ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2993/2015

Hotărârea atacată Prin decizia nr. 3448 din 25 septembrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis contestația în anulare formulată de A. împotriva deciziei nr. 2109 din 8 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și a anulat, în parte, decizia nr. 2109 din 8 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, cu privire la soluția de respingere ca tardiv formulat a recursului declarat de A. împotriva sentinței nr. 6733 din 27 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut cu privire la sentința nr. 628 din 31 ianuarie 2012, că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 1201 din vechiul C. civ. și art. 166 C. proc. civ., deoarece există autoritate de lucru judecat în cea de a doua cerere de chemare în judecată formulată de recurentul-reclamant cu același obiect, întemeiată pe aceeași cauză și între aceleași părți, în aceeași calitate. În speță, recurentul nu a adus critici acestei soluții, ci fondului cauzei pricinii, deși acesta nu a mai constituit obiectul judecății, ca o consecință directă a puterii lucrului judecat. Referitor la recursul declarat împotriva sentinței nr. 6733 din 27 noiembrie 2012 prin care a fost respinsă cererea de completare a sentinței nr. 628/2012, instanța de recurs a reținut că este tardiv formulat, având în vedere nerespectarea dispozițiilor art. 301 și art. 281 2 C. proc. civ. cu privire la termenul de 15 zile pentru exercitarea căii de atac a recursului. Prin cererea înregistrată la data de 13.05.2014, recurentul a solicitat lămurirea dispozitivului ei, invocând, în raport cu soluția pronunțată, faptul că potrivit înscrisurilor anexate, această cale de atac a fost declarată în termenul prevăzut de lege. Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea cererii de lămurire, nefiind îndeplinite condițiile art. 281 1 alin. (1) C. proc. civ. Prin încheierea din 5 iunie 2014, Înalta Curte a calificat cererea de lămurire a dispozitivului deciziei atacate, față de motivele invocate, drept contestație în anulare. Astfel, s-a constatat că, în cauză, sentința nr. 6733 din 27 noiembrie 2012 a fost comunicată recurentului la data de 7 decembrie 2012, iar calea de atac împotriva acestei sentințe a fost exercitată la data de 27 decembrie 2012, cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de lege, având în vedere că prin H.G. nr. 1123/2012, publicată în M. Of. nr. 804/29.11.2012 „zilele de 24 și 31 decembrie 2012 se stabilesc ca zile libere”. Înalta Curte a considerat că această eroare a instanței de recurs asupra unui element de fapt (calcularea termenului de recurs) se circumscrie motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., reprezentând o greșeală materială. Pentru considerentele expuse la în decizie, în temeiul art. 320 C. proc. civ., se va admite contestația în anulare cu consecința anulării deciziei contestate. Pășind la rejudecarea recursului declarat de A. împotriva sentinței nr. 6733 din 27 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte a reținut că acesta a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, pct. 5, pct. 6, pct. 7,pct. 8, pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., solicitându-se casarea hotărârii și, pe cale de consecință, admiterea cererii de completare a sentinței nr. 628 din 31 ianuarie 2012. S-a apreciat că, în cauză, calea de atac cuprinde critici referitoare la împrejurarea că deși prima instanță, prin încheierea din 8 noiembrie 2011, a dispus administrarea probelor solicitate, a omis să se pronunțe asupra admisibilității probei cu înscrisuri, verificării de scripte și expertiză, utile lămuririi unor împrejurări de fapt. Examinând sentința curții de apel prin prisma recursului declarat, cât și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că aceasta este legală, așa încât a menținut-o. Constatând că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ., așa încât în mod corect prima instanță a respins cererea de completare ca neîntemeiată, apreciind că omisiunea instanței de a se pronunța asupra probelor propuse în vederea soluționării cauzei nu poate fi valorificată în procedura prevăzută de art. 281 2 C. proc. civ. Or, o astfel de solicitare nu poate fi formulată pe această cale, instituția prevăzută de art. 281 2 C. proc. civ. stipulează expres cazurile în care poate fi cerută completarea unei hotărâri.

Calea de atac exercitată Împotriva deciziei nr. 3448 din 25 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, A. a formulat cerere de revizuire. În motivarea cererii de revizuire s-a solicitat, în contradictoriu, cu intimatul Secretar general al Camerei Deputaților, „înalt funcționar public parlamentar”, în calitate de ordonator de credite, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se admită cererea de revizuire formulată în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost formulată, să se modifice, în totul, decizia nr. 3448 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în ședința publică de la data de 25 septembrie 2014, în Dosarul nr. x/2/2010, prin care se încalcă, principiul priorității dreptului comunitar, „(...) prevăzut în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată (...)”, pe cale de consecință, să se admită, recursurile, așa cum a fost formulat, să se caseze, atât sentința civilă nr. 628 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ședința publică de la data de 31 ianuarie 2012, în Dosarul nr. x/2/2010, cât și sentința civilă nr. 6733 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ședința publică de la data de 27 noiembrie 2012, în Dosarul nr. x/2/2010, ca fiind vădit nefondate.

Apărările intimatului Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată.

Cererea formulată în cauză Revizuentul a depus la dosar o cerere prin care a solicitat suspendarea cauzei, precum și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 7/2006. În susținerea cererii a solicitat, în contradictoriu, cu intimatul Secretar general al Camerei Deputaților, „înalt funcționar public parlamentar”, în calitate de ordonator de credite, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se suspende judecata cauzei și, pe cale de consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 146 din Constituția României, conform cărora, „(...) Curtea Constituțională are următoarele atribuții (...) lit. d) hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului (...)” și ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții constituționale, prin încheiere motivată, să se sesizeze, Curtea Constituțională, cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 96 din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar, cu modificările și completările ulterioare, republicată , conform cărora „(...) Normele cu privire la Stabilirea pensiei de serviciu prevăzute de prezenta lege vor fi aprobate printr-o convenție încheiată între secretariatele generale ale celor două Camere ale Parlamentului, Consiliul Legislativ și Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I (...)”. La art. 97 din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar, cu modificările și completările ulterioare, republicată, (...) se prevede în mod expres și limitativ, faptul că „(...) Prezenta lege se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu cele ale Legii nr. 7/2004 privind Codul de conduită al funcționarilor publici, republicată, cu cele ale Legii nr. 19/2000 privind sistemul de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu orice alte dispoziții legale, în măsura în care nu contravin prezentei legi (...)”. Or, introducerea la art. 96 3 din: Legea nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar, cu modificările și completările ulterioare, republicată, a unor pretinse norme cu privire la stabilirea pensiei de serviciu, în mod vădit neîndoielnic, atrag neconstituționalitatea acestui articol, atâta vreme cât singurele norme metodologice date în aplicarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, sunt reglementate unitar prin Ordinul ministrului muncii și solidarității sociale nr. 340 din data de 04 mai 2001. Intimatul, prin punctul de vedere formulat, a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, având în vedere că dispozițiile legale a căror neconstituționalitate este invocată au fost abrogate.

Considerentele Înaltei Curți 5.1. În ceea ce privește cererea de suspendare a cauzei și cererea de sesizare a Curții Constituționale Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, „(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”. Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ: - excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial; - excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; - norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Or, dispozițiile art. 96 din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar, republicată, cu modificările și. completările ulterioare, au fost abrogate la data de 1 ianuarie 2011 prin dispozițiile art. 196 lit. h) Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, astfel nefiind îndeplinită condiția ca excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unui text în vigoare. Prin urmare, Înalta Curte, având în vedere considerentele mai sus arătate și în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (4) și (5) din Legea nr. 47/1992, va respinge atât cererea de suspendare a judecării cauzei, cât și cererea de sesizare a Curții Constituționale. 5.2. În ceea ce privește cererea de revizuire Examinând cauza, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și are menirea de a asigura respectarea principiului priorității normelor dreptului comunitar, față de norma internă, principiul care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată, de către instanțele de contencios administrativ. Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, măcar în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar. Prin urmare, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța de recurs. Or, în cauză, nici această condiție nu este îndeplinită. În jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză (hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004). Prioritatea normelor comunitare față de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului comunitar și are o consacrare legală dar și jurisprudențială comunitară. Ea s-a dezvoltat și a fost afirmată constant de jurisprudența Curții Europene de Justiție (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz). Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate și ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre și vor fi aplicabile de autoritățile și instanțele naționale. În concret, Înalta Curte constată că nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile speței. Așa cum s-a menționat, motivul de revizuire reglementat prin prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu atrage incidența numai prin simpla sa invocare, ci aplicarea principiului priorității dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană este condiționată de existența unei incompatibilități între normele interne și cele comunitare incidente cauzei. Or, revizuentul nu a dovedit această cerință esențială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar, întrucât nu a indicat prevederile din legislația internă considerate a fi fost aplicate în mod greșit în decizia atacată în privința instituției completării hotărârilor judecătorești reglementată prin art. 281 2 C.proc.civ. și nu a motivat pretinsa incompatibilitate a acestora cu ordinea juridică comunitară, argumentele prezentate fiind străine de natura cauzei, fără relevanță din perspectiva controlului judiciar exercitat într-o astfel de cale extraordinară de atât. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile revizuentului sunt nefondate și nu pot fi primite, motiv pentru care va respinge cererea de revizuire.

Soluția pronunțată Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (4), (5) din Legea nr. 47/1992, precum și cele ale art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecății cauzei, va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, precum și cererea de revizuire formulată.