ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2499/2015

Decizia nr. 2499/2015 Prin Decizia nr. 13 din 9 ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii de ședință din data de 4 decembrie 2012 și a Sentinței nr. 19 din 29 ianuarie 2013 ale Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că prin Decizia asupra capacității de muncă s-a constatat pierderea totală a capacității de muncă a reclamantei, pentru diagnosticul clinic F61, J45 și gradul II de invaliditate, fixându-se termen de revizuire în luna martie a anului 2013. Acest diagnostic a fost menținut și prin avizul Comisiei Superioare nr. x/05/2012, prin acest aviz menținându-se și termenul de revizuire de un an și stabilindu-se că afecțiunile diagnosticate au potențial recuperator.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtului la soluționarea favorabilă a Cererii din 1 martie 2012, Înalta Curte a reținut că pârâtul a emis decizia asupra Capacității de muncă din 21 martie 2012 în mod legal și în acord cu diagnosticul din Foaia de observație de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă nr. x/2012, întocmită cu ocazia internării contestatoarei la instituția pârâtă, în intervalul 29 februarie 2012 - 2 martie 2012, iar susținerile reclamantei în sensul că pârâtul nu ar fi răspuns Adresei sale din 1 martie 2012 au fost apreciate ca fiind lipsite de temeinicie, deoarece afecțiunea reclamantei privitoare la aspergiloza bronho-pulmonară alergică a fost corect diagnosticată cu ocazia internării acesteia și menționată în mod expres în toată documentația medicală întocmită de instituția pârâtă.

Cu privire la cererea reclamantei de obligare a pârâtului la prelungirea la 3 ani a termenului de revizuire a Deciziei din 21 martie 2012, instanța de recurs a reținut incidența prevederilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, corect aplicate de către instituția pârâtă și conform cărora pensionarii de invaliditate sunt supuși revizuirii medicale periodic, în funcție de afecțiune, la intervale cuprinse între un an și 3 ani, până la împlinirea vârstelor standard de pensionare, la termenele stabilite de medicul expert al asigurărilor sociale, iar în cauza dedusă judecății, termenul de revizuire a fost fixat la un an, ținându-se cont de potențialul recuperator al afecțiunilor invalidante, astfel cum reiese și din avizul Comisiei Superioare de Expertiză Medicală a Capacității de Muncă din 28 mai 2012. În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la comunicarea Foii de observație nr. x/2012 și a raportului de expertiză încheiat în urma internării sale, s-a reținut relevanța prevederilor art. 12 din Legea nr. 46/2003, potrivit cărora pacientul are dreptul să primească la externare un rezumat scris al investigațiilor, diagnosticului, tratamentului și îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării.

Înalta Curte a constatat că instituția pârâtă și-a îndeplinit obligațiile legale, eliberând reclamantei biletul de ieșire din spital, document conținând toate informațiile prevăzute de lege. Referitor la solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtului la comunicarea concluziilor asupra capacității de muncă în urma internării sale în intervalul 29 februarie 2012 - 2 martie 2012, s-a constatat că toate concluziile asupra capacității de muncă a reclamantei se regăsesc în cuprinsul Deciziei din 21 martie 20, prin care a fost menținut gradul II de invaliditate al acesteia. Împotriva Deciziei nr. 13 din 9 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, recurenta A. a formulat contestație în anulare, invocând prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 și alin. (2), precum și art. 318 C. proc.

civ. În motivarea contestației în anulare, cu referire la situația prevăzută de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se susține, în esență, că contestatoarea a susținut, în esență, că decizia atacată a fost pronunțată de un judecător incompatibil, care avea interese în judecarea cauzei și care nu era desemnat în mod legal să facă parte din completul nr. 7 al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, doamna judecător B. a fost și președintă a completului de judecată nr. 2 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a soluționat Dosarul nr. x/1/2011, având ca părți pe A., Ministerul Educației și Cercetării și Inspectoratul Școlar al Județului Bacău - Școala cu clasele I - VIII. De asemenea, referindu-se la motivele prevăzute de art. 318 C. proc.

civ., contestatoarea susține că soluția instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale și, respectiv, că prin decizia atacată nu au fost cercetate toate motivele de recurs prevăzute la art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă. Decizia instanței de retractare Examinând cererea în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondată calea de atac formulată pentru următoarele considerente. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseși instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Potrivit art. 317 C. proc. civ., (1) "Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. (2) Cu toate acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond." Înalta Curte, verificând primul motiv invocat de contestatoare, reține că prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. se referă la situația hotărârilor care au fost date de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică referitoare la competența materială a instanței de a soluționa pricina în recurs. În realitate, în cadrul acestui motiv, contestatoarea nu invocă critici referitoare la încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, ci legate de compunerea completului de judecată, susținând existența unui caz de incompatibilitate a unui membru al completului de judecată. Or, incompatibilitatea, abținerea sau recuzarea nu aparțin instituției de drept procesual referitoare la competența instanțelor judecătorești și, deci, eventuala lor nesocotire nu constituie temei de exercitare a contestației în anulare.

Al doilea motiv de contestație în anulare a fost întemeiat pe art. 318 C. proc. civ., potrivit căruia "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale (...)". Prin greșeală materială se înțelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului și care este determinantă pentru soluția pronunțată. Deci, pentru a putea fi întemeiată o contestație în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunțate de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului.

Greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, trebuie să fie greșeli de fapt, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale. Însă, în cauză, greșeala materială invocată de către contestatoare constă în aprecierea probelor și în reținerea unei situații de fapt. Toate punctele dezvoltate de contestatoare au pus în discuție situații de fapt, înscrisuri, apărări de fond asupra cărora instanța de recurs s-a pronunțat în limitele controlului de legalitate trasate de art. 304 C. proc. civ., cu respectarea dispozițiilor referitoare la legala citare a părților și la respectarea drepturilor procedurale ale acestora. Astfel, întreaga argumentare a contestatoarei duce cu evidență la concluzia că se tinde la reformarea soluției, printr-o rediscutare a situației de fapt, care ar fi fost greșit reținută.

Or, legea nu a urmărit să deschidă părții recursul la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță. Noțiunea de greșeală materială nu poate fi interpretată extensiv, neputându-se reține erorile privitoare la realizarea propriu-zisă a judecății, privitoare la legalitatea hotărârii care s-a pronunțat. Față de aceste considerente, Curtea reține că în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 317 și 318 C. proc. civ., pe cale de consecință, urmând a respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Sentinței civile nr. 13 din 9 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 iunie 2015. Procesat de GGC - N