ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 604/2015

Decizia nr. 604/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/43/2012, contestatoarea A. Mureș a solicitat anularea Hotărârii nr. 223 din 11 iulie 2012 a B. în ceea ce o privește și pe cale de consecință, a se constata că faptele reținute nu constituie acte de discriminare.

Prin sentința pronunțată, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins contestația formulată de A. Mureș, prin prefect C. împotriva Hotărârii nr. 223 din 11 iulie 2012 emisă de B.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că Legea nr. 215/2001 reglementează categoria autorităților publice locale prin care se realizează autonomia locală, respectiv, Consiliul local, primarul, Consiliul Județean, iar Legea nr. 340/2004, reglementează, tot ca și autoritate publică locală, prefectul și Instituția prefectului, prefectul, fiind reprezentant al Guvernului pe plan local.

În acest context, susținerile contestatorului potrivit cărora în mod greșit pârâtul a inclus prefectul și Instituției prefectului în sistemul administrației publice locale sunt nefondate iar faptul că organizarea și funcționarea acestora este distinct reglementată prin Legile nr. 215/2001 și nr. 340/2004, nu poate fi interpretată în sensul pe care reclamantul a înțeles să-și susțină contestația.

Instanța de fond a mai apreciat că nu pot fi reținute ca justificări rezonabile și obiective pentru limitarea accesului la informații publice și încălcarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 137/2000 privind combaterea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, lipsa resurselor financiare și a personalului competent și de specialitate pentru efectuarea traducerilor, reclamantul fiind obligat a lua toate măsurile pentru respectarea legii.

Împotriva sentinței nr. 354 din 29 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. Mureș a declarat recurs, invocând ca temei de drept al demersului său procesual, prevederile art. 304 pct. 9 și respectiv ale art. 304

1

C. proc. civ.

În esență, prin motivele de recurs dezvoltate recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond nu a analizat deplin susținerile sale și nici înscrisurile depuse la dosar după cum nu a examinat, în funcție de elementele concrete ale cauzei, toate condițiile legale pentru constatarea unei fapte de discriminare directă.

În opinia recurentei, în mod eronat s-a reținut că sunt aplicabile instituției prefectului prevederile Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale, câtă vreme acest act normativ definește expres și limitativ în art. 23-25 care sunt autoritățile administrației publice locale, anume primarul, consiliul local și consiliul județean.

A mai arătat recurenta că accesul liber și neîngrădit al persoanei la informațiile de interes public este recunoscut și garantat tuturor cetățenilor prin dispozițiile art. 31 alin. (1) din Constituția României, revizuită și art. 1 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, cu modificările și completările ulterioare, astfel că, atât conținutul, cât și întinderea acestui drept nu pot fi diferite în funcție de apartenența etnică a titularului dreptului căruia în mod necontestat i s-a asigurat dreptul de a primi informațiile de interes public în limba oficială a statului, ceea ce dovedește că nu a fost afectată substanța dreptului pretins.

Condiția criteriului circumstanțiat la situația particulară a persoanei care se consideră discriminată nu este îndeplinită în speță, întrucât criteriul limbii, deși prevăzut de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, printre criteriile de discriminare, nu a constituit cauza actului sau faptului discriminatoriu reclamat și care în situația inexistenței sale, nu ar fi determinat săvârșirea discriminării.

În fine, s-a mai arătat că instanța de fond, fără a cerceta îndeplinirea în cauză a acestei condiții legale, a schimbat natura juridică a actului dedus judecății, reținând fără niciun temei existența faptei de discriminare pe criteriul naționalității, care nu a constituit obiectul sesizării B. și este străin pricinii.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de apărările intimatului B. dar raportat și la prevederile legale aplicabile, incluzând art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiat recursul de față, în sensul și pentru motivele în continuare arătate.

Recurentul-reclamant A. Mureș a investit instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare, în ceea ce-l privește a Hotărârii nr. 223 din 11 iulie 2012 a B., prin care s-a hotărât că lipsa traducerii în limba maghiară a paginii de internet care conține informații de interes public privind activitatea instituției prefectului din mai multe județe inclusiv reclamanta reprezintă discriminare potrivit art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

Prin aceeași hotărâre s-a recomandat părților reclamate, remedierea situației semnalată.

Expunerea rezumativă de mai sus, conține atât prezentarea situației de fapt cât și argumentația instanței în susținerea soluției de respingere a acțiunii recurentei-reclamante, cu consecința menținerii în ceea ce o privește a actului administrativ atacat, respectiv a Hotărârii nr. 223 din 11 iulie 201212 emisă de Colegiul director al B., astfel că Înalta Curte arată că nu se impune reluarea acestora în contextul analizării motivelor de recurs.

Actele și lucrările dosarului atestă că autoritatea intimată B. a fost sesizată prin petiția înregistrată cu nr. 133 din 11 ianuarie 2012 semnată de dl. D. prin care acesta din urmă a arătat că se simte discriminat prin lipsa traducerii în limba maghiară a paginilor de internet care conțin informații de interes public, privind activitatea unor autorități publice (prefecturi, consilii județene, primării) pe raza cărora, respectiv la nivel de orașe sau comune pentru primării, populația maghiară depășește 20% din populația totală.

În acest sens, petentul a sesizat B. și a reclamat un număr de 60 de astfel de autorități, în cauza de față acțiunea în anulare fiind promovată numai de A. Mureș.

Reevaluând probatoriul administrat și analizând susținerile părților pentru a răspunde criticilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că sunt întemeiate motivele de recurs ale recurentei-reclamante, vizând reținerea de către autoritatea pârâtă B. a producerii unui tratament discriminatoriu pe criteriul lingvistic, asociat încălcării art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, critici ce pot fi subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art.  304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, instanța de control judiciar, contrar argumentației instanței de fond, reține nelegalitatea actului atacat, respectiv a Hotărârii nr. 223/2012 a B., cel puțin în ceea ce o privește pe recurentă, derivând din interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor legale analizate în conținutul acesteia.

În art. 19 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 340/2004 republicată, privind prefectul și instituția prefectului se arată că, prefectul, în calitate de reprezentant al Guvernului, printre alte atribuții „asigură folosirea, în condițiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetățeni aparținând minorităților naționale și serviciile publice deconcentrate în unitățile administrativ teritoriale în care aceștia au o pondere de peste 20%”.

Sintagma în condițiile legii, folosită de legiuitor în cuprinsul normei citate, care de altfel redă principiul înscris în art. 120 alin. (2) din Constituție, trimite la prevederile Legii nr. 544/2001, privind liberul acces la informațiile de interes public.

Intimatul B. a apreciat, în esență, în cuprinsul hotărârii atacate, că dreptul lezat prin fapta produsă este dreptul de acces la informații de interes public și în limba maternă (maghiară) prin intermediul paginii de internet a autorităților publice reclamate.

Or, așa cum s-a apreciat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și în alte decizii pronunțate în cauze similare o asemenea aserțiune se dovedește a fi eronată, în condițiile în care nu există o reglementare legală, ca atare, a dreptului de acces la informații de interes public, în limba minoritară, prin intermediul paginii de internet.

Accesul liber și neîngrădit al persoanei la informațiile de interes public este recunoscut și garantat tuturor cetățenilor prin dispozițiile art. 31 alin. (1) din Constituția României, revizuită și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, astfel că, atât conținutul, cât și întinderea acestui drept nu pot fi diferite în funcție de apartenența etnică a titularului dreptului, căruia în mod necontestat i s-a asigurat dreptul de a primi informațiile de interes public în limba oficială a statului, ceea ce dovedește că nu a fost afectată substanța dreptului pretins.

Dreptul cetățenilor de a avea acces la informațiile de interes public care se comunică din oficiu nu este lezat prin neacordarea facilității de informare și într-o limbă minoritară, în condițiile în care această facilitate nu reprezintă un drept în sine, fiind doar una dintre modalitățile prin care se realizează accesul la informațiile de interes public.

O atare concluzie se desprinde din interpretarea coroborată a prevederilor cuprinse în Legea nr. 340/2004, republicată (art. 5 alin. (1)-(4) și în H.G. nr. 123/2002, pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2004 (art. 11-13) al căror conținut este redat după cum urmează:

„Art. 5.;

(1) Fiecare autoritate sau instituție publica are obligația sa comunice din oficiu următoarele Informații de interes public:

a) actele normative care reglementează organizarea si funcționarea autorității sau instituției publice;

b) structura organizatorica, atribuțiile departamentelor, programul de funcționare, programul de audiente al autorității sau instituției publice;

c) numele si prenumele persoanelor din conducerea autorității sau a instituției publice si ale funcționarului responsabil cu difuzarea informațiilor publice;

d) coordonatele de contact ale autorității sau instituției publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail si adresa paginii de Internet;

e) sursele financiare, bugetul si bilanțul contabil;

f) programele si strategiile proprii;

g) lista cuprinzând documentele de interes public;

h) lista cuprinzând categoriile de documente produse și/sau gestionate, potrivit legii;

i) modalitățile de contestare a deciziei autorității sau a instituției publice în situația în care persoana se considera vătămata în privința dreptului de acces la informațiile de interes public solicitate.

(2) Autoritățile și instituțiile publice au obligația sa publice si sa actualizeze anual un buletin informativ care va cuprinde informațiile prevăzute la alin. (1).

(3) Autoritățile publice sunt obligate sa dea din oficiu publicității un raport periodic de activitate, cel puțin anual, care va fi publicat în M. Of. al României, Partea a III-a.

(4) Accesul la informațiile prevăzute la alin. (1) se realizează prin:

a) afișare la sediul autorității sau al instituției publice ori prin publicare în M. Of. al României sau în mijloacele de informare în masa, în publicații proprii, precum si în pagina de Internet proprie;

b) consultarea lor la sediul autorității sau al instituției publice, în spatii special destinate acestui scop.”

„Art. 11.;

(1) Accesul la informațiile de interes public comunicate din oficiu se realizează prin:

a) afișare la sediul autorității sau instituției publice ori prin publicare în M. Of. al României sau în mijloacele de informare în masa, în publicații proprii, precum și în pagina de Internet proprie;

b) consultare la sediul autorității sau instituției publice, în punctele de informare-documentare, în spatii special destinate acestui scop.

(2) Afișarea la sediul autorității sau instituției publice este, în cazul tuturor autorităților si instituțiilor publice, modalitatea minima obligatorie de difuzare a informațiilor de interes public comunicate din oficiu.

Art. 12. - În unitățile administrativ-teritoriale în care o minoritate naționala deține o pondere de cel puțin 20% din numărul populației informațiile ce se comunica din oficiu se vor difuza si în limba minorității respective.

Art. 13. - Solicitarea informațiilor de interes public, altele decât cele prevăzute sa fie comunicate din oficiu, va fi adresata instituției sau autorității publice, în condițiile art. 6 din Legea nr. 544/2001.”

Raportat la conținutul textelor de lege sus-redate Înalta Curte reține, în primul rând, contrar concluziilor B. și opiniei instanței de fond că obligația legală a instituției prefectului de a difuza informații în limba maternă, minoritară, în unitățile administrativ teritoriale în care o minoritate națională deține o pondere de cel puțin 20% din numărul populației, are ca obiect numai informațiile de interes public care se comunică din oficiu (art. 5 din Legea nr. 544/2001).

Din această perspectivă, cum situația reclamată de petentul D. nu conținea nici un fel de distincții sau referiri specifice la anumite informații, concluzia intimatului-pârât B. în sensul existenței unei fapte de discriminare prin netraducerea în limba maghiară a tuturor informațiilor difuzate pe pagina de internet a A. Mureș, apare ca fiind în mod evident eronată.

Al doilea aspect de analiză a instanței de control judiciar, față de prevederile normative mai sus citate, vizează modalitatea de comunicare și de acces la informațiile prevăzute în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 544/2001.

Afișarea la sediul autorității sau al instituției publice este în reglementarea actuală, modalitatea primordială și minimal obligatorie de difuzare de către autoritățile sau instituțiile publice a informațiilor de interes public comunicate din oficiu.

Față de aceasta, publicarea („ori prin publicare”) în M. Of. sau în mijloacele de informare în masă, în publicații proprii precum și în pagina de internet prevăzută de alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 544/2001 și în art. 11 al H.G. nr. 123/2002, apare ca fiind o modalitate alternativă prevăzută de lege pentru realizarea obligației de comunicare din oficiu a informațiilor de interes public și nicidecum cumulativă.

Sintagma „precum și” utilizată în construcția normei analizate vizează mijloacele de publicare și nu induce nicidecum interpretarea că legiuitorul a urmărit ca accesul la informațiile în discuție să fie realizat, concomitent, prin toate mijloacele enumerate.

Drept urmare, și sub acest aspect, concluzia B. apare ca fiind eronată, căci mijlocul de comunicare prin internet, având doar caracter alternativ, chiar în ipoteza reținerii nerespectării acestuia, nu excludea, de plano, utilizarea de către autoritatea recurentă a celorlalte modalități prevăzute de lege pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligației de informare, care însă nu au fost nici menționate și nici analizate prin hotărârea atacată.

Concluzionând așadar pe acest aspect, Înalta Curte reține că fără temei legal, pe baza unei premise juridice greșite, intimatul-pârât B. a reținut prin actul atacat că lipsa traducerii în limba maghiară a paginii de internet care conține informații de interes public privind activitatea A. Mureș reprezintă o faptă de discriminare.

Drept urmare, reținând față de considerentele expuse, nelegalitatea actului atacat, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat și va modifica sentința atacată în sensul admiterii acțiunii recurentei-reclamante A. Mureș și a anulării Hotărârii nr. 223 din 11 iulie 2012 emisă de pârâtul B., în ceea ce o privește pe reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. Mureș împotriva sentinței civile nr. 354 din 29 octombrie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că admite acțiunea reclamantei.

Anulează Hotărârea nr. 223 din 11 iulie 2012 a B., în ceea ce o privește pe reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 februarie 2015.