ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 944/2016

Decizia nr. 944/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată la data de 15 mai 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se constate calitatea de lucrător al Securității a pârâtului B.

În susținerea cererii, reclamantul a arătat că prin cererea din 21 octombrie 2009, adresată A. de către domnul C., s-a solicitat verificarea sub aspectul constatării calității de lucrător al Securității, pentru ofițerii sau subofițerii care au contribuit la instrumentarea Dosarelor nr. x (cotă A.), iar în acest dosar, domnul B. a întocmit documente care se regăsesc la filele 2, 4, 7, 34, 35, 42, 47, 48.

Prin sentința civilă

nr. 840 din 12 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A. și s-a constat calitatea de lucrător al Securității în ceea ce-l privește pe pârâtul B., născut la 09 ianuarie 1949 în Rozavlea, jud. Maramureș.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că pârâtul a avut gradul de maior (1989) în cadrul Direcției a IV-a, U.M. x, Serviciul de contrainformații (1989) fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 privind „calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989”.

Sub acest aspect s-a reținut că pârâtul nu a contestat apartenența sa la organele de securitate. Din sinteza întocmită de pârât (aflată la filele 34-38 din dosarul instanței) reiese că acesta a avut în lucru pe numitul x și că a propus o serie de măsuri, respectiv că: „prin sursa x, se va asigura cunoașterea comportării obiectivului și prevenirea unor acțiuni ostile din partea acestuia”, se vor continua verificările în privința unei persoane cu o relație apropiată obiectivului în vederea folosirii sale, se va asigura cunoașterea preocupărilor diplomaților chinezi de a-l invitat pe obiectiv la activitățile din iulie și august 1989 prilejuite de zilele armate naționale, în scopul prevenirii participării obiectivului la aceste activități, se va definitiva studiul pentru introducerea mijloacelor TO complete la domiciliul obiectivului și ulterior efectuarea unei percheziții secrete, obiectivul va fi determinat să-și legalizeze situația cu mașina de scris, în scopul obținerii de probe cu caracteristicele actuale, întrucât obiectul urmează să se deplaseze pe litoral, se vor organiza masuri specifice de control asupra obiectivului în conlucrare cu Securitatea jud. Constanța.

Scopul acțiunilor nu era nici pe de parte prevenirea săvârșirii de infracțiuni ori urmărirea, protejarea informațiilor de care luase la cunoștință urmare a activității profesionale, ci menținerea unei imagini false și ideale a situației din țară și a regimului totalitar comunist.

Măsurile dispuse de pârât încalcă atât dreptul la viața privată în privința numitului x, dar și a numitei x cu care x avea anumite relații (filele 39-40 - notă), precum și a numitei x (filele 249, 251-253), inviolabilitatea domiciliului (x), secretul corespondentei și a convorbirilor telefonice (x).

Dreptul la viața privată era prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, dar și de Constituția României în vigoare la acea dată (din 1965), art. 32 și 33 referitoare la secretul corespondentei și convorbirilor telefonice, cât și la libera exprimare și libertatea opiniilor prevăzut de art. 19 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și art. 28 din Constituția României de la acea dată în privința numitului x.

Potrivit art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 prin lucrător al Securității se înțelege „orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului”.

Măsurile și actele îndeplinite de pârât demonstrează că acesta a desfășurat activități care se încadrează în dispozițiile actului normativ mai sus indicat.

Din conținutul înscrisurilor anterior analizate, rezultă că sunt îndeplinite condițiile art. 2 lit. a), pentru ca pârâtul să fie considerat lucrător al fostei Securități.

Nu s-au reținut susținerile pârâtului în sensul că, dacă activitatea sa era în conformitate cu fișa postului și cu regulamentele și ordinele interne și instrucțiunile în vigoare la acel moment, atunci nu s-ar putea constata că acesta are calitatea de lucrător al Securității în sensul dispozițiilor O.U.G. nr. 24/2008.

Drepturile pot fi restrânse, însă intenția cetățenilor români de a rămâne în străinătate, exprimarea unor nemulțumiri, nu au nicio legătură cu intenția de a organiza ori desfășura activități îndreptate împotriva siguranței naționale ori ordinii publice.

Regimul impunea limite stricte în viața cetățenilor, limite ce vizau atât planul social, economic, politic, cultural etc., iar aceste limite aveau drept scop menținerea regimului totalitar și a imaginii de societate perfectă pe care acesta dorea să o promoveze în exterior și interior.

De altfel materialele depuse la dosarul cauzei reliefează starea de revoltă a persoanei urmărite și sentimentul că este persecutat (inclusiv din memoriu pe care dorea să-l depună la Consulatul SUA) și nicidecum că existau indiciile că ar fi dorit să furnizeze informații de care avea cunoștință urmare a activității anterioare trecerii sale în rezervă.

In acest context prima instanță a apreciat că nu erau justificate ingerințele în viața personală a persoanei urmărite și că nu se pot reține prevederile art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca temei al considerării că pârâtul nu a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, ori că acele activități sunt permise și într-o societate democratică.

3.

Calea de atac exercitată;

Împotriva acestei sentințe, a formulat recurs pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate.

3.1. Motivele de casare;

Prin primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul susține că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se susține că s-au încălcat dispozițiile legale ale art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, reținându-se că pârâtul a avut gradul de maior (1989) în cadrul Direcției a V-a, U.M. x, Serviciul de contrainformații (1989), însă în realitate a fost angajatul D., la unitatea militară ce avea indicativ y.

Solicită să se aibă în vedere că, din punct de vedere organizatoric, prin Decretul nr. 130 din 19 aprilie 1972 Consiliul Securității Statului fuzionează cu E., iar din noua instituție făceau parte: securitatea, miliția, trupele de securitate și de pompieri, penitenciarele și arhivele statului.

În concluzie, în perioada 1975-1989 pârâtul a fost angajatul U.M. x a D., unitate care nu aparține nici de fosta Securitate și nici de fosta Miliție, așa cum prevăd dispozițiile legale.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că, pârâtului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, drept prevăzut de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că instanța fondului a încălcat principiul consacrat al „egalității armelor”.

La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri de către reclamant, însă în majoritate au avut caracter de „secret” sau „strict secret” și despre care pârâtul a luat cunoștință în cursul procesului.

A solicitat instanței de fond administrarea probei cu martori și, în cadrul probei cu înscrisuri, obligarea reclamantei de a depune întregul dosar de cadre al petiționarului, inclusiv angajamentul pe care petiționarul l-a semnat în momentul angajării în cadrul D. Aceste probe au fost respinse pe motiv că nu sunt utile și concludente în raport de cererea de chemare în judecată.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs se susține că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ori acestea sunt contradictorii - motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens se susține că, instanța de fond a reținut că, pârâtul în apărarea sa a argumentat că „în urma ordinelor primite de la superiorii săi din D. a fost nevoit să efectueze anumite acte de urmărire informativă a petentului C. din necesitatea protecției informațiilor deosebite la care petentul a avut acces în timpul activității sale în cadrul D., față de împrejurarea că un cadru al serviciului de informații chinez avea interes în a menține legături cu petentul C., încă de la începutul anului 1989”.

De asemenea, fără să motiveze în vreun fel, prima instanță afirmă că „nu existau indicii că petentul ar fi dorit să furnizeze informații de care avea cunoștință ca urmare a activității anterioare a trecerii sale în rezervă” și că „nu erau justificate ingerințele în viața personală a persoanei urmărite, neputându-se reține prevederile art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.

Ori, aceste considerente ale instanței de fond echivalează cu o nemotivare a hotărârii în fapt și, de asemenea, apreciază că ele sunt în contradicție cu probele evidente aflate la dosarul cauzei.

Cu privire la Dosarul nr. „x” recurentul arată că, din actele dosarului rezultă că acesta a fost deschis pentru a se verifica natura și interesul legăturilor persoanei C. cu un cadru al serviciului militar de informații chinez.

Astfel, se omite faptul că petiționarul C. era sub jurământul de a respecta secretele militare pe o perioadă de cel puțin 5 ani de la trecerea în rezervă (1978-1992), dosarul în discuție fiind întocmit în anul 1989 când, mai mult ca oricând petiționarul încerca cu orice preț și prin orice mijloace să ia legătura cu Ambasada SUA pentru a pune experiența profesională în slujba unei adevărate patrii - SUA. Poate că România, la momentul anului 1989 nu mai reprezenta „o patrie” pentru toți cetățenii ei, însă au fost oameni care au ales „cu orice risc” să trăiască în România, nu să meargă în altă țară „pe care să o numească o adevărată patrie” cu prețul trădării interesului național al României.

Ori, pentru verificarea ingerinței statului în drepturile omului protejate de art. 8 al Convenției, se impune analizarea condițiilor impuse de textul de lege.

Astfel, prima condiție impusă de art. 8 parag. 2 al Convenției pentru justificarea unei atingeri a drepturilor pe care le garantează primul alineat al acestui text, este ca aceasta să fie prevăzută de lege, respectiv să aibă o bază legală internă. Noțiunea de lege implică o dublă abordare: formală și materială. Din punct de vedere formal, legea include nu doar accepțiunea clasică a termenului, ci orice act juridic care creează, în mod licit, drepturi și obligații pentru anumite persoane - noțiunea de legalitate se aplică astfel tuturor domeniilor dreptului intern - administrativ, constituțional, scris sau nescris.

Din punct de vedere material, este necesar ca acea dispoziție să fie cunoscută, în condiții rezonabile, de către cel căruia i se aplică, ceea ce înseamnă că este considerată lege doar acea reglementare care e accesibilă tuturor - există un minim de publicitate în privința ei - și care e previzibilă - e enunțată în termeni suficient de clari pentru ca oricine să îi poată anticipa consecințele.

Îndeplinirea acestor două condiții, a previzibilității și a accesibilității, se apreciază prin raportare la momentul producerii ingerinței incriminate, fiind irelevantă îndeplinirea ulterioară a condițiilor.

Așa cum rezultă din piesele dosarului, numitul C. a avut calitatea de angajat al F. (1968-1970) și ulterior ofițer de informații în structuri importante ale D. în perioada anilor 1973-1987. În această calitate a avut posibilitatea și chiar obligația să ia cunoștință atât de normele și regulamentele militare referitoare la activitățile și acțiunile care sunt sau nu permise cadrelor militare și în mod special ofițerilor de informații, cât și de legislația națională și internațională cu privire la incriminarea faptelor cu caracter penal. De asemenea, petentul C. în calitatea sa de ofițer de informații avea cunoștință în urma pregătirii sale specializate și a activității concrete desfășurate în țară și străinătate în calitate de cadru al D., de ceea ce reprezenta activitatea de contrainformații militare.

A doua condiție pentru ca ingerința să fie legitimă, este aceea ca măsura statului să vizeze unul dintre scopurile enumerate în parag. 2 al art. 8, cercetarea scopului imixtiunii puse în discuție făcându-se în concret, în raport de împrejurările fiecărei cauze.

În raport de această a doua condiție, solicită să se aibă în vedere că din actele dosarului rezultă că numitul C. a avut acces la date și documente specifice și de importanță deosebită ale activității Direcției de informații militare din cadrul D., inclusiv în ceea ce privește Republica Populară Chineză. În acest sens, cunoașterea interesului cadrului de spionaj străin față de un fost ofițer, precum și obligația de a proteja informațiile militare pe care fostul ofițer le deținea, în contextul specific al situației operative de la momentul anului 1989, erau pe deplin legale și justificate.

Ultima condiție ce trebuie îndeplinită pentru a se considera că intruziunea autorităților este licită este aceea de a fi necesară într-o societate democratică.

Așa cum a relevat în hotărârile sale, Curtea apreciază că ingerința trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase și să fie proporțională cu scopul legitim vizat. În același timp, potrivit Curții, adjectivul „necesar” nu este sinonim cu „indispensabil”, deoarece statele beneficiază de o anumită marjă în aprecierea luării unei anumite măsuri, însă nu reprezintă suplețea unor termeni precum „admisibil, normal, util, rezonabil sau oportun”. Așadar, se poate sublinia că „necesitatea democratică” este o noțiune complexă, care poate forma un întreg și se împarte în trei subcriterii: necesitatea măsurii luate, legătura și proporționalitatea dintre măsură și scopul legitim invocat și compatibilitatea dintre măsură și spiritul unei democrații.

Astfel, necesitatea ingerinței se situează între caracterul său indispensabil, care nu este impus și caracterul său acceptabil, care nu este însă în mod evident suficient.

Problema care se pune în aprecierea „calității de lucrător al fostei Securități” asupra pârâtului B. este aceea de a analiza, în contextul unei legislații care aparține societății democratice cum este România astăzi, actele și măsurile dispuse într-un dosar care a fost realizat în baza altei legislații și a unei altfel de societăți, cum este perioada anilor 1965-1989 și de a ști dacă se poate pune un semn de egalitate între „lucrător al fostei Securități” și pârâtul B. De altfel, în lumina interpretării dispozițiilor legale naționale, apreciază recurentul că, dispozițiile art. 7 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în condițiile în care s-ar putea înlocui termenul de „infracțiune” cu termenul de „acțiune” pot constitui un nou argument cu referire la activitatea legitimă desfășurată de pârât.

În principiu, marja națională de apreciere variază în funcție de mai mulți parametri, precum natura dreptului în cauză sau a activităților implicate, scopul legitim al ingerinței, existența sau inexistența unui „numitor comun” al sistemelor juridice ale statelor semnatare, în orice caz, aceasta necesitând a fi conformă cu justul echilibru ce trebuie menținut între interesele concurente ale persoanei și ale societății în ansamblul său.

Cu titlu de exemplu, recurentul indică o hotărâre din 28 octombrie 1994 a Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Murray c. Marea Britanie, prin care s-a concluzionat că măsura percheziției domiciliului familial de către organele militare era prevăzută de lege, era necesară într-o societate democratică, iar mijloacele legale prin care percheziția s-a efectuat nu erau disproporționate față de scopul urmărit.

Adaptând această decizie la situația de fapt și de drept din dosar, solicită să se constate că pătrunderea în domiciliul numitului C. s-a realizat în contextul în care existau informații certe despre intențiile acestuia de a săvârși activități ce au fost catalogate drept „trădare de patrie” și pentru care s-ar fi putut pregăti anterior, inclusiv prin sustragerea, la plecarea sa din armată, de documente din unitățile militare în care a lucrat, acțiunile acestuia reprezentând un real pericol la adresa securității naționale. De asemenea, din actele de la dosar, planul de măsuri ce a avut ca scop pătrunderea secretă și instalarea mijloacelor x în locuința petentului a fost propus și aprobat de o altă persoană (G.) și nu de pârâtul B.

În ceea ce privește afirmațiile instanței de fond potrivit cărora pârâtul are „în continuare o atitudine de desconsiderare a persoanei urmărite”, recurentul consideră că aceste afirmații sunt în contradicție cu toate apărările formulate de pârât și că, instanța, în mod nejustificat, face aprecieri subiective care nu au nicio legătură cu problematica din dosar.

Față de aceste motive solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezentul recurs este nefondat.

Prin primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul susține că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se susține că s-au încălcat dispozițiile legale ale art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, reținându-se că pârâtul a avut gradul de maior (1989) în cadrul Direcției a V-a, U.M. x, Serviciul de contrainformații (1989), însă în realitate a fost angajatul D., la unitatea militară ce avea indicativ x.

Cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că, indicativul unității militare este x București - Serviciul de contrainformații, așa cum rezultă din „planul de măsuri” (fila 28-31 dosar fond), „nota de sarcini” (fila 32 dosar fond), „sinteza în Dosarul de urmărire informativă nr. „x” (fila 34-38 dosar fond), toate semnate de maior B.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că recurentul-pârât B. a făcut parte din Serviciul de Contrainformații U.M. x București, însă din eroare s-a menționat că a făcut parte din

Direcției a V-a, U.M. x

.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că, pârâtului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, drept prevăzut de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că instanța fondului a încălcat principiul consacrat al „egalității armelor”.

La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri de către reclamant, însă în majoritate au avut caracter de „secret” sau „strict secret” și despre care pârâtul a luat cunoștință în cursul procesului.

A solicitat instanței de fond administrarea probei cu martori și, în cadrul probei cu înscrisuri, obligarea reclamantei de a depune întregul dosar de cadre al petiționarului, inclusiv angajamentul pe care petiționarul l-a semnat în momentul angajării în cadrul D. Aceste probe au fost respinse pe motiv că nu sunt utile și concludente în raport de cererea de chemare în judecată.

Cu privire la acest motiv de recurs se constată că prima instanță nu a încălcat drepturile procesuale ale pârâtului atât timp cât hotărârea a fost pronunțată pe baza înscrisurilor depuse la dosar, comunicate pârâtului la data de 23 mai 2015 (fila 407 dosar fond) și însușite de acesta prin întâmpinarea depusă (fila 411-414 dosar fond).

De asemenea, se constată că înscrisurile pe care își fundamentează intimata-reclamantă cererea dedusă judecății au fost semnate olograf de maiorul B., aspect care nu poate fi asimilat cu o necunoaștere a conținutului acestora atât timp cât recurentul-pârât le-a întocmit.

Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte reține că prin cererea introductivă de instanță, intimatul-reclamant A. a solicitat potrivit art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 constatarea calității de lucrător al Securității a recurentului-pârât B.

În sensul dispozițiilor art. 2) lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, prin lucrător al Securității se înțelege orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Din actele dosarului rezultă că în cauză a fost dovedită îndeplinirea condițiilor prevăzute de textul de lege, respectiv:

În speță, recurentul pârât a fost maior în cadrul

Serviciul de Contrainformații U.M. x București în perioada de referință. De asemenea, documentele semnate olograf de recurentul B. în Dosarul nr. x atestă fără dubiu participarea sa directă la acțiunea de urmărire desfășurată asupra cetățeanului C. - ofițer D. trecut în rezervă în aul 1987, angajat ulterior la biroul personal al Cooperativei „Arta textilă” din București, vorbitor al mai multor limbi străine, între care și limba chineză (fiind și fost angajat al reprezentanței diplomatice române la Beijing).

În cadrul acestei acțiuni, pe parcursul anului 1989 (după doi ani de la trecerea în rezervă a urmăritului C.), maiorul B. a semnat olograf mai multe documente: planuri de măsuri, note de sarcini, note și rapoarte informative, în care a prevăzut măsuri operative complexe pentru urmărirea obiectivului „x”.

În sinteza în dosarul de urmărire informativă „x” semnată de recurentul-pârât, cu privire la participarea lui C. la întâlnirea organizată de Ambasada Republica Populară Chineză la data de 24 ianuarie 1989, s-au consemnat următoarele: „(…) secretarul atașatului militar al R. P. Chineze a căutat să verifice pe titlul unei întâlniri la Direcția comerț exterior a D. informația ce o deținea că „x” ar lucra în cooperația meșteșugărească. (...) Neprimind un răspuns în legătură cu locul de muncă, același diplomat s-a prezentat la sediul central al H. cu o invitație nominală pentru „x” (…) „y” a informat pe șeful său direct înainte de participarea la activitate, iar după aceasta i-a relatat unele aspecte organizatorice referitoare la acțiune. Din măsurile întreprinse în caz și cooperarea cu x București n-a rezultat că obiectul să mai fi fost contactat de membrii Biroului atașatului militar chinez sau alți străini de pe acest spațiu. Nu a mai fost identificat să continue relațiile cu foștii colegi de muncă din armată. Legăturile obiectivului identificate până în prezent nu sunt cunoscute cu aspecte de interes operativ pe linia organelor noaste”.

În concluzie, acțiunea culturală la care a participat C. a fost anunțată oficial atât de către diplomatul străin, cât și de urmărit, care a respectat uzanțele și reglementările legale privind relațiile cu străinii anunțându-și șeful. Deși supravegherea operativă a continuat, deși după 5 luni de la deschidere s-a constatat că nu existau nici un fel de indicii cu privire la desfășurarea unor acțiuni de spionaj, de trădare sau de furnizare de date și informații secrete, strict secrete și chiar strict secrete de importanță deosebită, cum susține recurentul-pârât.

De asemenea, trebuie menționat că la domiciliul urmăritului au fost prevăzute și au avut loc două pătrunderi secrete - ilegale - la care recurentul-pârât a contribuit direct, cea de-a doua desfășurându-se în ziua de 13 noiembrie 1989 începând cu ora 9,00 folosindu-se cheile deținute de organe verificate.

Și această condiție este îndeplinită, acțiunile exercitate de către recurentul pârât, în calitate de maior al fostei Securități, îngrădind dreptul la viață privată al persoanei urmărite (C.), statuat prin art. 33 din Constituția României din 1965 coroborat cu art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Așa cum corect a arătat și prima instanță, Înalta Curte consideră, însă, că dreptul la viață privată nu este consacrat nici măcar în prezent ca fiind unul absolut, ci poate cunoaște limitări, între care se numără și cea impusă din rațiuni de securitate națională, astfel că - pentru ca activitatea desfășurată de intimata pârâtă să determine calitatea acesteia de lucrător al securității, în sensul O.U.G. nr. 24/2008 - trebuia demonstrat de către intimatul reclamant că scopul urmărit de intimată nu a fost în legătură cu obiectivul de interes public afirmat, ci de susținere a puterii comuniste și reprimare a opozanților săi.

În plus, la analiza calității de lucrător, trebuia și a fost avut în vedere raportul rezonabil de proporționalitate între interesele generale și cele particulare.

Astfel, în calitatea sa de maior al Securității, recurentul pârât a participat activ la urmărirea informativă a lui C., iar prin acțiunile întreprinse acestuia i-au fost încălcate drepturi civile fundamentale prevăzute de Constituție și de legislația internațională privind drepturile omului: inviolabilitatea domiciliului, dreptul la viața privată, dreptul la liberă exprimare, accesul liber la informații, drepturi care nu se încadrează în situațiile de limitare a exercitării acestora.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sentința recurată este corespunzător și temeinic motivată, fără a cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii, în sensul acestui text.

Instanța de fond a motivat hotărârea pronunțată, atât în fapt cât și în drept, expunând în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale și făcând o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt, respectiv prin raportare la activitatea desfășurată de recurent ca ofițer al Securității.

Toate aspectele arătate mai sus dovedesc, fără echivoc, imixtiunile recurentului-pârât în viața privată a numitului C., titularul cererii de verificare, acesta coordonând supravegherea și propunând măsuri care, în mod evident, au fost de natură a îngrădi drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei urmărite, anume inviolabilitatea domiciliului, dreptul la viața privată, dreptul la liberă exprimare, accesul liber la informații, toate recunoscute și garantate atât de Constituția României din 1965 cât și de Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a Organizațiilor Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948 și semnată și de România la 14 decembrie 1955.

Susținerile recurentului-pârât privind subordonarea sa unei stări de drept existente în societate la acea dată, legilor în vigoare, și faptul că activitatea sa s-ar circumscrie ordinelor de serviciu, pe care recurentul-pârât avea obligația de a le executa, nu sunt de natură a îndepărta aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 24/2008, nefiind, de altfel, nici incluse printre cauzele de exonerare prevăzute de acest act normativ.

Totodată, Înalta Curte notează că atât prin întâmpinarea formulată în dosarul de fond, cât și prin motivele de recurs, recurentul-pârât susține că: „în calitatea sa de ofițer operativ de contrainformații militare, pârâtul avea neîndoielnic, abilitatea legală de a culege, în scop eminamente preventiv/defensiv, informații relevante ce vizau strict domeniul apărării și securității naționale, comandament constituțional suprem și imperativ, atât în Constituția Republicii Socialiste România (1965 - art. 41), cât și în Constituția României (2003 - art. 54 pct. 1, art. 55 pct. 1)

Ori, respectarea normelor de drept invocate de către recurentul-pârât nu-i impunea acestuia imixtiunea în viața privată a urmăritului C., acțiune care rezultă din materialul probator administrat în cauza de față.

Pentru considerentele arătate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat, menținând ca legală sentința atacată, fiind pronunțată cu interpretarea corectă a actului juridic dedus judecății și normelor de drept incidente în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 840 din 12 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 martie 2016.