ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 266/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 266/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr.

266/2017

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei Buftea, la data de 28 ianuarie 2014, reclamanta A. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA, SC C. SA și SC D. SA,

să se constate nulitatea absolută a actului de naționalizare a

terenului în suprafață de 12 ha, situat pe raza fostei comune

Colentina, jud. Ilfov, identificat la nivelul anului 1940 prin parcelele cu nr.

top. x și x1, precum și obligarea pârâtelor să lase reclamantei

în deplină proprietate și liniștită posesie terenul situat

în prezent în orașul Voluntari, județul Ilfov.

La data de 30

martie 2004 reclamanta și-a completat acțiunea în sensul că a

solicitat judecarea pricinii și în contradictoriu cu pârâtul statul român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin

încheierea din data de 01 iunie 2004, a fost admisă excepția de

conexitate invocată din oficiu, dispunându-se conexarea Dosarului nr.

x/2004 la Dosarul nr. x1/2004 (prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Buftea sub nr. x din 19 mai 2004, SC D. SA a solicitat

obligarea pârâtei A. la plata contravalorii îmbunătățirilor

efectuate la sediul său din Voluntari, jud. Ilfov, estimate provizoriu la

suma de 100.000.000 lei și instituirea unui drept de retenție

până la plata efectivă a sumei datorate).

În primul

ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 288 din 13 februarie 2006 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost

anulată sentința civilă apelată și a fost

reținută cauza spre competentă judecare în fond,

reținându-se că judecata în primă instanță nu era de

competența judecătoriei, această decizie devenind

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1936 din 30 octombrie 2006 a

Curții de Apel București, care a respins recursul declarat de pârâtul

statul român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

În al doilea

ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 246 din 31 martie 2008 a

Curții de Apel București a fost desființată Sentința

civilă nr. 782 din 29 mai 2007 a Tribunalului București și a

fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe

considerându-se greșită soluția de respingere ca

inadmisibilă a acțiunii în revendicare, soluție

menținută în recurs prin Decizia civilă nr. 4782 din 09 aprilie

2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În al treilea

ciclu procesual, prin Sentința civilă nr. 1841 din data de 30

octombrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a

calității procesuale pasive invocate de pârâtele SC B. SA și SC

C. SA, a respins excepția lipsei de interes, a admis excepția lipsei

capacității procesuale de folosință a pârâtei SC D. SA, a

admis în parte cererea formulată de reclamanta A., a constatat că

terenul situat în com. Voluntari, jud. Ilfov, în suprafață de 120.000

mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză

topografică întocmit de expertul E., a trecut în proprietatea statului

fără titlu valabil, a respins capătul de cerere privind

revendicarea, ca neîntemeiat, a anulat cererea formulată în contradictoriu

cu pârâta SC D. SA, prin lichidator SC F. SPRL, ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel reclamantul G., moștenitorul

defunctei A. și pârâta Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice București - Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Județului Ilfov, iar prin Decizia nr. 524/A din

01 iulie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondate, cererile de apel cu motivarea că faptul că

reclamanta a formulat notificare în baza legii speciale nu este de natură

a modifica hotărârea primei instanțe, ci, dimpotrivă, este un

argument în sensul respingerii cererii de revendicare din două motive.

Primul este

acela că reclamanta trebuia să urmeze calea specială de

valorificare a dreptului său, care prevede, de asemenea, și o

procedură de obligare a autorităților competente, inclusiv prin

intervenția instanței, de a soluționa cererile formulate de

petenți în baza Legii nr. 10/2001, astfel că, existența

notificării nu are nici o legătură cu prezenta cerere care este

formulată în baza dispozițiilor de drept comun și se supune

altei proceduri, diferită de cea prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Al doilea

motiv se referă la faptul că, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, este obligatorie aplicarea procedurii prevăzută de legea

specială, potrivit principiului specialia generalibus derogant,

generalibus specialia non derogant, astfel că, argumentul invocat de

reclamantă nu ar putea conduce decât la trimiterea reclamantei la legea

specială, motiv pentru care va fi ignorat de către

instanță, având în vedere că cererea reclamantei a fost

soluționată în fond. De asemenea, invocarea dispozițiilor legii

speciale în faza apelului este de prisos, în condițiile existenței

dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. (1865) - în vigoare la data

sesizării instanței - care nu permit schimbarea cauzei juridice în

faza apelului. Or, cauza juridică a prezentei cereri este revendicarea

unui bun, ceea ce presupune dovedirea existenței unui titlu de proprietate

preexistent sesizării instanței, deoarece acțiunea în

revendicare are caracter declarativ și nu constitutiv de drepturi.

În acest

context, în mod legal a stabilit instanța de fond că titlul de

proprietate al pârâților este mai bine caracterizat, deoarece reclamanta

nu a prezentat un titlu de proprietate actual care să corespundă unui

bun actual din patrimoniul ei. Speranța de a vedea renăscută

supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp

imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că

instanța de apel susține, în totalitate, considerentele pentru care

instanța de fond a stabilit că reclamanta nu deține în

patrimoniu un bun actual care să justifice admiterea acțiunii în

revendicare.

Instanța

a dat prioritate titlurilor de proprietate actuale și valabile sub aspect

legal, astfel cum prevăd dispozițiile art. 480 C. civ. (1864) în

interpretarea doctrinei și a practicii judiciare consolidate.

Titlurile de

proprietate ale pârâților sunt valabile deoarece nu au fost anulate

și nici nu s-a cerut anularea lor în acest proces. Oricum, argumentul

juridic al apelantei-reclamante în sensul că instanța de fond trebuia

să analizeze, pe cale de excepție, respectarea legalității

la data încheierii actelor de vânzare și buna-credință a

părților contractante la data constituirii titlurilor de proprietate,

deoarece aceste aspecte nu mai puteau fi analizate pe cale de acțiune,

este apreciat ca fiind lipsit de eficiență juridică, în condițiile

în care instanța consideră că apărarea pe calea

excepției este inadmisibilă în condițiile în care dreptul nu mai

poate fi apărat pe calea acțiunii, potrivit principiului accesorium

sequitur principale. În plus, această apărare este dublu

irelevantă, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit, ea

însăși, dreptul ei de proprietate asupra imobilului, deoarece

acțiunea în revendicare nu ar fi putut fi admisă, în lipsa

existenței unui titlu actual, chiar dacă actele de proprietate ale

pârâților ar fi fost anulate sau considerate ineficiente.

Având în

vedere că reclamanta-apelantă a făcut multiple trimiteri la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța a

constatat că această jurisprudență este în continuă

evoluție, iar cu privire la noțiunea de "bun actual" Curtea

Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza pilot Atanasiu

contra României, într-o speță identică cele prezente.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs apelantul-reclamant G.

În

susținerea cererii de recurs, recurentul invocă motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.,

susținând că hotărârea atacată cuprinde motive

contradictorii și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

În ceea ce

privește aspectele contradictorii, arată că instanța de

apel, după ce recunoaște și precizează expres că

decizia pe care urmează să o pronunțe se află într-o

relație de consecutivitate față de Decizia civilă nr. 246

din 31 martie 2008 pronunțată anterior de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, în dosarul de față, fiind

ținută de dispozițiile acesteia, în aceleași considerente

face abstracție de aceste dispoziții, apreciind că reclamantul

nu deține și nu se poate prevala de existența unui "bun

actual", întrucât nu ar exista o hotărâre judecătorească

sau un act al autorității publice care să dispună

restituirea bunului către reclamant.

Instanța

de apel ar fi trebuit să țină cont de faptul că judecata

are loc în al doilea ciclu procesual, după un apel admis irevocabil

și, prin urmare, ar fi trebuit să analizeze dacă deține un

"bun", în accepțiunea dată de art. 1 din Primul Protocol la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de

jurisprudența constantă a acestei instanțe, la data

pronunțării Deciziei civile nr. 246 din 31 martie 2008 (hotărâre

care este irevocabilă și se bucură de putere de lucru judecat în

cauza pendinte), adică la 31 martie 2008, iar nu la data

pronunțării hotărârii de fond în al doilea ciclu procesual,

adică 30 octombrie 2013. În acest sens, schimbarea practicii interne a

Curții Europene a Drepturilor Omului, sub aspectul înțelesului dat

noțiunii de "bun", a avut loc abia la data de 12 octombrie 2010,

deci la peste doi ani și jumătate de la data pronunțării

Deciziei civile nr. 246 din 31 martie 2008.

Prin Decizia

civilă nr. 246 din 31 martie 2008 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, a fost calificat în mod irevocabil și cu

putere de lucru judecat că "persoanele ale căror imobile au fost

preluate abuziv, nu și-au pierdut calitatea de proprietari, fiind afectat

doar exercițiul unora dintre prerogativele decurgând din această

calitate, iar apărarea dreptului de proprietate se concretizează

și prin posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare".

De asemenea, în această hotărâre instanța a reținut că,

în examinarea acțiunii în revendicare, "trebuie avut în vedere

și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului".

Astfel, prin

Decizia civilă nr. 246 din 31 martie 2008 pronunțată în al

doilea ciclu procesual parcurs de dosarul de față, Curtea de Apel

București a stabilit un context factual care nu mai poate fi reevaluat ca

efect al stadiului actual al prezentului dosar, context anterior

pronunțării hotărârii în cauza Atanasiu contra României. Prin

urmare, analiza noțiunii de bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, trebuie raportată la

jurisprudența Curții Europene de la data pronunțării

Deciziei civile nr. 246 din 31 martie 2008.

În practica

instanței de contencios european, conturată până la

pronunțarea hotărârii Atanasiu contra României, simpla pronunțare

a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are

caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de

către stat a unui imobil, reprezintă o privare nejustificată de

proprietate, care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor,

garantat de art. 1 din Protocolul 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza

Porțeanu, paragraf 35, cauza Andreescu Murăreț și

alții - Hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20).

În aceste

condiții, instanța trebuia să aprecieze că simpla recunoaștere

a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat este

suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul

reclamantului, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri prin

care să se dispună restituirea bunului.

Orice

altă interpretare în ceea ce privește înțelesul noțiunii de

bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, ar presupune încălcarea puterii de lucru judecat de

care se bucură Decizia civilă nr. 246 din 31 martie 2008, în

condițiile art. 1200 pct. 4) și art. 1202 din vechiul C. civ., asupra

problemei de drept dezlegate, decizie pe care chiar instanța de apel o

recunoaște și invocă.

Deși

recunoaște puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 246 din 31

martie 2008, instanța nu dă eficiență efectelor pe care le

produce această hotărâre în prezenta cauză, de unde rezultă

și contradictorialitatea motivării.

Instanța

de apel, după ce apreciază expres că se află în

situația unei acțiuni în revendicare de drept comun, adică o

acțiune în revendicare prin comparare de titluri între proprietarul

deposedat abuziv de către stat și terțul dobânditor de la stat,

invocă drept motive de respingere a cererii, pe de o parte faptul că

nu a obținut o hotărâre de restituire în contradictoriu cu statul, iar

pe de altă parte faptul că nu a contestat actele prin care

terții au dobândit de la stat.

Or, o

acțiune în revendicare prin comparare de titluri între un proprietar

neposesor și un posesor apreciat ca neproprietar nu presupune nici

revendicarea prealabilă de către reclamant de la autorul pârâtului,

nici invalidarea prealabilă a titlului pârâtului.

Specificul

acțiunii în revendicare prin comparare de titluri nu impune invalidarea

prealabilă a titlului pârâtului ci, dimpotrivă, compararea unor

titluri valide dintre care unul are un caracter preferabil. Ca atare,

instanța face o confuzie gravă între caracterul valid sau invalid al

unui titlu de proprietate și caracterul preferabil sau nu al acestuia în

raport cu alt titlu.

A fost

invocată imposibilitatea obiectivă a reclamantului de a formula

acțiune în nulitatea actelor juridice de înstrăinare în termenul de

un an prevăzut de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât

înstrăinarea terenurilor a avut loc după împlinirea acestui termen.

Astfel, trebuie avut în vedere că textul de lege are în vedere actele de

transfer efectuate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar

nu cele ulterioare, așa cum a fost cazul de față. O altă

interpretare a textului de lege ar fi absurdă deoarece ar însemna că

orice act de transfer ulterior expirării termenului prevăzut de art.

45 alin. (2) din lege nu ar mai putea fi supus analizei instanței.

Or, în cazul

de față, actele de transfer al proprietății s-au realizat

cu mult după expirarea termenului prevăzut de art. 45 alin. (2) atât

în cazul C., cât și în cazul B.

Instanța

de apel aduce ca argument al adoptării soluție de respingere a

apelului formularea de către autoarea reclamantului a notificării

speciale, în temeiul Legii nr. 10/2001, după ce anterior, în aceleași

considerente, instanța, preluând dispozițiile Deciziei civile nr. 246

din 31 martie 2008 pronunțate de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, în primul ciclu procesual, își asumă

aserțiunea potrivit căreia exercitarea acțiunii în revendicare nu

poate fi paralizată de existența prevederilor Legii nr. 10/2001.

Așa cum

prevede și în Decizia civilă nr. 246 din 31 martie 2008 a Curții

de Apel București-Secția a IV-a civilă, "apărarea

dreptului de proprietate se concretizează și prin posibilitatea exercitării

acțiunii în revendicare", iar această idee juridică este

mai întâi asumată expres de instanța de apel, după care este

contrazisă la fel de expres, fiind folosită ca argument pentru

respingerea apelului.

În

susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul arată că instanța de apel, asumându-și

argumentele instanței de fond din acest ultim ciclu procesual,

apreciază că recurentul-reclamant nu deține și nu se poate

prevala de existența unui "bun actual", întrucât nu ar exista o

hotărâre judecătorească sau un act al autorității

publice prin care să se recunoască calitatea de proprietar al

imobilului revendicat ori să se dispună restituirea bunului în

patrimoniul reclamantului.

Această

argumentare reprezintă o aplicare greșită a legii întrucât

vizează aplicarea unui cadru normativ-jurisprudențial la o

situație de fapt care nu se încadrează în ipoteza premisă.

Reclamantul

deține un act al autorității publice prin care se

recunoaște calitatea de proprietar al imobilului revendicat. Lichidatorul

judiciar al SC D. SA a emis o decizie prin care s-a restituit în proprietatea

autoarei recurentului o parte din terenul revendicat prin prezenta

acțiune, iar prin această decizie s-a recunoscut calitatea de

proprietar a reclamantului și s-a dispus și restituirea bunului.

Dreptul de

proprietate asupra terenului revendicat a fost recunoscut prin Decizia

civilă nr. 246 din 31 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, care se bucură de puterea

de lucru judecat, prin care a fost recunoscută calitatea de proprietar a

autoarei reclamantului, A.

Ceea ce

urmărește reclamantul prin aceasta acțiune este chiar

obținerea unei hotărâri prin care să se dispună restituirea

bunului revendicat în patrimoniul acestuia, iar instanța care a dispus

rejudecarea cauzei a stabilit clar că reclamantul are calitatea de

proprietar, pe care nu a pierdut-o niciodată.

Soluția

cuprinsă în hotărârea instanței de apel a fost dată cu

aplicarea greșită a legii și sub aspectul analizei măsurii

în care pârâții dețin sau nu un "bun actual" în sensul

Convenției, motivat de faptul că nu ar fi atacat titlurile de

proprietate ale acestor două societăți în termen de un an de la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform art. 45 alin. (2)

din acest act normativ.

Aceasta, în

condițiile în care s-au adus argumente în apel în susținerea faptului

că în cazul de față nu se aplicau dispozițiile art. 45

alin. (2) din lege, argumente pe care instanța nu le-a luat în considerare

și nici nu s-a pronunțat pe ele, încălcând dreptul la

apărare al recurentului. Or, la o analiză reală a

legislației și jurisprudenței Curții de Justiție a

Uniunii Europene, reiese evident că pârâții nu dețin un bun

actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului întrucât pârâții din prezenta cauză au fost de

rea-credință la încheierea contractelor prin care au dobândit în

patrimoniul lor imobilul revendicat.

În mod eronat

instanța nu aplică și alte criterii, cum ar fi cel al bunei sau

relei-credințe a pârâtelor la momentul încheierii contractelor de

înstrăinare a imobilelor în cadrul procesului de privatizare, pentru

stabilirea titlului cu adevărat mai puternic, criteriu determinat în

compararea titlurilor de proprietate ale părților în acțiunea în

revendicare.

Analiza

noțiunii de bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, trebuie raportată la

jurisprudența Curții Europene de la data pronunțării

Deciziei civile nr. 246 din 31 martie 2008.

Astfel, se

poate concluziona că a avut loc încălcarea puterii de lucru judecat

de care se bucură Decizia civilă nr. 246 din 31 martie 2008 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, iar

invocarea conceptului de "bun actual" în varianta interpretativă

dată de Curtea Europeană, ulterior Deciziei civile nr. 246 din 31

martie 2008 a Curții de Apel București, ar semnifica și o

încălcare a principiilor accesibilității și

previzibilității legii.

În analiza

noțiunii de "bun", instanța trebuia să aprecieze

că simpla recunoaștere a caracterului abuziv al preluării

imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui

bun actual în patrimoniul recurentului, nefiind necesară pronunțarea

unei hotărâri prin care să se dispună restituirea bunului.

Întemeierea

soluției pronunțate de instanța de apel pe motivul că

reclamantul nu deține un "bun actual", în conformitate cu

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conturată

ulterior introducerii acțiunii și ulterior pronunțării

Deciziei civile nr. 246 din 31 martie 2008 a lipsit practic de conținut

și de efecte principiile accesibilității și

previzibilității normei juridice, statuate de jurisprudența

europeană, soluția fiind nelegală și sub acest aspect.

Dintr-o

altă perspectivă, hotărârea instanței de apel este

dată cu încălcarea prevederilor legale privind dreptul de proprietate

și caracterele acestuia. Reținerea ideii conform căreia dreptul

de proprietate al reclamantului s-ar fi stins, existând doar o

"speranță de a vedea renăscută supraviețuirea

unui vechi drept de proprietate" contravine prevederilor legale și

întregului ansamblu doctrinar și jurisprudențial privind caracterul

perpetuu al dreptului de proprietate și nestingerea acestuia prin neuz.

Dezlegarea

dată problemelor de drept de către Curtea de Apel București prin

Decizia civilă nr. 246 din 31 martie 2008 era obligatorie pentru

instanța de rejudecare, conform art. 297 alin. (1) teza finală C.

proc. civ., între care și cea privind posibilitatea invocării de

către reclamant, ca proprietar deposedat abuziv, a dreptului său de

proprietate în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Recurentul

susține că hotărârea instanței de apel este dată cu

încălcarea prevederilor legale și întrucât instanța de apel

aduce ca argument al adoptării soluție de respingere a apelului

formularea de către autoarea reclamantului a notificării speciale în

temeiul Legii nr. 10/2001, argumentație pe care o consideră

nejuridică și incoerentă logic, întrucât Legea nr. 10/2001 nu

prevede în mod expres posibilitatea acestei acțiuni în revendicare pentru

simplul motiv că prezenta cerere de chemare în judecată nu cade sub

incidența acestei legi, ci rămâne supusă Codului civil și

reglementează doar măsurile reparatorii.

Acțiunea

de restituire în echivalent sau în natură, introdusă în temeiul Legii

nr. 10/2001, este o acțiune personală imobiliară reparatorie,

deci are altă natură juridică decât acțiunea în revendicare

de drept comun, care este reală și petitorie.

Prin urmare,

admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de reclamantă

a fost stabilită prin Decizia nr. 246 din 31 martie 2008

pronunțată de Curtea de Apel în considerentele căreia s-a

reținut ca persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv, nu

și-au pierdut calitatea de proprietari, fiind afectat doar exercițiul

unora dintre prerogativele decurgând din această calitate, iar

apărarea dreptului de proprietate se concretizează și prin

posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare.

Recurentul

susține că instanța de apel a aplicat eronat conceptul juridic

de protecție a circuitului juridic civil și normele juridice aferente

acestuia deoarece trebuia să ia în considerare și protecția

securității juridice dinamice sau dinamicii drepturilor patrimoniale,

adică circuitul juridic patrimonial, ca element dinamic ce asigură

schimburile în societate și în ultimă instanță

însăși existența și funcționarea societății.

În opinia

recurentului, hotărârea instanței de apel este dată cu

încălcarea prevederilor legale privind dreptul la apărare al

reclamantului întrucât au fost omise aspectele menționate în motivele de

apel și în concluziile formulate cu privire la aspectele legate de

reaua-credință a pârâtelor din această cauză, încheierea

contractelor de transfer al proprietății asupra terenului revendicat

cu încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (1), (2) și (5) din

Legea nr. 10/2001 și a art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a

acestei legi, neaplicarea în speța de față a dispozițiilor

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind necesitatea atacării

titlurilor intimatelor cu acțiune în anulare în termenul de

prescripție specială, susținerile privind inaplicarea în cauza

de față a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului

pronunțată în cauza Atanasiu contra României, cele prin care

arăta de ce, chiar și în ipoteza în care s-ar aplica

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cristalizată

după pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, reclamantul

deține un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aceste omisiuni au scos practic judecata desfășurată în apel din

sfera noțiunii de proces echitabil.

Analizând

recursul formulat prin prisma motivelor de modificare invocate, Înalta Curte

constată următoarele:

Argumentele

invocate la punctele I.1, I.2, I.3, II.1 lit. a) și c) ale cererii de

recurs, deși sunt apărări noi față de aspectele de

nelegalitate menționate în motivele de apel de către reclamant, nu

pot fi respinse ca inadmisibile, astfel cum se solicită de intimatul-pârât

C. SA, întrucât constituie apărări suplimentare menite să

dovedească o argumentare pretins eronată a instanței de apel

asupra faptului că reclamantul nu are un "bun actual" în

patrimoniul său, în accepțiunea pe care Convenția Europeană

a Drepturilor Omului a dat-o, de-a lungul timpului, acestei noțiuni.

Aceste critici noi se integrează în motivele de recurs și

reprezintă argumente suplimentare în combaterea considerentelor pe care

instanța de apel le-a avut în vedere atunci când a respins acțiunea,

astfel că nu pot fi respinse ca inadmisibile din perspectiva faptului

că au fost invocate omisso medio.

Prezenta

cauză se află în cel de-al treilea ciclu procesual, ca urmare a

constatării greșitei soluționări a cauzei în primă

instanță de către judecătorie, în primul ciclu procesual,

și a greșitei respingeri a cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă,

în cel de-al doilea ciclu procesual.

Prin Decizia

civilă nr. 246/2008 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr.

4782/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a

finalizat cel de-al doilea ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre

rejudecare deoarece cererea de chemare în judecată fusese

soluționată în mod nelegal prin admiterea excepției

inadmisibilității.

Pronunțându-se

numai asupra excepției necompetenței materiale, în primul ciclu procesual,

și asupra excepției inadmisibilității, în al doilea ciclu

procesual, instanța nu s-a pronunțat decât asupra unor excepții

de procedură, prin urmare, nu a intrat în soluționarea fondului

cauzei,

Urmare a

casării sentinței primei instanțe, cauza a fost trimisă

pentru a fi antamat fondul acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile C. civ. de la 1864, în cel de-al treilea ciclu procesual,

care se soluționează acum în faza recursului.

În aceste

condiții, nici considerentele Deciziei civile nr. 246/2008 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, și nici cele ale

Deciziei civile nr. 4782/2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, fiind pronunțate în al doilea ciclu procesual, nu au dat

dezlegări cu privire la dreptul dedus judecății, care se

analizează în cadrul aspectelor de fond ale cauzei, în prezentul ciclu

procesual.

Argumentele

instanței de apel, astfel cum au fost expuse în Decizia civilă nr.

246/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

cu privire la faptul că persoanele care au pierdut abuziv dreptul de

proprietate nu au pierdut calitatea de proprietar și au deschisă

calea acțiunii în revendicare, sunt aprecieri cu caracter general,

deoarece nu au fost deduse din analiza situației de fapt expusă de

reclamant, motiv pentru care constituie dezlegări de principiu asupra

admisibilității acțiunii.

Conceptul

puterii lucrului judecat semnifică faptul că o hotărâre

judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu

trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre, în

concordanță cu principiul res iudicata pro veritate habetur, cu

condiția ca să fie supusă controlului de legalitate aceeași

situație de fapt din perspectiva acelorași temeiuri juridice, numai

în acest caz putându-se vorbi despre o dublă analiză a fondului

cauzei.

Or, pentru

argumentele anterior expuse din care a rezultat că nu a avut loc o

analiză a temeiurilor de fapt și de drept invocate în susținerea

calității de proprietar a reclamantului, Decizia civilă nr.

246/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

nu se bucură de putere de lucru judecat cu privire la aspecte ce țin

de fondul cauzei, astfel încât nu poate constitui dovada dreptului de

proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu.

În ciclurile

procesuale anterioare s-a stabilit cu putere de lucru judecat competența

de soluționare în primă instanță a cauzei de către

tribunal și faptul că acțiunea în revendicare, întemeiată

pe dreptul comun, este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001. Întrucât aceste aspecte nu privesc fondul cauzei, este

nefondată susținerea recurentului că Decizia civilă nr.

246/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a

stabilit un context factual care nu mai putea fi reevaluat pe fond, deoarece beneficiază

de puterea de lucru judecat.

Calitatea

procesuală activă este verificată doar în acest ciclu procesual,

odată cu aspectele de fond privind stabilirea calității de

proprietar a reclamantului, în aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ.

și a înțelesului dat noțiunii de "bun actual" de

către Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru

care nu există nici un temei legal pentru care s-ar putea considera

că Decizia civilă nr. 246/2008 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, face dovada deținerii de către

reclamant a unui bun actual, în accepțiunea dată acestei noțiuni

de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susține

recurentul.

Întrucât

România este semnatară a Convenției europene a drepturilor omului

și libertăților fundamentale, jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului este obligatorie pentru judecătorul

național și se aplică pricinilor aflate în curs de judecată

la data publicării lor.

Fiind în

discuție un drept fundamental, precum dreptul de proprietate, deciziile

Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la acest drept, sunt

obligatorii, iar judecătorul național le va aplica în toate faze

procesuale care permit punerea în discuție a aspectelor de legalitate care

se referă la substanța dreptului.

Întrucât

Decizia civilă nr. 246/2008 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, nu a analizat niciun aspect legat de

existența dreptului de proprietate în patrimoniul părților din

proces, nu se poate vorbi despre aspecte de fond dezlegate irevocabil la

momentul pronunțării sale.

Ulterior pronunțării

Deciziei civile nr. 246/2008, procesul a continuat cu analiza pe fond a cauzei,

astfel încât se afla în curs la data schimbării jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, motiv pentru care nu există

nici o rațiune pentru valorificarea jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului de la momentul pronunțării Deciziei

civile nr. 246/2008 și nu se poate reține încălcarea

principiilor previzibilității și accesibilității

legii, drept consecință a evoluției jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Verificarea

aspectelor de fond ale cauzei, respectiv analizarea noțiunii de "bun

actual", s-a realizat numai în prezentul ciclu procesual, context în care

în mod corect a fost avută în vedere jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului de la momentul parcurgerii acestui ciclu

procesual, iar nu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

de la data pronunțării Deciziei civile nr. 246/2008 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Astfel,

noțiunea de "bun actual", cerută pentru dovedirea

calității de proprietar, a fost analizată conform parag. 140 al

hotărârii pilot Atanasiu împotriva României, în care Curtea a statuat

că "existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este

în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă

și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în

mod expres restituirea bunului".

Față

de această interpretare, acțiunea în revendicare a fost corect respinsă

întrucât reclamantul nu a făcut dovada deținerii unui "bun

actual", prin parcurgerea unei proceduri judiciare care să se fi

finalizat printr-o hotărâre judecătorească de restituire a

bunului naționalizat în patrimoniul său.

Astfel cum

s-a motivat anterior, Decizia civilă nr. 246/2008 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, nu face dovada revenirii

bunului în patrimoniul reclamantului, astfel cum susține acesta, întrucât

în dispozitivul deciziei instanța nu a dispus restituirea bunului în patrimoniul

reclamantului, toate considerentele sale fiind circumscrise exclusiv

admisibilității acțiunii în revendicare, din perspectiva

principiilor care au inspirat adoptarea Legii nr. 10/2001, ca lege

specială de reparație, menționate în art. 2 alin. (2) al Legii

nr. 10/2001 (abrogat în prezent).

În Decizia

civilă nr. 246/2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, nu a analizat nici un aspect legat de cercetarea fondului.

Preluarea

abuzivă a imobilului în litigiu de către stat a fost constatată ulterior,

în următorul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 1841/2013 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, însă nici

acest aspect nu echivalează cu recunoașterea în patrimoniul

reclamantului a unui drept de proprietate, deci a unui "bun actual",

întrucât naște doar speranța acestuia de a-și vedea

renăscut vechiul drept de proprietate după parcurgerea procedurii

Legii nr. 10/2001, astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat în cauza Caracaș împotriva României (în sensul că nu va fi

considerată "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol la

Convenție, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a

stins de mult timp).

Constatarea

nevalabilității titlului statului nu aduce în patrimoniul

reclamantului nicio "valoarea patrimonială", întrucât, în

hotărârea-pilot Atanasiu împotriva României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că această noțiune se bucură

de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă

din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționat de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de

aceste legi.

Or,

reclamantul nu a redobândit dreptul de proprietate, pe care l-a deținut

anterior naționalizării, prin parcurgerea procedurilor prevăzute

de legile de reparație și prin epuizarea căilor de atac

menționate în aceste legi. În consecință, nu poate invoca în

favoarea sa caracterul perpetuu al unui drept pe care nu îl deține.

Toate aceste

argumente conturează concluzia că Decizia civilă nr. 246/2008 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nu face

dovada existenței unui bun actual în patrimoniul reclamantului, astfel cum

acesta susține.

Nici Decizia

nr. 1 din 10 aprilie 2008, emisă de SC D. SA, prin care s-a dispus

restituirea în natură către autoarea reclamantului a imobilului

compus din teren în suprafață de 12.374 mp și construcție,

situat în comuna Voluntari, jud. Ilfov, nu face dovada deținerii unui

"bun actual" cu privire la întregul imobil în litigiu, întrucât

Decizia administrativă nr. 1 din 10 aprilie 2008, emisă în temeiul

Legii nr. 10/2001 de unitatea deținătoare SC D. SA, privește

numai o parte din suprafața de teren revendicată în prezentul

litigiu.

Efectele

juridice ale Deciziei nr. 1 din 10 aprilie 2008, emisă de SC D. S.A în

temeiul Legii nr. 10/2001, nu pot fi analizate în prezenta cauză deoarece

acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu SC D. SA a

fost respinsă pentru lipsa capacității de folosință a

acestei societăți, aspect care a intrat în puterea lucrului judecat

prin necriticarea lui în căile de atac.

Sunt

nefondate și criticile de nelegalitate referitoare la contrarietatea

motivării și la nelegalitatea hotărârii din perspectiva

incidenței Legii nr. 10/2001.

Trimiterile

pe care ambele instanțe de fond le-au făcut la dispozițiile

Legii nr. 10/2001, sub aspectul notificării pe care autoarea reclamantului

a formulat-o pentru imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001, nu mai

pot impieta asupra admisibilității prezentei acțiuni întrucât

acest aspect a fost soluționat cu putere de lucru judecat în cel de-al

doilea ciclu procesual.

Invocarea

Legii nr. 10/2001 de către instanța de apel nu constituie un argument

contradictoriu, astfel cum se susține în recurs, întrucât instanța nu

consideră că s-ar aplica în cauza, al cărui temei juridic este

art. 480 C. civ., Legea nr. 10/2001 ci, dimpotrivă, susține că

Legea nr. 10/2001 reprezintă legea specială de reparație pe care

autoarea reclamantului a înțeles să o valorifice, dar în temeiul

căreia nu a obținut o hotărâre judecătorească de

restituire în natură a imobilului, pe care să o folosească drept

titlu de proprietate actual.

Motivând

că reclamantul nu deține o hotărâre judecătorească

prin care să se dispună restituirea în natură a imobilului în

temeiul Legii nr. 10/2001 și că titlul de proprietate al

pârâților există, nefiind anulat, instanța de apel nu a

făcut o confuzie între caracterul valabil sau nevalabil și caracterul

preferabil al titlurilor de proprietate ale părților, ci a argumentat

de ce reclamantul, care nu deține un titlu de proprietate, nu poate avea

câștig de cauză în acțiunea în revendicare, care presupune

compararea unor titluri de proprietate valide.

Raționamentul

instanței de apel nu este unul contradictoriu deoarece, în cadrul

acțiunii în revendicare, nu se poate trece la compararea titlurilor decât

dacă ambele părți dețin, la momentul introducerii

acțiunii, titluri de proprietate valabile. Or, s-a constatat că

reclamantul nu deține un astfel de titlu, pe când pârâții dețin

un titlu, care se bucură de prezumția de validitate câtă vreme

ce nu există dovada că a fost anulat anterior momentului

sesizării instanței.

În acest

context, apar ca nefondate susținerile recurentului că a fost aplicat

eronat conceptul de protecție a circuitului civil și normele juridice

aferente acestuia și că a avut loc o înfrângere a

securității juridice a drepturilor patrimoniale.

Pornind de la

premisa că acțiunea în revendicare presupune compararea titlurilor

valabile exhibate de părți, iar soluția de respingere a

acțiunii a fost consecința nedovedirii de către reclamant a

deținerii în patrimoniul său a unui titlu valabil, aprofundarea aspectelor

legate de valabilitatea titlului de proprietate al pârâților sau de

preferabilitatea acestora, care implică utilizarea unor criterii, nu mai

era necesară.

Ca atare, în

mod corect nu s-a mai trecut la analiza criticilor din apel privind imposibilitatea

solicitării anulării titlului de proprietate al pârâților,

privind greșita aplicare a unor criterii de preferabilitate și

încălcării dreptului la apărare al apelantului, prin

neanalizarea aspectelor pe care le-a invocat (legate de conceptul de rea-credință

al pârâților, a celor privind incidența art. 21 al Legii nr. 10/2001,

neaplicarea art. 46 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, ca și criterii pentru

compararea titlurilor). Aceleași critici au fost reiterate în prezentul recurs

însă, pentru argumente identice cu cele expuse anterior, nu se impune

analiza lor.

În

considerarea celor ce preced, Înalta Curte constată că motivele de

recurs invocate nu sunt incidente și, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art.

274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata sumei de 5000 lei,

cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata SC B. SA, la

solicitarea acesteia, potrivit facturii existente la dosar.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul G. împotriva Deciziei nr. 524/A din

01 iulie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Obligă

pe recurent la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată către

intimata SC B. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 14 februarie 2017.

Procesat

de GGC - NN