ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 221/2017

Decizia nr. 221/2017 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 846 din 13 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general împotriva Deciziei nr. 189A din 28 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. A casat în parte decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea cererii de despăgubiri. A respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași decizii. A păstrat celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru rejudecarea cererilor de apel, după casare, formulate de apelanții-reclamanți B., C. și apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general, în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului București și intimatul-reclamant A., având ca obiect revendicare imobiliară, anulare act.

La termenul de judecată din data de 17 octombrie 2016, apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general a depus la dosar o cerere de suspendare a judecății cauzei în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că reclamanții au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001. A solicitat admiterea cererii de suspendare a judecării cauzei până la finalizarea procedurii administrative și acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 165/2013, apelanții-reclamanți și intimatul-reclamant neputând continua atât soluționarea cauzei în curs, cât și parcurgerea procedurii administrative care, de altfel, are prioritate, în condițiile în care au optat pentru aceasta. Prin încheierea de ședință din 17 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins cererea de suspendare a judecății cauzei formulată de către apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general și a acordat termen pentru continuarea judecății.

În motivarea încheierii, instanța de apel a arătat că este nefondată cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea notificărilor din 6 august 2001 și din 13 februarie 2002, deoarece prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sunt instituite ca o normă de favoare pentru persoana îndreptățită, norma juridică având un caracter dispozitiv, iar nu imperativ, întrucât ocrotește interesul notificatorului. Mal mult, temeiul juridic al cauzei îl constituie prevederile art. 480 C. civ., aceasta fiind calea aleasă de parte. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ. și solicitând modificarea în totalitate a acesteia, în sensul admiterii cererii de suspendare a judecății cauzei formulată de pârât, în baza art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv suspendarea judecării pricinii până la finalizarea procedurii reglementate de legea specială, cuprinzând etapa administrativă de soluționare a notificărilor adresate Municipiului București și etapa judiciară, de control judiciar al dispoziției emise în soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. La termenul de judecată din data de 1 februarie 2017, Înalta Curte a pus în discuție, din oficiu, excepția inadmisibilității recursului, ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. Împotriva hotărârilor judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga. Potrivit prevederilor art. 244 1 alin. (1) C. proc. civ., asupra suspendării judecării procesului, instanța, în toate cazurile, se va pronunța prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat. Alin. (2) prevede că recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.

Acest text de lege, care reglementează momentul până la care este primită exercitarea căii de atac, are în vedere toate încheierile "asupra suspendării judecării procesului", menționate în alin. (1) și explicitează care sunt acestea, respectiv: încheierile prin care s-a dispus suspendarea și încheierile prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului. Așadar, încheierile de respingere și, respectiv, cele de admitere a cererii de suspendare a cursului judecării procesului, reglementate de C. proc. civ., au efecte diferite. Astfel, în cazul respingerii cererii de suspendare a judecării procesului, cursul judecății nu se întrerupe, în timp ce în cazul admiterii cererii, cauza se suspendă, fapt ce poate lăsa sub semnul incertitudinii, pentru un timp, judecarea procesului suspendat.

Această reglementare nu contravine principiului constituțional al liberului acces la justiție și nici nu instituie vreo discriminare. Și într-un caz, și în celălalt, părțile interesate au posibilitatea de a exercita calea de atac a recursului sau, după caz, a apelului, fapt ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 244 1 , art. 282 alin. (2) și art. 299 C. proc. civ. Ceea ce diferă este numai momentul la care se poate exercita calea de atac Diferențierea soluțiilor legale pentru cele două cazuri are o premisă obiectivă, și anume, cea a efectelor diferite produse de încheierea de admitere a suspendării judecății și, respectiv, de respingere a suspendării cauzei. Diferența de tratament juridic în cele două cazuri rezultă din împrejurarea că, dacă se pronunță suspendarea, aceasta are ca efect imediat întreruperea cursului judecării cauzei, ceea ce poate întârzia foarte mult judecarea procesului care a fost suspendat.

În atare situație, legiuitorul a avut în vedere înlăturarea posibilității de tergiversare a cauzei prin exercitarea căii de atac împotriva încheierii prin care s-a admis cererea de suspendare și, astfel, sporirea celerității în soluționarea pricinii, în scopul asigurării desfășurării normale a judecății. În celălalt caz, când s-a respins suspendarea judecății, aceasta continuă, astfel încât nu se mai pune problema verificării într-o cale de atac a justificării suspendării. Principiul egalității și al nediscriminării, în strânsă corelare cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu are semnificația introducerii unei uniformizări a soluțiilor legislative, fiind posibilă aplicarea unor tratamente juridice diferite, în cazurile în care aceasta se justifică în mod obiectiv și rațional.

În raport de dispozițiile legale invocate, Înalta Curte constată că încheierea de ședință din data de 17 octombrie 2016, prin care Curtea de Apel București a respins cererea de suspendare a judecății în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs pe cale separată, ci doar odată cu fondul în condițiile art. 299 raportat, la art. 282 alin. (2) C. proc. civ. din 1864. Drept urmare, partea a tins la obținerea unei judecăți în afara cadrului legal, ceea ce nu poate fi primit, întrucât principiul legalității căilor de atac exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situații și în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.

Față de considerentele expuse, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general împotriva încheierii de ședință din 17 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general împotriva încheierii de ședință din 17 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2006**. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 februarie 2017. Procesat de GGC - CL