ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 221/2017

Decizia nr. 221/2017

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin

Decizia nr. 846 din 13 martie 2014, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin primarul general împotriva Deciziei nr. 189A

din 28 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

A casat în parte decizia recurată

și a trimis cauza spre rejudecarea cererii de despăgubiri.

A respins, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași decizii.

A păstrat celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

Cauza a fost înregistrată pe

rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru

rejudecarea cererilor de apel, după casare, formulate de

apelanții-reclamanți B., C. și apelantul-pârât Municipiul

București, prin primarul general, în contradictoriu cu intimatul-pârât

Consiliul General al Municipiului București și intimatul-reclamant

A., având ca obiect revendicare imobiliară, anulare act.

La termenul de judecată din data

de 17 octombrie 2016, apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul

general a depus la dosar o cerere de suspendare a judecății cauzei în

temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că reclamanții

au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001. A solicitat admiterea

cererii de suspendare a judecării cauzei până la finalizarea

procedurii administrative și acordarea măsurilor reparatorii în

temeiul Legii nr. 165/2013, apelanții-reclamanți și

intimatul-reclamant neputând continua atât soluționarea cauzei în curs,

cât și parcurgerea procedurii administrative care, de altfel, are

prioritate, în condițiile în care au optat pentru aceasta.

Prin încheierea de

ședință din 17 octombrie 2016, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a respins cererea de suspendare a

judecății cauzei formulată de către apelantul-pârât

Municipiul București, prin primarul general și a acordat termen

pentru continuarea judecății.

În motivarea încheierii, instanța

de apel a arătat că este nefondată cererea de suspendare a

judecării cauzei până la soluționarea notificărilor din 6

august 2001 și din 13 februarie 2002, deoarece prevederile art. 46 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 sunt instituite ca o normă de favoare pentru

persoana îndreptățită, norma juridică având un caracter

dispozitiv, iar nu imperativ, întrucât ocrotește interesul

notificatorului. Mal mult, temeiul juridic al cauzei îl constituie prevederile

art. 480 C. civ., aceasta fiind calea aleasă de parte.

Împotriva acestei încheieri a declarat

recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general, invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. și

solicitând modificarea în totalitate a acesteia, în sensul admiterii cererii de

suspendare a judecății cauzei formulată de pârât, în baza art.

46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv suspendarea judecării

pricinii până la finalizarea procedurii reglementate de legea specială,

cuprinzând etapa administrativă de soluționare a notificărilor

adresate Municipiului București și etapa judiciară, de control

judiciar al dispoziției emise în soluționarea notificărilor

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

La termenul de judecată din data

de 1 februarie 2017, Înalta Curte a pus în discuție, din oficiu,

excepția inadmisibilității recursului, ce se impune a fi

analizată cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva hotărârilor

judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege

prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga.

Potrivit prevederilor art. 244

1

alin. (1) C. proc. civ., asupra suspendării judecării procesului,

instanța, în toate cazurile, se va pronunța prin încheiere, care

poate fi atacată cu recurs, în mod separat.

Alin. (2) prevede că recursul se

poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării

procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât

și împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a

procesului.

Acest text de lege, care

reglementează momentul până la care este primită exercitarea

căii de atac, are în vedere toate încheierile "asupra

suspendării judecării procesului", menționate în alin. (1)

și explicitează care sunt acestea, respectiv: încheierile prin care

s-a dispus suspendarea și încheierile prin care s-a respins cererea de

repunere pe rol a procesului.

Așadar, încheierile de respingere

și, respectiv, cele de admitere a cererii de suspendare a cursului

judecării procesului, reglementate de C. proc. civ., au efecte diferite.

Astfel, în cazul respingerii cererii

de suspendare a judecării procesului, cursul judecății nu se

întrerupe, în timp ce în cazul admiterii cererii, cauza se suspendă, fapt

ce poate lăsa sub semnul incertitudinii, pentru un timp, judecarea

procesului suspendat.

Această reglementare nu

contravine principiului constituțional al liberului acces la justiție

și nici nu instituie vreo discriminare.

Și într-un caz, și în

celălalt, părțile interesate au posibilitatea de a exercita

calea de atac a recursului sau, după caz, a apelului, fapt ce rezultă

din coroborarea dispozițiilor art. 244

1

, art. 282 alin. (2)

și art. 299 C. proc. civ.

Ceea ce diferă este numai

momentul la care se poate exercita calea de atac Diferențierea soluțiilor

legale pentru cele două cazuri are o premisă obiectivă, și

anume, cea a efectelor diferite produse de încheierea de admitere a

suspendării judecății și, respectiv, de respingere a

suspendării cauzei.

Diferența de tratament juridic în

cele două cazuri rezultă din împrejurarea că, dacă se

pronunță suspendarea, aceasta are ca efect imediat întreruperea

cursului judecării cauzei, ceea ce poate întârzia foarte mult judecarea

procesului care a fost suspendat. În atare situație, legiuitorul a avut în

vedere înlăturarea posibilității de tergiversare a cauzei prin

exercitarea căii de atac împotriva încheierii prin care s-a admis cererea

de suspendare și, astfel, sporirea celerității în

soluționarea pricinii, în scopul asigurării

desfășurării normale a judecății. În celălalt

caz, când s-a respins suspendarea judecății, aceasta continuă,

astfel încât nu se mai pune problema verificării într-o cale de atac a

justificării suspendării.

Principiul egalității

și al nediscriminării, în strânsă corelare cu jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, nu are semnificația

introducerii unei uniformizări a soluțiilor legislative, fiind

posibilă aplicarea unor tratamente juridice diferite, în cazurile în care

aceasta se justifică în mod obiectiv și rațional.

În raport de dispozițiile legale

invocate, Înalta Curte constată că încheierea de

ședință din data de 17 octombrie 2016, prin care Curtea de Apel

București a respins cererea de suspendare a judecății în temeiul

art. 46 din Legea nr. 10/2001, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs pe cale separată, ci doar odată cu fondul în

condițiile art. 299 raportat, la art. 282 alin. (2) C. proc. civ. din

1864.

Drept urmare, partea a tins la

obținerea unei judecăți în afara cadrului legal, ceea ce nu

poate fi primit, întrucât principiul legalității căilor de atac

exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în

alte situații și în alte condiții decât cele determinate de

dreptul intern prin legea procesuală.

Față de considerentele

expuse, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul

general împotriva încheierii de ședință din 17 octombrie 2016 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, este

inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general împotriva

încheierii de ședință din 17 octombrie 2016 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul

nr. x/3/2006**.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 1 februarie 2017.

Procesat

de GGC - CL