ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 266/2017

Decizia nr. 266/2017 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, la data de 28 ianuarie 2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA, SC C. SA și SC D. SA, să se constate nulitatea absolută a actului de naționalizare a terenului în suprafață de 12 ha, situat pe raza fostei comune Colentina, jud. Ilfov, identificat la nivelul anului 1940 prin parcelele cu nr. top. x și x1, precum și obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul situat în prezent în orașul Voluntari, județul Ilfov. La data de 30 martie 2004 reclamanta și-a completat acțiunea în sensul că a solicitat judecarea pricinii și în contradictoriu cu pârâtul statul român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin încheierea din data de 01 iunie 2004, a fost admisă excepția de conexitate invocată din oficiu, dispunându-se conexarea Dosarului nr. x/2004 la Dosarul nr. x1/2004 (prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. x din 19 mai 2004, SC D. SA a solicitat obligarea pârâtei A. la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la sediul său din Voluntari, jud. Ilfov, estimate provizoriu la suma de 100.000.000 lei și instituirea unui drept de retenție până la plata efectivă a sumei datorate).

În primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 288 din 13 februarie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost anulată sentința civilă apelată și a fost reținută cauza spre competentă judecare în fond, reținându-se că judecata în primă instanță nu era de competența judecătoriei, această decizie devenind irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1936 din 30 octombrie 2006 a Curții de Apel București, care a respins recursul declarat de pârâtul statul român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. În al doilea ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 246 din 31 martie 2008 a Curții de Apel București a fost desființată Sentința civilă nr. 782 din 29 mai 2007 a Tribunalului București și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe considerându-se greșită soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, soluție menținută în recurs prin Decizia civilă nr. 4782 din 09 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În al treilea ciclu procesual, prin Sentința civilă nr. 1841 din data de 30 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a calității procesuale pasive invocate de pârâtele SC B. SA și SC C. SA, a respins excepția lipsei de interes, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei SC D. SA, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., a constatat că terenul situat în com. Voluntari, jud. Ilfov, în suprafață de 120.000 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul E., a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, a respins capătul de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat, a anulat cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC D. SA, prin lichidator SC F. SPRL, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul G., moștenitorul defunctei A. și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov, iar prin Decizia nr. 524/A din 01 iulie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, cererile de apel cu motivarea că faptul că reclamanta a formulat notificare în baza legii speciale nu este de natură a modifica hotărârea primei instanțe, ci, dimpotrivă, este un argument în sensul respingerii cererii de revendicare din două motive.

Primul este acela că reclamanta trebuia să urmeze calea specială de valorificare a dreptului său, care prevede, de asemenea, și o procedură de obligare a autorităților competente, inclusiv prin intervenția instanței, de a soluționa cererile formulate de petenți în baza Legii nr. 10/2001, astfel că, existența notificării nu are nici o legătură cu prezenta cerere care este formulată în baza dispozițiilor de drept comun și se supune altei proceduri, diferită de cea prevăzută de Legea nr. 10/2001. Al doilea motiv se referă la faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este obligatorie aplicarea procedurii prevăzută de legea specială, potrivit principiului specialia generalibus derogant, generalibus specialia non derogant, astfel că, argumentul invocat de reclamantă nu ar putea conduce decât la trimiterea reclamantei la legea specială, motiv pentru care va fi ignorat de către instanță, având în vedere că cererea reclamantei a fost soluționată în fond.

De asemenea, invocarea dispozițiilor legii speciale în faza apelului este de prisos, în condițiile existenței dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. (1865) - în vigoare la data sesizării instanței - care nu permit schimbarea cauzei juridice în faza apelului. Or, cauza juridică a prezentei cereri este revendicarea unui bun, ceea ce presupune dovedirea existenței unui titlu de proprietate preexistent sesizării instanței, deoarece acțiunea în revendicare are caracter declarativ și nu constitutiv de drepturi. În acest context, în mod legal a stabilit instanța de fond că titlul de proprietate al pârâților este mai bine caracterizat, deoarece reclamanta nu a prezentat un titlu de proprietate actual care să corespundă unui bun actual din patrimoniul ei.

Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că instanța de apel susține, în totalitate, considerentele pentru care instanța de fond a stabilit că reclamanta nu deține în patrimoniu un bun actual care să justifice admiterea acțiunii în revendicare. Instanța a dat prioritate titlurilor de proprietate actuale și valabile sub aspect legal, astfel cum prevăd dispozițiile art. 480 C. civ. (1864) în interpretarea doctrinei și a practicii judiciare consolidate. Titlurile de proprietate ale pârâților sunt valabile deoarece nu au fost anulate și nici nu s-a cerut anularea lor în acest proces.

Oricum, argumentul juridic al apelantei-reclamante în sensul că instanța de fond trebuia să analizeze, pe cale de excepție, respectarea legalității la data încheierii actelor de vânzare și buna-credință a părților contractante la data constituirii titlurilor de proprietate, deoarece aceste aspecte nu mai puteau fi analizate pe cale de acțiune, este apreciat ca fiind lipsit de eficiență juridică, în condițiile în care instanța consideră că apărarea pe calea excepției este inadmisibilă în condițiile în care dreptul nu mai poate fi apărat pe calea acțiunii, potrivit principiului accesorium sequitur principale. În plus, această apărare este dublu irelevantă, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit, ea însăși, dreptul ei de proprietate asupra imobilului, deoarece acțiunea în revendicare nu ar fi putut fi admisă, în lipsa existenței unui titlu actual, chiar dacă actele de proprietate ale pârâților ar fi fost anulate sau considerate ineficiente.

Având în vedere că reclamanta-apelantă a făcut multiple trimiteri la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța a constatat că această jurisprudență este în continuă evoluție, iar cu privire la noțiunea de "bun actual" Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza pilot Atanasiu contra României, într-o speță identică cele prezente. Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul-reclamant G. În susținerea cererii de recurs, recurentul invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

În ceea ce privește aspectele contradictorii, arată că instanța de apel, după ce recunoaște și precizează expres că decizia pe care urmează să o pronunțe se află într-o relație de consecutivitate față de Decizia civilă nr. 246 din 31 martie 2008 pronunțată anterior de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul de față, fiind ținută de dispozițiile acesteia, în aceleași considerente face abstracție de aceste dispoziții, apreciind că reclamantul nu deține și nu se poate prevala de existența unui "bun actual", întrucât nu ar exista o hotărâre judecătorească sau un act al autorității publice care să dispună restituirea bunului către reclamant.

Instanța de apel ar fi trebuit să țină cont de faptul că judecata are loc în al doilea ciclu procesual, după un apel admis irevocabil și, prin urmare, ar fi trebuit să analizeze dacă deține un "bun", în accepțiunea dată de art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența constantă a acestei instanțe, la data pronunțării Deciziei civile nr. 246 din 31 martie 2008 (hotărâre care este irevocabilă și se bucură de putere de lucru judecat în cauza pendinte), adică la 31 martie 2008, iar nu la data pronunțării hotărârii de fond în al doilea ciclu procesual, adică 30 octombrie 2013. În acest sens, schimbarea practicii interne a Curții Europene a Drepturilor Omului, sub aspectul înțelesului dat noțiunii de "bun", a avut loc abia la data de 12 octombrie 2010, deci la peste doi ani și jumătate de la data pronunțării Deciziei civile nr. 246 din 31 martie 2008. Prin Decizia civilă nr. 246 din 31 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost calificat în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat că "persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv, nu și-au pierdut calitatea de proprietari, fiind afectat doar exercițiul unora dintre prerogativele decurgând din această calitate, iar apărarea dreptului de proprietate se concretizează și prin posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare". De asemenea,

în această hotărâre instanța a reținut că, în examinarea acțiunii în revendicare, "trebuie avut în vedere și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului". Astfel, prin Decizia civilă nr. 246 din 31 martie 2008 pronunțată în al doilea ciclu procesual parcurs de dosarul de față, Curtea de Apel București a stabilit un context factual care nu mai poate fi reevaluat ca efect al stadiului actual al prezentului dosar, context anterior pronunțării hotărârii în cauza Atanasiu contra României.

Prin urmare, analiza noțiunii de bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie raportată la jurisprudența Curții Europene de la data pronunțării Deciziei civile nr. 246 din 31 martie 2008. În practica instanței de contencios european, conturată până la pronunțarea hotărârii Atanasiu contra României, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, reprezintă o privare nejustificată de proprietate, care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porțeanu, paragraf 35, cauza Andreescu Murăreț și alții - Hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20). În aceste condiții, instanța trebuia să aprecieze că simpla recunoaștere a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul reclamantului, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună restituirea bunului.

Orice altă interpretare în ceea ce privește înțelesul noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar presupune încălcarea puterii de lucru judecat de care se bucură Decizia civilă nr. 246 din 31 martie 2008, în condițiile art. 1200 pct. 4) și art. 1202 din vechiul C. civ., asupra problemei de drept dezlegate, decizie pe care chiar instanța de apel o recunoaște și invocă. Deși recunoaște puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 246 din 31 martie 2008, instanța nu dă eficiență efectelor pe care le produce această hotărâre în prezenta cauză, de unde rezultă și contradictorialitatea motivării.

Instanța de apel, după ce apreciază expres că se află în situația unei acțiuni în revendicare de drept comun, adică o acțiune în revendicare prin comparare de titluri între proprietarul deposedat abuziv de către stat și terțul dobânditor de la stat, invocă drept motive de respingere a cererii, pe de o parte faptul că nu a obținut o hotărâre de restituire în contradictoriu cu statul, iar pe de altă parte faptul că nu a contestat actele prin care terții au dobândit de la stat. Or, o acțiune în revendicare prin comparare de titluri între un proprietar neposesor și un posesor apreciat ca neproprietar nu presupune nici revendicarea prealabilă de către reclamant de la autorul pârâtului, nici invalidarea prealabilă a titlului pârâtului.

Specificul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri nu impune invalidarea prealabilă a titlului pârâtului ci, dimpotrivă, compararea unor titluri valide dintre care unul are un caracter preferabil. Ca atare, instanța face o confuzie gravă între caracterul valid sau invalid al unui titlu de proprietate și caracterul preferabil sau nu al acestuia în raport cu alt titlu. A fost invocată imposibilitatea obiectivă a reclamantului de a formula acțiune în nulitatea actelor juridice de înstrăinare în termenul de un an prevăzut de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât înstrăinarea terenurilor a avut loc după împlinirea acestui termen. Astfel, trebuie avut în vedere că textul de lege are în vedere actele de transfer efectuate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu cele ulterioare, așa cum a fost cazul de față.

O altă interpretare a textului de lege ar fi absurdă deoarece ar însemna că orice act de transfer ulterior expirării termenului prevăzut de art. 45 alin. (2) din lege nu ar mai putea fi supus analizei instanței. Or, în cazul de față, actele de transfer al proprietății s-au realizat cu mult după expirarea termenului prevăzut de art. 45 alin. (2) atât în cazul C., cât și în cazul B. Instanța de apel aduce ca argument al adoptării soluție de respingere a apelului formularea de către autoarea reclamantului a notificării speciale, în temeiul Legii nr. 10/2001, după ce anterior, în aceleași considerente, instanța, preluând dispozițiile Deciziei civile nr. 246 din 31 martie 2008 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în primul ciclu procesual, își asumă aserțiunea potrivit căreia exercitarea acțiunii în revendicare nu poate fi paralizată de existența prevederilor Legii nr. 10/2001.

Așa cum prevede și în Decizia civilă nr. 246 din 31 martie 2008 a Curții de Apel București-Secția a IV-a civilă, "apărarea dreptului de proprietate se concretizează și prin posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare", iar această idee juridică este mai întâi asumată expres de instanța de apel, după care este contrazisă la fel de expres, fiind folosită ca argument pentru respingerea apelului. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel, asumându-și argumentele instanței de fond din acest ultim ciclu procesual, apreciază că recurentul-reclamant nu deține și nu se poate prevala de existența unui "bun actual", întrucât nu ar exista o hotărâre judecătorească sau un act al autorității publice prin care să se recunoască calitatea de proprietar al imobilului revendicat ori să se dispună restituirea bunului în patrimoniul reclamantului.

Această argumentare reprezintă o aplicare greșită a legii întrucât vizează aplicarea unui cadru normativ-jurisprudențial la o situație de fapt care nu se încadrează în ipoteza premisă. Reclamantul deține un act al autorității publice prin care se recunoaște calitatea de proprietar al imobilului revendicat. Lichidatorul judiciar al SC D. SA a emis o decizie prin care s-a restituit în proprietatea autoarei recurentului o parte din terenul revendicat prin prezenta acțiune, iar prin această decizie s-a recunoscut calitatea de proprietar a reclamantului și s-a dispus și restituirea bunului.

Dreptul de proprietate asupra terenului revendicat a fost recunoscut prin Decizia civilă nr. 246 din 31 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care se bucură de puterea de lucru judecat, prin care a fost recunoscută calitatea de proprietar a autoarei reclamantului, A. Ceea ce urmărește reclamantul prin aceasta acțiune este chiar obținerea unei hotărâri prin care să se dispună restituirea bunului revendicat în patrimoniul acestuia, iar instanța care a dispus rejudecarea cauzei a stabilit clar că reclamantul are calitatea de proprietar, pe care nu a pierdut-o niciodată.

Soluția cuprinsă în hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii și sub aspectul analizei măsurii în care pârâții dețin sau nu un "bun actual" în sensul Convenției, motivat de faptul că nu ar fi atacat titlurile de proprietate ale acestor două societăți în termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform art. 45 alin. (2) din acest act normativ. Aceasta, în condițiile în care s-au adus argumente în apel în susținerea faptului că în cazul de față nu se aplicau dispozițiile art. 45 alin. (2) din lege, argumente pe care instanța nu le-a luat în considerare și nici nu s-a pronunțat pe ele, încălcând dreptul la apărare al recurentului.

Or, la o analiză reală a legislației și jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, reiese evident că pârâții nu dețin un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât pârâții din prezenta cauză au fost de rea-credință la încheierea contractelor prin care au dobândit în patrimoniul lor imobilul revendicat. În mod eronat instanța nu aplică și alte criterii, cum ar fi cel al bunei sau relei-credințe a pârâtelor la momentul încheierii contractelor de înstrăinare a imobilelor în cadrul procesului de privatizare, pentru stabilirea titlului cu adevărat mai puternic, criteriu determinat în compararea titlurilor de proprietate ale părților în acțiunea în revendicare.

Analiza noțiunii de bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie raportată la jurisprudența Curții Europene de la data pronunțării Deciziei civile nr. 246 din 31 martie 2008. Astfel, se poate concluziona că a avut loc încălcarea puterii de lucru judecat de care se bucură Decizia civilă nr. 246 din 31 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, iar invocarea conceptului de "bun actual" în varianta interpretativă dată de Curtea Europeană, ulterior Deciziei civile nr. 246 din 31 martie 2008 a Curții de Apel București, ar semnifica și o încălcare a principiilor accesibilității și previzibilității legii. În analiza noțiunii de "bun", instanța trebuia să aprecieze că simpla recunoaștere a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul recurentului, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună restituirea bunului.

Întemeierea soluției pronunțate de instanța de apel pe motivul că reclamantul nu deține un "bun actual", în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conturată ulterior introducerii acțiunii și ulterior pronunțării Deciziei civile nr. 246 din 31 martie 2008 a lipsit practic de conținut și de efecte principiile accesibilității și previzibilității normei juridice, statuate de jurisprudența europeană, soluția fiind nelegală și sub acest aspect. Dintr-o altă perspectivă, hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea prevederilor legale privind dreptul de proprietate și caracterele acestuia. Reținerea ideii conform căreia dreptul de proprietate al reclamantului s-ar fi stins, existând doar o "speranță de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate" contravine prevederilor legale și întregului ansamblu doctrinar și jurisprudențial privind caracterul perpetuu al dreptului de proprietate și nestingerea acestuia prin neuz.

Dezlegarea dată problemelor de drept de către Curtea de Apel București prin Decizia civilă nr. 246 din 31 martie 2008 era obligatorie pentru instanța de rejudecare, conform art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., între care și cea privind posibilitatea invocării de către reclamant, ca proprietar deposedat abuziv, a dreptului său de proprietate în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Recurentul susține că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea prevederilor legale și întrucât instanța de apel aduce ca argument al adoptării soluție de respingere a apelului formularea de către autoarea reclamantului a notificării speciale în temeiul Legii nr. 10/2001, argumentație pe care o consideră nejuridică și incoerentă logic, întrucât Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea acestei acțiuni în revendicare pentru simplul motiv că prezenta cerere de chemare în judecată nu cade sub incidența acestei legi, ci rămâne supusă Codului civil și reglementează doar măsurile reparatorii. Acțiunea de restituire în echivalent sau în natură, introdusă în temeiul Legii nr. 10/2001, este o acțiune personală imobiliară reparatorie, deci are altă natură juridică decât acțiunea în revendicare de drept comun, care este reală și petitorie.

Prin urmare, admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de reclamantă a fost stabilită prin Decizia nr. 246 din 31 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel în considerentele căreia s-a reținut ca persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv, nu și-au pierdut calitatea de proprietari, fiind afectat doar exercițiul unora dintre prerogativele decurgând din această calitate, iar apărarea dreptului de proprietate se concretizează și prin posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare. Recurentul susține că instanța de apel a aplicat eronat conceptul juridic de protecție a circuitului juridic civil și normele juridice aferente acestuia deoarece trebuia să ia în considerare și protecția securității juridice dinamice sau dinamicii drepturilor patrimoniale, adică circuitul juridic patrimonial, ca element dinamic ce asigură schimburile în societate și în ultimă instanță însăși existența și funcționarea societății.

În opinia recurentului, hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea prevederilor legale privind dreptul la apărare al reclamantului întrucât au fost omise aspectele menționate în motivele de apel și în concluziile formulate cu privire la aspectele legate de reaua-credință a pârâtelor din această cauză, încheierea contractelor de transfer al proprietății asupra terenului revendicat cu încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (1), (2) și (5) din Legea nr. 10/2001 și a art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, neaplicarea în speța de față a dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind necesitatea atacării titlurilor intimatelor cu acțiune în anulare în termenul de prescripție specială, susținerile privind inaplicarea în cauza de față a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Atanasiu contra României, cele prin care arăta de ce, chiar și în ipoteza în care s-ar aplica jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cristalizată după pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, reclamantul deține un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aceste omisiuni au scos practic judecata desfășurată în apel din sfera noțiunii de proces echitabil. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor de modificare invocate, Înalta Curte constată următoarele: Argumentele invocate la punctele I.1, I.2, I.3, II.1 lit. a) și c) ale cererii de recurs, deși sunt apărări noi față de aspectele de nelegalitate menționate în motivele de apel de către reclamant, nu pot fi respinse ca inadmisibile, astfel cum se solicită de intimatul-pârât C. SA, întrucât constituie apărări suplimentare menite să dovedească o argumentare pretins eronată a instanței de apel asupra faptului că reclamantul nu are un "bun actual" în patrimoniul său, în accepțiunea pe care Convenția Europeană a Drepturilor Omului a dat-o, de-a lungul timpului, acestei noțiuni.

Aceste critici noi se integrează în motivele de recurs și reprezintă argumente suplimentare în combaterea considerentelor pe care instanța de apel le-a avut în vedere atunci când a respins acțiunea, astfel că nu pot fi respinse ca inadmisibile din perspectiva faptului că au fost invocate omisso medio. Prezenta cauză se află în cel de-al treilea ciclu procesual, ca urmare a constatării greșitei soluționări a cauzei în primă instanță de către judecătorie, în primul ciclu procesual, și a greșitei respingeri a cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, în cel de-al doilea ciclu procesual. Prin Decizia civilă nr. 246/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4782/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a finalizat cel de-al doilea ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare deoarece cererea de chemare în judecată fusese soluționată în mod nelegal prin admiterea excepției inadmisibilității.

Pronunțându-se numai asupra excepției necompetenței materiale, în primul ciclu procesual, și asupra excepției inadmisibilității, în al doilea ciclu procesual, instanța nu s-a pronunțat decât asupra unor excepții de procedură, prin urmare, nu a intrat în soluționarea fondului cauzei, Urmare a casării sentinței primei instanțe, cauza a fost trimisă pentru a fi antamat fondul acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ. de la 1864, în cel de-al treilea ciclu procesual, care se soluționează acum în faza recursului. În aceste condiții, nici considerentele Deciziei civile nr. 246/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și nici cele ale Deciziei civile nr. 4782/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind pronunțate în al doilea ciclu procesual, nu au dat dezlegări cu privire la dreptul dedus judecății, care se analizează în cadrul aspectelor de fond ale cauzei, în prezentul ciclu procesual.

Argumentele instanței de apel, astfel cum au fost expuse în Decizia civilă nr. 246/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cu privire la faptul că persoanele care au pierdut abuziv dreptul de proprietate nu au pierdut calitatea de proprietar și au deschisă calea acțiunii în revendicare, sunt aprecieri cu caracter general, deoarece nu au fost deduse din analiza situației de fapt expusă de reclamant, motiv pentru care constituie dezlegări de principiu asupra admisibilității acțiunii. Conceptul puterii lucrului judecat semnifică faptul că o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre, în concordanță cu principiul res iudicata pro veritate habetur, cu condiția ca să fie supusă controlului de legalitate aceeași situație de fapt din perspectiva acelorași temeiuri juridice, numai în acest caz putându-se vorbi despre o dublă analiză a fondului cauzei.

Or, pentru argumentele anterior expuse din care a rezultat că nu a avut loc o analiză a temeiurilor de fapt și de drept invocate în susținerea calității de proprietar a reclamantului, Decizia civilă nr. 246/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nu se bucură de putere de lucru judecat cu privire la aspecte ce țin de fondul cauzei, astfel încât nu poate constitui dovada dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu. În ciclurile procesuale anterioare s-a stabilit cu putere de lucru judecat competența de soluționare în primă instanță a cauzei de către tribunal și faptul că acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Întrucât aceste aspecte nu privesc fondul cauzei, este nefondată susținerea recurentului că Decizia civilă nr. 246/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a stabilit un context factual care nu mai putea fi reevaluat pe fond, deoarece beneficiază de puterea de lucru judecat. Calitatea procesuală activă este verificată doar în acest ciclu procesual, odată cu aspectele de fond privind stabilirea calității de proprietar a reclamantului, în aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ. și a înțelesului dat noțiunii de "bun actual" de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care nu există nici un temei legal pentru care s-ar putea considera că Decizia civilă nr. 246/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, face dovada deținerii de către reclamant a unui bun actual, în accepțiunea dată acestei noțiuni de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susține recurentul.

Întrucât România este semnatară a Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este obligatorie pentru judecătorul național și se aplică pricinilor aflate în curs de judecată la data publicării lor. Fiind în discuție un drept fundamental, precum dreptul de proprietate, deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la acest drept, sunt obligatorii, iar judecătorul național le va aplica în toate faze procesuale care permit punerea în discuție a aspectelor de legalitate care se referă la substanța dreptului. Întrucât Decizia civilă nr. 246/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nu a analizat niciun aspect legat de existența dreptului de proprietate în patrimoniul părților din proces, nu se poate vorbi despre aspecte de fond dezlegate irevocabil la momentul pronunțării sale.

Ulterior pronunțării Deciziei civile nr. 246/2008, procesul a continuat cu analiza pe fond a cauzei, astfel încât se afla în curs la data schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, motiv pentru care nu există nici o rațiune pentru valorificarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului de la momentul pronunțării Deciziei civile nr. 246/2008 și nu se poate reține încălcarea principiilor previzibilității și accesibilității legii, drept consecință a evoluției jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Verificarea aspectelor de fond ale cauzei, respectiv analizarea noțiunii de "bun actual", s-a realizat numai în prezentul ciclu procesual, context în care în mod corect a fost avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului de la momentul parcurgerii acestui ciclu procesual, iar nu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului de la data pronunțării Deciziei civile nr. 246/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Astfel, noțiunea de "bun actual", cerută pentru dovedirea calității de proprietar, a fost analizată conform parag.

140 al hotărârii pilot Atanasiu împotriva României, în care Curtea a statuat că "existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului". Față de această interpretare, acțiunea în revendicare a fost corect respinsă întrucât reclamantul nu a făcut dovada deținerii unui "bun actual", prin parcurgerea unei proceduri judiciare care să se fi finalizat printr-o hotărâre judecătorească de restituire a bunului naționalizat în patrimoniul său.

Astfel cum s-a motivat anterior, Decizia civilă nr. 246/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nu face dovada revenirii bunului în patrimoniul reclamantului, astfel cum susține acesta, întrucât în dispozitivul deciziei instanța nu a dispus restituirea bunului în patrimoniul reclamantului, toate considerentele sale fiind circumscrise exclusiv admisibilității acțiunii în revendicare, din perspectiva principiilor care au inspirat adoptarea Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, menționate în art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 (abrogat în prezent). În Decizia civilă nr. 246/2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, nu a analizat nici un aspect legat de cercetarea fondului.

Preluarea abuzivă a imobilului în litigiu de către stat a fost constatată ulterior, în următorul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 1841/2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, însă nici acest aspect nu echivalează cu recunoașterea în patrimoniul reclamantului a unui drept de proprietate, deci a unui "bun actual", întrucât naște doar speranța acestuia de a-și vedea renăscut vechiul drept de proprietate după parcurgerea procedurii Legii nr. 10/2001, astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Caracaș împotriva României (în sensul că nu va fi considerată "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp).

Constatarea nevalabilității titlului statului nu aduce în patrimoniul reclamantului nicio "valoarea patrimonială", întrucât, în hotărârea-pilot Atanasiu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că această noțiune se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Or, reclamantul nu a redobândit dreptul de proprietate, pe care l-a deținut anterior naționalizării, prin parcurgerea procedurilor prevăzute de legile de reparație și prin epuizarea căilor de atac menționate în aceste legi.

În consecință, nu poate invoca în favoarea sa caracterul perpetuu al unui drept pe care nu îl deține. Toate aceste argumente conturează concluzia că Decizia civilă nr. 246/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nu face dovada existenței unui bun actual în patrimoniul reclamantului, astfel cum acesta susține. Nici Decizia nr. 1 din 10 aprilie 2008, emisă de SC D. SA, prin care s-a dispus restituirea în natură către autoarea reclamantului a imobilului compus din teren în suprafață de 12.374 mp și construcție, situat în comuna Voluntari, jud. Ilfov, nu face dovada deținerii unui "bun actual" cu privire la întregul imobil în litigiu, întrucât Decizia administrativă nr. 1 din 10 aprilie 2008, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 de unitatea deținătoare SC D. SA, privește numai o parte din suprafața de teren revendicată în prezentul litigiu.

Efectele juridice ale Deciziei nr. 1 din 10 aprilie 2008, emisă de SC D. S.A în temeiul Legii nr. 10/2001, nu pot fi analizate în prezenta cauză deoarece acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu SC D. SA a fost respinsă pentru lipsa capacității de folosință a acestei societăți, aspect care a intrat în puterea lucrului judecat prin necriticarea lui în căile de atac. Sunt nefondate și criticile de nelegalitate referitoare la contrarietatea motivării și la nelegalitatea hotărârii din perspectiva incidenței Legii nr. 10/2001. Trimiterile pe care ambele instanțe de fond le-au făcut la dispozițiile Legii nr. 10/2001, sub aspectul notificării pe care autoarea reclamantului a formulat-o pentru imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001, nu mai pot impieta asupra admisibilității prezentei acțiuni întrucât acest aspect a fost soluționat cu putere de lucru judecat în cel de-al doilea ciclu procesual.

Invocarea Legii nr. 10/2001 de către instanța de apel nu constituie un argument contradictoriu, astfel cum se susține în recurs, întrucât instanța nu consideră că s-ar aplica în cauza, al cărui temei juridic este art. 480 C. civ., Legea nr. 10/2001 ci, dimpotrivă, susține că Legea nr. 10/2001 reprezintă legea specială de reparație pe care autoarea reclamantului a înțeles să o valorifice, dar în temeiul căreia nu a obținut o hotărâre judecătorească de restituire în natură a imobilului, pe care să o folosească drept titlu de proprietate actual.

Motivând că reclamantul nu deține o hotărâre judecătorească prin care să se dispună restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 și că titlul de proprietate al pârâților există, nefiind anulat, instanța de apel nu a făcut o confuzie între caracterul valabil sau nevalabil și caracterul preferabil al titlurilor de proprietate ale părților, ci a argumentat de ce reclamantul, care nu deține un titlu de proprietate, nu poate avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare, care presupune compararea unor titluri de proprietate valide. Raționamentul instanței de apel nu este unul contradictoriu deoarece, în cadrul acțiunii în revendicare, nu se poate trece la compararea titlurilor decât dacă ambele părți dețin, la momentul introducerii acțiunii, titluri de proprietate valabile.

Or, s-a constatat că reclamantul nu deține un astfel de titlu, pe când pârâții dețin un titlu, care se bucură de prezumția de validitate câtă vreme ce nu există dovada că a fost anulat anterior momentului sesizării instanței. În acest context, apar ca nefondate susținerile recurentului că a fost aplicat eronat conceptul de protecție a circuitului civil și normele juridice aferente acestuia și că a avut loc o înfrângere a securității juridice a drepturilor patrimoniale. Pornind de la premisa că acțiunea în revendicare presupune compararea titlurilor valabile exhibate de părți, iar soluția de respingere a acțiunii a fost consecința nedovedirii de către reclamant a deținerii în patrimoniul său a unui titlu valabil, aprofundarea aspectelor legate de valabilitatea titlului de proprietate al pârâților sau de preferabilitatea acestora, care implică utilizarea unor criterii, nu mai era necesară.

Ca atare, în mod corect nu s-a mai trecut la analiza criticilor din apel privind imposibilitatea solicitării anulării titlului de proprietate al pârâților, privind greșita aplicare a unor criterii de preferabilitate și încălcării dreptului la apărare al apelantului, prin neanalizarea aspectelor pe care le-a invocat (legate de conceptul de rea-credință al pârâților, a celor privind incidența art. 21 al Legii nr. 10/2001, neaplicarea art. 46 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, ca și criterii pentru compararea titlurilor). Aceleași critici au fost reiterate în prezentul recurs însă, pentru argumente identice cu cele expuse anterior, nu se impune analiza lor. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate nu sunt incidente și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata sumei de 5000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata SC B. SA, la solicitarea acesteia, potrivit facturii existente la dosar.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G. împotriva Deciziei nr. 524/A din 01 iulie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurent la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată către intimata SC B. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2017. Procesat de GGC - NN