ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1233/2016

Decizia nr. 1233/2016

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, s

ecția a V-a civilă, la data de 14 noiembrie 2013, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța: să constate că naționalizarea bunurilor din Bacău ale tatălui său a constituit un act de persecuție din motive politice săvârșit de regimul comunist din România împotriva sa și a familiei sale; să fie obligat pârâtul să-i plătească o despăgubire pentru prejudiciul cauzat, reprezentând echivalentul bunurilor imobile de care a fost deposedat prin actul de persecuție din motive politice al naționalizării, respectiv 2.704.862 euro, reprezentând echivalentul pentru fabrica de postavuri B. SA, devenită în 1942 C. SAR, naționalizată în baza Legii nr. 119/1948 sub această ultimă denumire și 303.670 euro, reprezentând echivalentul locuinței din Bacău, Calea x.

În urma regularizării cererii de chemare în judecată, în baza art. 200 alin. (1)-(3) C. proc. civ., și soluționării cererii de reexaminare împotriva încheierii de regularizare, cererea principală a reclamantului, inițial formulată, a rămas cu obiect dedus judecății reprezentat doar de prima pretenție, și anume constatarea împrejurării că naționalizarea bunurilor din Bacău ale tatălui său a constituit un act de persecuție din motive politice săvârșit de regimul comunist din România împotriva sa și a familiei sale, cea de-a doua pretenție rămânând anulată pentru neplata taxei judiciare de timbru.

Prin cererea completatoare, reclamantul a învestit instanța cu un al treilea capăt de cerere privind constatarea caracterului imprescriptibil al dreptului său la acțiunea în răspundere delictuală pentru actul naționalizării săvârșit de regimul comunist împotriva autorului său, act de persecuție săvârșit din motive politice.

Prin sentința civilă nr. 1507 din 11 decembrie 2014, Tribunalul București, s

ecția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiat, primul capăt de cerere din acțiunea civilă completată formulată de reclamantul A.

A admis excepția madmisibilității și a respins, ca inadmisibil, al treilea capăt de cerere din acțiunea civilă completată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 449/A din 5 octombrie 2015, Curtea de Apel București, s

ecția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței instanței de fond.

Cu aplicarea dispozițiilor art. 499 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 449/A/2015,

invocând în drept motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București pentru rejudecarea apelului.

I. În ce privește soluția de inadmisibilitate a capătului 3 al acțiunii, recurentul arată că prin formularea acestui petit a urmărit să se stabilească dacă răspunderea juridică pentru un act de persecuție politică este prescriptibilă sau imprescriptibilă, fiind accesoriu primului capăt al acțiunii.

Singurele norme interne de drept material referitoare la prescripția răspunderii juridice pentru acte/fapte de persecuție din motive politice este rezultata din coroborarea prevederilor art. 439 alin. (1) lit.j) și art. 153 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. pen. intrat în vigoare la 15 februarie 2014. De asemenea, prin Decretul nr. 547/1969 s-a ratificat Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității, care trimite la definiția crimei contra umanității dată în art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar Internațional din Nurenberg (8 august 1945),

Aceste norme de drept material stabilesc o răspundere juridică imprescriptibilă pentru astfel de acte/fapte de persecuție din motive politice, fără însă a preciza dacă și acțiunea civilă, accesorie acțiunii penale, este sau nu imprescriptibilă.

Recurentul apreciază că al treilea capăt al acțiunii este deplin justificat, este o cerere incidentală [art. 30 alin. (5) C. proc. civ.] și nu are nieio legătură cu „scopul” de a obține „restituirea unor bunuri”, ci cu dreptul reclamatului de a cere repararea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă penală, constând într-un act de persecutare politică prin privarea de dreptul fundamental de proprietate, în măsura în care printr-un act judiciar se recunoaște caracterul imprescriptibil al răspunderii delictuale în asemenea situație/caz.

Recurentul consideră că art. 35 C. proc. civ. nu este incident în cauză, cu atât mai mult cu cât trebuie să se stabilească chestiunea de drept a imprescriptibilității răspunderii civile pentru fapte pentru care răspunderea penală este imprescriptibilă, mai ales în contextul în care asemenea situații nu au fost clar definite în legislația națională până la intrarea în vigoare a noului C. pen.

II. În ceea ce privește soluția dată primului capăt de cerere, recurentul arată că îl interesează dacă actul de naționalizare, care a generat consecința preluării da către stat a imobilelor, a fost sau nu un act de persecuție din motive politice.

Existența unor hotărâri judecătorești anterioare care au decis că reclamantul nu poate primi înapoi imobilele naționalizate de la tatăl său nu are absolut nicio legătură cu pretenția dedusă judecății în prezentul dosar, iar faptul că instanțele fondului au legat cererea de a se constata că naționalizarea a fost un act de persecuție politica de acele hotărâri judecătorești, constituie dovada faptului că justiția din România nu dorește să-și asume prin hotărâri judecătorești soluții cu privire la o problemă foarte precisă și care a distrus oameni.

Instanța de apel a considerat în mod greșit că acțiunea are ca scop „restituirea unor bunuri”, legând pretenția de constatare a naționalizării ca fiind un act de persecuție politică de faptul că prin Legea nr. 10/2001 și prin hotărârile pronunțate în acțiunile de revendicare anterioare s-a statuat că naționalizarea este un mod de preluare abuzivă a imobilelor tatălui reclamantului.

Făcând această legătură, instanța de apel a încălcat prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., dar și pe cele ale art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

Apreciind în motivare că Legea nr. 10/2001 ar fi recunoscut în mod neechivoc că „pentru diverse motive, fie politice, fie etnice ori din alte împrejurări similare, anumite categorii sociale au fost private fără drept (...) de dreptul de proprietate asupra unor bunuri imobile”, instanța de apel adaugă la lege prin decizia sa, pentru simplul fapt că niciunde în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu se precizează că naționalizarea a fost o privare pe dreptul de proprietate privată „pentru diverse motive, fie politice, fie etnice”.

Mai mult, prin nicio decizie judecătorească pronunțată în dosarele de revendicare anterioare, reclamantul nu a obținut, „satisfacția de a se constata nevalabilitatea titlului Statului”, cum în mod eronat reține instanța da apel.

Ca urmare, prin decizia recurata instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material ale Legii nr. 10/2001, interpretându-le în sensul că acestea constată că naționalizarea ar fi un act de persecuție din motive politice, ceea ce este eronat și un mod de a adăuga la lege.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:

I. Prin cererea completatoare depusă în fața instanței de fond la termenul din data de 25 septembrie 2014, reclamantul a solicitat constatarea „caracterului imprescriptibil al dreptului reclamantului la acțiunea în răspundere delictuală pentru actul naționalizării săvârșit de regimul comunist împotriva autorului reclamantului, act de persecuție săvârșit din motive politice”.

Instanțele fondului au respins, ca inadmisibil, acest petit, reținând aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., care prevăd în mod expres că cererea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

În ceea ce privește acțiunea în constatare, doctrina și jurisprudența sunt unanime în a considera că aceasta poate fi promovată doar în situația în care reclamantul nu are la îndemână o acțiune în realizarea dreptului.

Așadar, o astfel de acțiune are un caracter subsidiar, legiuitorul dând preferință realizării dreptului, printr-o dispoziție expresă cuprinsă în C. proc. civ., atât în vechea reglementare (art. 111), cât și în actuala reglementare (art. 35). Numai în măsura în care promovarea acțiunii în realizare nu este posibilă, este permisă introducerea unei cereri în constatare.

Ca urmare, instanțele de judecată, în aplicarea dispoziției legale enunțate, analizează admisibilitatea acțiunii în constatare, examinând dacă părțile au Ia îndemână acțiunea în realizare.

În speță, astfel cum reiese din petitul nr. 3 al cererii de chemare în judecată și din criticiie formulate prin acest motiv de recurs, cererea în constatare formulată de recurent are drept scop stabilirea „dreptului reclamatului de a cere repararea unui prejudiciu cauzat printr-o fapta penală, constând într-un act de persecutare politică prin privarea de dreptul fundamental de proprietate”.

Acest act, așa cum arata și reclamantul în motivarea acțiunii introductive, constă în naționalizarea bunurilor din Bacău ale tatălui său și „îmbracă forma unui act generator de prejudicii, prejudiciu care nu se mai poate repara decât printr-o despăgubire echivalentă (...)”.

Or, reclamantul poate cere realizarea acestui drept la despăgubire, prin formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală pentru actul naționalizării bunurilor ce au aparținut autorului său. Într-o astfel de cerere poate fi soluționată, pe cale de excepție, și chestiunea prescriptibilității sau imprescriptibilității dreptului reclamantului la daunele solicitate.

De altfel, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., reclamantul chiar și-a valorificat acest drept la acțiune, solicitând prin cel de-al doilea petit (anulat, ca netimbrat) „obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, reprezentând echivalentul bunurilor imobile de care a fost deposedat prin actul de persecuție din motive politice al naționalizării, respectiv 2.704.862 euro”.

Reclamantul caracterizează măsura naționalizării - considerată ca abuzivă de către Statul Român prin legile de reparație adoptate în virtutea dreptului recunoscut statelor de a lua măsurile legislative potrivite - ca fiind un act de persecuție de natură politică ce atrage răspunderea juridică, invocând aplicabilitatea Decretului nr. 547/1969 prin care s-a ratificat Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității.

Însă aceste susțineri nu prezintă nicio relevanță asupra analizării în concret a petitului acțiunii reprezentat de cererea în constatare, care trebuie examinată de către instanțele de judecată din perspectiva subsidiarității sale fața de acțiunea în realizarea dreptului urmărit și care, în cauza de față, a fost în mod clar definit de către reclamant ca fiind acela al recunoașterii dreptului său la despăgubiri.

Așa fiind, instanțele fondului au tăcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., apreciind inadmisibilitatea acțiunii în constatare, cât timp reclamantul are deschisă calea acțiunii în realizarea pretenției sale la despăgubiri, întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale.

II. Prin dispozițiile art. 2 al Legii nr. 10/2001 sunt definite categoriile de imobile preluate în mod abuziv în perioada de referința a legii, la lit. a) fiind prevăzute imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 și prin Legea nr. 119/1948, iar la lit. e) imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 111/1951.

Or, bunurile ce au aparținut autorului reclamantului au fost preluate de către stat în temeiul acestor acte normative, pe care Legea nr. 10/2001 le definește ca fund preluări abuzive, aspect confirmat și prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile anterioare purtate de reclamant pentru restituirea imobilelor.

Prin primul capăt al cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat a se constata că naționalizarea bunurilor din Bacău ale tatălui sau a constituit un act de persecuție din motive politice săvârșit de regimul comunist din România împotriva sa și a familiei sale.

Acest petit a fost corect analizat de către instanțele fondului, atât prin prisma calificării juridice cuprinse în dispozițiile iegii speciale de reparație - de imobile preluate în mod abuziv în baza actelor normative enunțate, cât și prin prisma statuărilor irevocabile privind regimul juridic al acestor bunuri, reținută în hotărârile judecătorești anterior pronunțate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Din această perspectivă, contrar susținerilor recurentului, chiar dacă nu au fost admise cererile de chemare în judecată, nu poate fi neglijat efectul puterii lucrului judecat ce se impune în prezenta cauză, întrucât chestiunea litigioasă dedusa judecății în acest proces a fost dezlegată anterior, în mod irevocabil, constituind premisa demonstrată pe care instanțele nu o puteau ignora. Numai în acest fel se poate asigura securitatea juridică și se poate garanta stabilitatea raporturilor juridice.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care în cauza „Amurăriței contra României” a statuat că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin hotărâri constituind o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție.

Totodată, în această hotărâre s-a reținut că dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură sa clarifice din acel moment acea problemă, creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o alta instanță de judecată într-o procedură ulterioară. Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate.

Instanțele fondului au analizat acest capăt de cerere și au conchis în sensul că reclamantul nu poate pretinde în litigiul de față ca imobilelor în discuție să li se recunoască un alt regim juridic decât cel statuat prin hotărârile judecătorești anterior pronunțate, iar preluărilor abuzive să li se dea o altă calificare juridică, deoarece s-ar nesocoti efectele puterii de lucru judecat.

Din altă perspectivă, dacă se consideră că acest capăt de cerere în constatare a fost formulat în directă legătură cu cererea în realizare care se regăsește în al doilea capăt de cerere, întemeiat pe prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., care a fost anulată ca netimbrată, cu consecința reținerii unei cauze diferite de cea a dosarelor întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, acest prim capăt de cerere în constatare este tot inadmisibil prin raportare la prevederile art. 35 C. proc. civ., în mod similar raționamentului de mai sus, apiicat capătului al treilea al cererii de chemare în judecată.

Ca urmare, recurentul nu poate susține argumentat încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (2) (denegare de dreptate) și art. 9 alin. (2) (principiul disponibilității) C. proc. civ.

Având în vedere considerentele reținute, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, nefiind îndeplinite condițiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., așa încât recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 449/A din 5 octombrie 2015 a Curții de Apel București va fi respins, ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 449/A din data de 5 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2016.