ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2058/2016

Decizia nr. 2058/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pârâta B. SA (fostă C. SA), solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 450.000 plus 108.000 lei TVA (în total 558.000 lei), cu titlu de daună produsă prin sustragerile repetate de marfă din depozitul a cărui pază juridică trebuia să fie asigurată de pârâtă, invocând răspunderea civilă contractuală și dispozițiile art. 969 C. civ.

Prin Încheierea din 26 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâtă, iar prin Sentința civilă nr. 4898 din 14 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost obligată pârâta la plata sumei de 630.000 lei și la 27.096 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut prima instanță că pârâta, în calitate de prestator, s-a obligat să asigure depozitarea bunurilor reclamantei într-un spațiu de 150 mp, să le preia pe bază de procese-verbale iar în acestea să arate eventualele lipsuri și avarii.

De asemenea, pârâta s-a obligat expres să asigure starea mărfurilor conform procesului-verbal până în momentul eliberării lor din gestiunea sa, având în vedere că marfa era eliberată din depozit pe baza facturilor emise de reclamantă către clienții ei. S-a reținut că, deși nu s-au încheiat procese-verbale de predare-primire, aceasta nu exonera pârâta de obligațiile asumate expres prin actul adițional și că pârâta nu a probat că ar fi cerut reclamantei încheierea lor și ar fi fost refuzată și nicidecum că nu ar fi primit niciun bun spre păstrare. Totodată, s-a reținut că neținerea gestiunii nu poate constitui o apărare deoarece obligația rezulta din prevederile pct. 1 lit. a) din Actul adițional la contract, fiind în sarcina prestatorului.

S-a mai reținut că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, astfel cum rezultă din declarația martorului D., apreciindu-se, totodată, ca fiind deosebit de relevante declarațiile numiților E. și F., precum și că angajarea unei societăți de pază de către pârâtă nu o exonerează pe aceasta de îndeplinirea propriilor obligații asumate față de reclamantă. Totodată, afirmația martorului reclamantei în sensul că nu s-au înregistrat pierderi în contabilitate în cursul anului 2011 este explicată prin faptul că inventarierea s-a făcut numai cu ocazia evenimentului (furtului) din decembrie 2011.

Cu privire la inventariere, Tribunalul a constatat că, prin Decizia nr. 1 din 29 decembrie 2011, reclamanta a hotărât efectuarea acestei operațiuni și a solicitat pârâtei să trimită personal propriu în acest scop. Listele de inventar întocmite la începutul inventarierii (soldul scriptic la 31 decembrie 2011) sunt semnate de către contabilul societății G. SRL (martorul D.) împreună cu administratorul reclamantei iar potrivit depoziției martorului la inventariere au participat și manipulanți-persoane angajate la pârâtă.

În ceea ce privește cuantumul prejudiciului suferit de reclamantă, prima instanță a reținut că acesta se ridică la suma de 563.494,14 lei, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, sumă superioară celei solicitate.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtă B. SA, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 2175/A din 22 decembrie 2015, a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a fost schimbată sentința apelată în sensul că a fost respinsă cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. Totodată, a fost păstrată soluția de respingere a excepțiilor invocate de pârâta B. SA și a fost obligată reclamanta A. SRL la plata sumei de 25.914,85 lei, reprezentând cheltuieli de judecată avansate de pârâta B. SA în primă instanță, s-a luat act că apelanta-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel și a fost respinsă cererea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, în ceea ce privește critica referitoare la încălcarea principiului "electa una via non datur recursus ad alteram", pe motiv că în procesul penal desfășurat anterior sesizării instanței civile reclamanta și-ar fi epuizat opțiunea de valorificare a dreptului de a fi despăgubită pentru prejudiciul suferit în anul 2011, că aceasta nu se susține.

Astfel, delimitarea între răspunderea civilă și răspunderea penală face ca sfera lor de aplicare să nu coincidă și că în cadrul acțiunii civile alăturată procesului penal se poate invoca drept temei juridic al reparațiilor civile doar infracțiunea generatoare de daune, nu și alte raporturi de drept civil. Sesizarea instanței civile pe temei contractual nu este însă exclusă atunci când prin hotărârea instanței penale s-au examinat și respins pretențiile civile formulate pe temei delictual, judecata în instanța civilă trebuind însă să fie făcută cu respectarea principiului autorității lucrului judecat în penal asupra civilului.

Aceasta întrucât, prin recunoașterea dreptului la acțiunea delictuală împotriva inculpatului și a persoanei civilmente responsabile partea păgubită nu poate să piardă drepturile pe care le are în temeiul contractului încheiat; ea beneficiază, în virtutea legii, de două acțiuni - una delictuală și alta contractuală - fiecare dintre ele fiind guvernată de regulile ce-i sunt specifice. Creditorul contractual poate opta între aceste două temeiuri ale răspunderii, cu rezerva că acțiunea contractuală nu poate fi valorificată decât în fața instanței civile.

Instanța de apel a mai reținut că, deși nu este împiedicat exercițiul acțiunii contractuale chiar și atunci când acțiunea civilă în procesul penal a fost exercitată împotriva debitorului contractual, totuși creditorul nu poate obține admiterea acțiunii repunând în discuție fapta prepusului, pentru că nu se poate admite ca debitorul să nu răspundă delictual însă să răspundă contractual în consecința unei aceleiași fapte a prepusului/prepușilor săi. Din perspectiva răspunderii contractuale, motivele pentru care obligația nu a fost executată ori a fost executată necorespunzător se analizează la cererea debitorului contractual ce invocă lipsa vinovăției, vinovăție ce se prezumă.

S-a reținut că, spre deosebire de răspunderea delictuală, în cazul răspunderii întemeiate pe un contract de depozit argumentele pertinente sunt cele care susțin o anumită cantitate de marfă predată în depozit și o altă cantitate de marfă restituită deponentului, urmând ca depozitarul să justifice diferența nerestituită de marfă; nu deponentul este cel care administrează probe în susținerea unei fapte culpabile a depozitarului (sau a prepușilor săi) în urma căreia a suferit un prejudiciu, pentru că fapta culpabilă se prezumă prin simpla neexecutare a obligației contractuale.

Instanța de apel a mai reținut că, învestită într-o acțiune în răspundere contractuală însă reanalizând argumente ale reclamantei susținute expres în fața instanței penale, prima instanță a depășit limitele permise reclamantului într-un litigiu civil declanșat ulterior soluționării laturii civile în procesul penal, din considerentele sentinței apelate rezultând mai degrabă că răspunderea a fost angajată pe temei delictual. Or, față de cele reținute prin Sentința penală nr. 317 din data de 14 martie 2012, pronunțată de către Judecătoria Sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/299/2012, instanța civilă nu putea stabili, indiferent de o posibilă suplimentare a probatoriului în instanța civilă, o răspundere plecând de la aceeași acuzație penală și concluzionând în sens contrar instanței penale.

De asemenea, s-a reținut că, indiferent de imprecizia argumentației reclamantei, prima instanță trebuia să observe că este ținută de temeiul juridic indicat de reclamantă, precizat fără echivoc ca fiind răspunderea contractuală și deci era obligată să procedeze la analiza cererii verificând executarea obligației contractuale - adică, reținând existența unui contract de depozit, a restituirii bunului depozitat și, în cazul în care constata că nu s-a executat obligația de restituire, să cerceteze argumentele pârâtei-depozitar tinzând la înlăturarea răspunderii (raportându-se la considerentele hotărârilor pronunțate în cauza penală și intrate sub puterea lucrului judecat), nicidecum să analizeze argumentele reclamantei-deponent ce susțin neîndeplinirea obligației de prudență și diligență (obligație ce i-ar fi revenit depozitarului conform art. 1599 C. civ. (1864) /2107 C. civ.

Reanalizând în temeiul considerentelor de mai sus cererea reclamantei, instanța de apel a constatat că aceasta a omis a face însăși dovada bunului pretins predat în depozit, astfel încât era imposibil a se stabili că pârâta ar fi restituit sau nu același bun (și, în consecință, că răspunde contractual în virtutea unui contract de depozit). Contrar celor reținute de prima instanță, întocmirea procesului-verbal de predare a bunurilor pretins depozitate era o obligație ce revenea deponentului, pentru că remiterea bunului este o condiție de valabilitate a contractului de depozit, conform art. 1593 alin. (2) C. civ. (1864), art. 2103 alin. (2) C. civ. În absența dovezii de remitere a bunului nu se poate vorbi de un contract de depozit și deci nici de neexecutarea obligației de restituire (la cererea deponentului).

În realitate, a reținut instanța de apel, insuficiența probatoriului propus de reclamantă în dovedirea raporturilor contractuale de depozit se datorează nu unei neglijențe a deponentului în preconstituirea probelor (pe motiv că ar fi avut credința că este în sarcina depozitarului obligația de întocmire a procesului-verbal ce atestă primirea bunurilor în depozit), ci întrucât, în pofida termenilor cu care operează contractul-cadru încheiat în anul 2007, raporturile juridice în care s-au aflat părțile erau, la nivelul anului 2011, cele specifice contractului de închiriere; simpla împrejurare că locatorul și-ar fi asumat obligația de pază (exterioară) a spațiului închiriat nu transformă contractul de închiriere în contract de depozit.

Instanța de apel a constatat că, în anul 2011, raporturile dintre părți se reduseseră la obligații anterior prevăzute în actul adițional, obligațiile rezultând din contracte de transport nemaifiind agreate (de altfel, ulterior fuziunii, contractele-cadru încheiate anterior de C. în considerarea serviciilor de transport au fost precizate în scris, societatea absorbantă semnând contracte de închiriere, corespunzătoare raporturilor juridice existente în realitate între partenerii contractuali). Nemaiexistând obligațiile derivând din contractul de transport, contractul-cadru inițial de depozit grefat pe contractul-cadru inițial de transport a fost deci înțeles și pus în executare, atât de reclamantă cât și de pârâtă, ca și contract de închiriere: pârâta a continuat să perceapă chirie și reclamanta a continuat să utilizeze spațiul.

Împrejurarea că un set de chei se afla în anul 2011 în posesia pârâtei-locator este, contrar opiniei reclamantei, firească în contextul existenței unui contract de închiriere; "nefirească" în schimb, în cazul existenței unui depozit, este deținerea celorlalte seturi de chei de către reclamantă, pentru că scopul contractului de depozit este tocmai acela de a transfera răspunderea rezultând din păstrarea bunului, ceea ce exclude interferențe ale deponentului în activitatea de păstrare; faptul că depozitarul eliberează bunurile la simpla cerere a deponentului nu înseamnă că deponentul reia detenția bunurilor fără acordul depozitarului, a conchis instanța de apel.

Reținând prin urmare că raporturile dintre părți sunt guvernate de regulile contractului de închiriere, se constată că serviciile de pază, ca și serviciile de utilități, au fost facturate distinct chiriei. În consecință, întocmai ca și în cazul neexecutării obligației de furnizare a utilităților, chiriașul are dreptul, rezultat din contractul de închiriere, de a acționa împotriva prestatorului de servicii al căror beneficiar este, locatorul neavând nicio obligație de a executa el însuși ori de a garanta executarea serviciilor. În plus, acțiunea nu a fost întemeiată pe o pretinsă pasivitate nelicită a locatorului de a acționa în judecată furnizorul serviciilor de pază, ci (printre altele) pe executarea necorespunzătoare a serviciilor, fără a fi existat nicio subcontractare a acestor servicii ce ar fi fost asumate de locator - acesta neavând ca obiect de activitate servicii de pază; împrejurarea că s-au contractat aceste servicii de pază cu o terță persoană și în beneficiul potențialilor chiriași nu determină în mod necesar atragerea răspunderii în temeiul contractului de închiriere, chiriașul având posibilitatea - cum de altfel s-a și întâmplat - de a suplimenta metodele de pază ori chiar de a înlocui prestatorul serviciilor apreciate necorespunzătoare, refuzând pe cale de consecință serviciile intermediate de locator și facturate beneficiarului-chiriaș.

A mai reținut instanța de prim control judiciar că prejudiciul afirmat de reclamantă ca decurgând din neexecutarea unei obligații contractuale revenind pretinsului depozitar nu putea fi stabilit în urma analizei unor documente primare neopozabile pârâtei, astfel cum a procedat prima instanță.

Împotriva Deciziei civile nr. 2175/A din 22 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SRL.

În motivarea cererii de recurs, reclamanta a invocat art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății și că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În concret, recurenta-reclamantă a solicitat a se reanaliza întregul probatoriu administrat în cauză și a se constata că atât instanța de fond, prin sentința pronunțată, dar și prin încheierea din 26 aprilie 2013, cât și instanța de apel, au luat act de precizările făcute de reprezentanții reclamantei în sensul că acțiunea formulată împotriva pârâtei se întemeiază pe răspunderea contractuală - art. 969 C. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat greșit prevederile contractului-cadru din 20 februarie 2007 în sensul că ar fi un contract de închiriere/locațiune, iar nu un contract de depozitare, precizând că prin acest contract-cadru, astfel cum a fost completat prin actele adiționale, SC B. SA s-a obligat față de reclamantă printre altele, să ofere servicii de depozitare, apreciind că prevederile contractului cadru încheiat de părți se completează cu dispozițiile art. 1.599 și următoarele C. civ.

Or, dat fiind faptul că prestatorul și-a asumat obligația de a depozita bunurile predate, astfel cum este detaliat la pct. 1 din actul adițional nr. 1 din 20 februarie 2007 și de a le asigura paza acelor bunuri, recurenta a considerat că lipsa diligențelor de înregistrare în gestiune sau de întocmire a unor procese-verbale de predare-primire a bunurilor în depozit îi aparțin exclusiv prestatorului.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a dat un alt sens și o altă interpretare întregului probatoriu, calificând contractul încheiat de părți ca fiind un contract de închiriere, iar nu un contract de depozit, interpretând în mod subiectiv inclusiv serviciile de pază a bunurilor sale, pe care pârâta s-a obligat să le asigure în baza aceluiași contract, care ar fi trebuit să întărească convingerea instanței pentru calificarea contractului cadru ca și contract de depozit, paza bunurilor deponentului fiind unul din elementele ce întregesc obligațiile depozitarului.

S-a mai susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit atât prevederile contractuale, ce reprezintă legea părților și care au fost susținute de probele existente la dosar, cât și dispozițiile codului civil privind reglementarea contractului de depozit.

În cazul în care se va aprecia că, în speță este vorba de un contract de locațiune, iar nu de depozitare, recurenta-reclamantă a solicitat a se constata că instanța de apel a interpretat greșit prevederile contractului-cadru din 20 februarie 2007, astfel cum a fost completat prin actele adiționale, în sensul reținut în decizie, respectiv că are chiriașul dreptul, rezultat din contractul de închiriere, de a acționa împotriva prestatorului de servicii al căror beneficiar este, locatorul neavând nici o obligație de a executa el însuși ori de a garanta executarea serviciilor.

Din punct de vedere logico-juridic nu poate fi primită această interpretare, a opinat recurenta-reclamantă, întrucât, conform contractului coroborat cu facturile emise de SC B. SA, serviciile de pază a bunurilor și a spațiului pus la dispoziție erau asigurate de prestator, iar reclamanta nu avea niciun fel de relație comercială sau de altă natură cu societatea terță ce asigura paza în numele și pentru SC B. SA.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că întrucât orice contract este completat de practica comercială derulată de părți, SC B. SA impune în negocierea valorii contractuale asigurarea pazei bunurilor de către aceasta, astfel că nu putea fi încheiat contractul-cadru, dacă reclamanta nu era de acord cu paza bunurilor efectuată de prestatoare.

Astfel, interpretarea făcută de instanța de apel în sensul că SC B. SA nu avea nicio obligație de a executa ea însăși ori de a garanta executarea serviciilor de pază, chiar dacă acestea erau prevăzute în contract și în facturile emise de prestator și achitate de subscrisa, este total neîntemeiată și fără corespondent în normele de drept aplicabile și în teoria obligațiilor contractuale.

După prezentarea succintă a modului de facturare și de realizare a serviciilor de pază și după redarea unor elemente legate de vinovăția pârâtei reținute în dosarul penal, recurenta-reclamantă a subliniat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 304 alin. (8) C. proc. civ., dând o interpretare subiectivă și nelegală dispozițiilor contractuale și legale în materia contractului de depozit și a contractului de locațiune, dar și în ce privește răspunderea contractuală raportată la titularul obligației asumate prin contract.

Recurenta-reclamantă a susținut că este neîndoielnic și cât se poate de clar faptul că pârâta este cea care și-a asumat și impus în relația contractuală prestarea serviciilor de pază și monitorizare, având și chei de acces în spațiul pus la dispoziție, astfel că este singura răspunzătoare pentru prestarea necorespunzătoare a serviciilor la care s-a obligat și pentru care factura și încasa lunar contravaloarea prestației.

A mai susținut că nu poate fi pusă în discuție situația existenței sau nu în obiectul de activitate al prestatorului a serviciului de pază și monitorizare, acest lucru privind exclusiv răspunderea prestatorului față de autorități relativ la autorizare.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că prejudiciul afirmat de reclamantă ca decurgând din neexecutarea unei obligații contractuale revenind pretinsului depozitar nu putea fi stabilit în urma analizei unor documente primare neopozabile pârâtei, fără a uza de rolul activ în aflarea adevărului, a opinat recurenta-reclamantă.

În acest context, recurenta-reclamantă a susținut că, interpretarea făcută de instanța de apel relativ la această chestiune este eronată, subiectivă și cu aplicarea greșită a legii și a întregului material probator, dar și a clauzelor contractuale, subliniind că pasivitatea pârâtei, sau culpa acesteia în îndeplinirea obligațiilor contractuale, nu poate duce la concluzia că susținerile făcute de reclamantă și probate nu au nicio valoare în raport cu simplele afirmații nesusținute de probatoriu făcute de pârâtă.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă, ca nefondat, menținerea sentinței Tribunalului București, ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată în apel și recurs.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a susținut că motivele de recurs nu se încadrează în motivele propuse sau în cele reglementate de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. În ședința publică din 8 decembrie 2016 a arătat că a înțeles să invoce, prin întâmpinare, excepția nulității recursului întrucât din memoriul de recurs nu reies criticile de nelegalitate aduse deciziei recurate, excepție pe care, la aceeași dată, Înalta Curte a respins-o pentru considerentele reținute în practica.

Prin întâmpinare, pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății și schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Aceste dispoziții vizează încălcarea principiului potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Din acest punct de vedere trebuie reținut că natura raporturilor juridice a fost determinată ținând seama de contractul-cadru din 20 februarie 2007 și de actele adiționale la acesta încheiate între părți, precum și de clauzele acestora și că actului dedus judecății nu i-a fost dată o altă calificare, reținând în mod corect că, în pofida termenilor cu care operează contractul-cadru încheiat în anul 2007, raporturile juridice în care s-au aflat părțile erau la nivelul anului 2011, cele specifice unui contract de închiriere corespunzător, ulterior fuziunii, raporturilor juridice existente în realitate între partenerii contractuali.

Și aceasta întrucât, cum corect a reținut instanța de apel, nu au existat procese-verbale de predare-primire a mărfurilor în depozit, reclamanta a avut acces la marfa depozitată în spațiul pus la dispoziție de pârâtă necondiționat de prezența acesteia, pârâta doar a procurat folosința unui spațiu reclamantei, contractul în sine neavând ca obiect depozitarea unor bunuri, ci procurarea folosinței unui spațiu pe care reclamanta urma să îl utilizeze în vederea depozitării mărfurilor. Cum, pentru a ne afla în prezența unui contract de depozit era necesară existența unui proces-verbal care să constate remiterea bunurilor, cum recurenta-reclamantă avea cheile de la spațiul închiriat, iar scopul închirierii este dat de lipsa unui spațiu de păstrare a mărfurilor, instanța de apel în mod legal a constatat că părțile nu au avut reprezentarea perfectării unui contract de depozit, ci a unui contract de închiriere. În privința clauzelor contractului și a interpretării lor recurenta nu a demonstrat că instanța s-a substituit părților contractante modificând prin interpretare aceste clauze și că astfel au fost încălcate dispozițiile art. 969 C. civ. Prin interpretarea dată contractului, instanța de apel nu a schimbat natura acestuia, ci interpretând clauzele stabilite de părți le-a dat înțelesul și finalitatea urmărită la încheierea contractului-cadru din 20 februarie 2007 supus spre analiză, constatând, în mod corect, că în speță este vorba de un contract de închiriere și nu de un contract de depozit.

De altfel, în argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei, iar motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Față de cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate, instanța de apel făcând o corectă interpretare a contractului cadru încheiat, nefiind incident motivul instituit de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Din această perspectivă precum și din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, instanța de apel a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză și analizând cu rigurozitate condițiile prevăzute de Codul civil referitoare la contractul de depozit și de închiriere a statuat în mod corect că părțile au înțeles să încheie un contract de închiriere, reținând că nu s-a făcut dovada predării vreunui bun în depozit, aspect justificat de natura juridică reală a raporturilor dintre părți. Se constată astfel că instanța de apel a stabilit cu respectarea dispozițiilor legale incidente, situația de fapt, prin raportare la probatoriul administrat în cauză.

Nu în ultimul rând, este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Din această perspectivă, criticile privind aprecierea probelor și stabilirea greșită a situației de fapt, nu se impun a fi analizate în această etapă procesuală întrucât vizează netemeinicia și nu nelegalitatea soluției pronunțată în apel.

Înalta Curte, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 2175/A din 22 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 2175/A din 22 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2016.

Procesat de GGC - NN