ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2499/2015

Decizia nr.

2499/2015

Prin Decizia nr. 13 din 9 ianuarie

2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a

respins, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii de

ședință din data de 4 decembrie 2012 și a Sentinței

nr. 19 din 29 ianuarie 2013 ale Curții de Apel Bacău, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a

reținut că prin Decizia asupra capacității de muncă

s-a constatat pierderea totală a capacității de muncă a

reclamantei, pentru diagnosticul clinic F61, J45 și gradul II de invaliditate,

fixându-se termen de revizuire în luna martie a anului 2013. Acest diagnostic a

fost menținut și prin avizul Comisiei Superioare nr. x/05/2012, prin

acest aviz menținându-se și termenul de revizuire de un an și

stabilindu-se că afecțiunile diagnosticate au potențial

recuperator.

În ceea ce

privește solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtului la

soluționarea favorabilă a Cererii din 1 martie 2012, Înalta Curte a

reținut că pârâtul a emis decizia asupra Capacității de

muncă din 21 martie 2012 în mod legal și în acord cu diagnosticul din

Foaia de observație de expertiză medicală și recuperare a

capacității de muncă nr. x/2012, întocmită cu ocazia

internării contestatoarei la instituția pârâtă, în intervalul 29

februarie 2012 - 2 martie 2012, iar susținerile reclamantei în sensul

că pârâtul nu ar fi răspuns Adresei sale din 1 martie 2012 au fost

apreciate ca fiind lipsite de temeinicie, deoarece afecțiunea reclamantei

privitoare la aspergiloza bronho-pulmonară alergică a fost corect

diagnosticată cu ocazia internării acesteia și

menționată în mod expres în toată documentația

medicală întocmită de instituția pârâtă.

Cu privire la

cererea reclamantei de obligare a pârâtului la prelungirea la 3 ani a

termenului de revizuire a Deciziei din 21 martie 2012, instanța de recurs

a reținut incidența prevederilor art. 78 alin. (1) din Legea nr.

263/2010, corect aplicate de către instituția pârâtă și

conform cărora pensionarii de invaliditate sunt supuși revizuirii

medicale periodic, în funcție de afecțiune, la intervale cuprinse

între un an și 3 ani, până la împlinirea vârstelor standard de

pensionare, la termenele stabilite de medicul expert al asigurărilor

sociale, iar în cauza dedusă judecății, termenul de revizuire a

fost fixat la un an, ținându-se cont de potențialul recuperator al

afecțiunilor invalidante, astfel cum reiese și din avizul Comisiei

Superioare de Expertiză Medicală a Capacității de

Muncă din 28 mai 2012.

În ceea ce

privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la comunicarea

Foii de observație nr. x/2012 și a raportului de expertiză

încheiat în urma internării sale, s-a reținut relevanța

prevederilor art. 12 din Legea nr. 46/2003, potrivit cărora pacientul are

dreptul să primească la externare un rezumat scris al

investigațiilor, diagnosticului, tratamentului și îngrijirilor

acordate pe perioada spitalizării.

Înalta Curte

a constatat că instituția pârâtă și-a îndeplinit

obligațiile legale, eliberând reclamantei biletul de ieșire din

spital, document conținând toate informațiile prevăzute de lege.

Referitor la

solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtului la comunicarea concluziilor

asupra capacității de muncă în urma internării sale în

intervalul 29 februarie 2012 - 2 martie 2012, s-a constatat că toate

concluziile asupra capacității de muncă a reclamantei se

regăsesc în cuprinsul Deciziei din 21 martie 20, prin care a fost

menținut gradul II de invaliditate al acesteia.

Împotriva

Deciziei nr. 13 din 9 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

recurenta A. a formulat contestație în anulare, invocând prevederile art.

317 alin. (1) pct. 2 și alin. (2), precum și art. 318 C. proc. civ.

În motivarea

contestației în anulare, cu referire la situația prevăzută

de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se susține, în

esență, că contestatoarea a susținut, în esență,

că decizia atacată a fost pronunțată de un judecător

incompatibil, care avea interese în judecarea cauzei și care nu era

desemnat în mod legal să facă parte din completul nr. 7 al Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Astfel,

doamna judecător B. a fost și președintă a completului de

judecată nr. 2 al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care a soluționat Dosarul nr. x/1/2011, având ca

părți pe A., Ministerul Educației și Cercetării

și Inspectoratul Școlar al Județului Bacău - Școala cu

clasele I - VIII.

De asemenea,

referindu-se la motivele prevăzute de art. 318 C. proc. civ.,

contestatoarea susține că soluția instanței de recurs este

rezultatul unei greșeli materiale și, respectiv, că prin decizia

atacată nu au fost cercetate toate motivele de recurs prevăzute la

art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă.

Decizia

instanței de retractare

Examinând

cererea în raport cu decizia atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că este nefondată calea de atac

formulată pentru următoarele considerente.

Contestația

în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se

cere înseși instanței care a pronunțat hotărârea

atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute

de lege, să își desființeze propria hotărâre și

să procedeze la o nouă judecată.

Potrivit art.

317 C. proc. civ., (1) "Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu

contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai

dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau

recursului:

hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

(2) Cu toate

acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus

arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de

recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de

verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca

el să fi fost judecat în fond."

Înalta Curte,

verificând primul motiv invocat de contestatoare, reține că

prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se referă la

situația hotărârilor care au fost date de judecători cu

încălcarea dispozițiilor de ordine publică referitoare la

competența materială a instanței de a soluționa pricina în

recurs.

În realitate,

în cadrul acestui motiv, contestatoarea nu invocă critici referitoare la

încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență, ci legate de compunerea completului de judecată,

susținând existența unui caz de incompatibilitate a unui membru al

completului de judecată. Or, incompatibilitatea, abținerea sau

recuzarea nu aparțin instituției de drept procesual referitoare la

competența instanțelor judecătorești și, deci,

eventuala lor nesocotire nu constituie temei de exercitare a contestației

în anulare.

Al doilea

motiv de contestație în anulare a fost întemeiat pe art. 318 C. proc.

civ., potrivit căruia "Hotărârile instanțelor de recurs mai

pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale (...)".

Prin

greșeală materială se înțelege orice eroare materială

evidentă pe care o săvârșește instanța, prin

confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului

și care este determinantă pentru soluția pronunțată.

Deci, pentru

a putea fi întemeiată o contestație în anulare îndreptată

împotriva unei decizii pronunțate de o instanță de recurs, este

necesar ca eroarea materială invocată de o parte să fie în

legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs,

pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a

fondului. Greșelile instanței de recurs, care deschid calea

contestației în anulare, trebuie să fie greșeli de fapt, și

nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a

dispozițiilor legale.

Însă, în

cauză, greșeala materială invocată de către

contestatoare constă în aprecierea probelor și în reținerea unei

situații de fapt.

Toate

punctele dezvoltate de contestatoare au pus în discuție situații de

fapt, înscrisuri, apărări de fond asupra cărora instanța de

recurs s-a pronunțat în limitele controlului de legalitate trasate de art.

304 C. proc. civ., cu respectarea dispozițiilor referitoare la legala

citare a părților și la respectarea drepturilor procedurale ale

acestora.

Astfel,

întreaga argumentare a contestatoarei duce cu evidență la concluzia

că se tinde la reformarea soluției, printr-o rediscutare a

situației de fapt, care ar fi fost greșit reținută. Or,

legea nu a urmărit să deschidă părții recursul la

recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță.

Noțiunea de greșeală materială nu poate fi

interpretată extensiv, neputându-se reține erorile privitoare la

realizarea propriu-zisă a judecății, privitoare la legalitatea

hotărârii care s-a pronunțat.

Față

de aceste considerente, Curtea reține că în cauză, nu sunt

îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 317 și 318 C.

proc. civ., pe cale de consecință, urmând a respinge contestația

în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de A. împotriva Sentinței

civile nr. 13 din 9 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 16 iunie 2015.

Procesat de

GGC - N