesizării instanței de judecată cât și ulterior pe durata soluționării litigiului, titularul dreptului de proprietate asupra activului din litigiu nu a fost pârâta, aceasta fiind doar titulara unui drept de administrare.

Criticile recurentei-reclamante în sensul că, dreptul său de a cumpăra activul în litigiu reprezintă un bun din perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, sunt nefondate, întrucât reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

În cauză însă, reclamanta nu putea avea speranța legitimă în condițiile în care imobilul Grădina de Vară „C.” menționat la poziția 303 în anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005, a devenit inalienabil prin efectul Legii nr. 303/2008, precum și în condițiile apariției O.U.G. nr. 47/2011, iar pârâta nu avea decât un drept de administrare, calitate în care nu putea să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul reclamantei

SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 2077/A din 9 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 2077/A din 9 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2016.