ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 606/2015

Decizia nr. 606/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș la data de 31 mai 2013 sub nr. x/43/2013, Instituția Prefectului Mureș a solicitat anularea Hotărârii nr. 545 din 03 decembrie 2012 a A. și, pe cale de consecință, constatarea că faptele reținute nu constituie acte de discriminare.

Prin sentința nr. 287 din 25 iunie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta Instituția Prefectului Județului Mureș în contradictoriu cu pârâtul A., în sensul solicitat.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că în prezent nu există o reglementare legală a dreptului de acces liber la informațiile de interes public, în limba minoritară, prin intermediul paginii de internet a Instituției Prefectului Județului Mureș.

Accesul liber și neîngrădit al persoanei la informațiile de interes public este recunoscut și garantat tuturor cetățenilor prin dispozițiile art. 31 alin. (1) din Constituția României.

Față de existența modalităților alternative de comunicare din oficiu a informațiilor de interes public, nu se poate reține existența faptei de discriminare, din nepublicarea în limba minoritară pe pagina de internet a instituției, atâta timp cât aceasta nu este singura modalitate de comunicare.

De asemenea, instanța de fond mai constatat că, informațiile furnizate pe pagina de internet a Instituției Prefectului Județului Mureș în limba oficială a statului s-au adresat atât cetățenilor de etnie română cât și celor de etnie maghiară, în condițiile existenței obligației imperative de cunoaștere a limbii oficiale de către toți cetățenii țării.

S-a mai apreciat că nu există o reglementare legală a dreptului unei persoane aparținând unei minorități naționale de a avea acces la informații de interes public traduse în limba minoritară pe pagina de internet a instituției prefectului.

Textul nu a stabilit obligația instituției prefectului de a utiliza limba minorităților naționale în raport cu cetățenii (inclusiv prin traducerea paginii sale de internet), ci numai obligația prefectului de a asigura că serviciile publice deconcentrate utilizează limba minoritară în raporturile cu cetățenii, în calitatea sa de conducător al acestor servicii.

3.Calea de atac exercitată și motivele de recurs înfățișate;

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs autoritatea pârâtă A, invocând ca temei de drept al demersului său judiciar prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta-pârâtă a susținut următoarele critici față de hotărârea primei instanțe:

- în speță nu se impunea interpretarea literală, restrictivă, a prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 340/2004, ci dimpotrivă, o interpretare mens legis, care să corespundă voinței nealterate a legiuitorului, în sensul obligativității respectării și aplicării legii în mod uniform de către toate instituțiile publice care concretizează „conceptul deconcentrării serviciilor publice”.

- chiar dacă s-ar reține că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 340/2004 vizează, literal, obligațiile serviciilor publice deconcentrate, respectivele obligații se răsfrâng și asupra Instituției Prefectului pentru identitate de rațiune, întrucât în ambele ipostaze există rațiuni analoage;

- obligația asigurării folosirii limbii minorității naționale respective, în scris și oral în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile publice deconcentrate este consacrată ca principiu constituțional, în art. 120 din Constituție;

- adecvat conținutului logico-juridic organic al Legii nr. 340/2004, act normativ incident expres, obligațiilor ce revin instituției reclamantului este garantarea utilizării limbii materne în raporturile cu cetățenii aparținând minorităților naționale, acolo unde se îndeplinește ponderea, mai ales în privința celor care se comunică din oficiu;

- este indubitabil eronată, raportat la prevederile legale citate, reținerea instanței de fond în sensul că nu ar exista nicio reglementare legală a dreptului de acces liber la informațiile de interes public în limba minoritară, prin intermediul paginii de internet a instituției prefectului;

- în virtutea rolului său activ, instanța de fond trebuia să surprindă atât conținutul explicit cât pe cel implicit al petiției, respectiv al hotărârii A., ajungând astfel la concluzia logico-juridică în sensul că obiectul cauzei deduse judecății viza precumpănitor sau chiar implicit informațiile de interes public care se comunică din oficiu.

Recursul nu este fondat.

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de probatoriul administrat și sub toate aspectele astfel cum permit dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate invocate, de natură a atrage fie casarea, fie modificarea hotărârii atacate, pentru și în considerarea celor în continuare arătate.

Reclamantul intimata Instituția Prefectului Județul Mureș a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de anulare a Hotărârii nr. 545 din 3 decembrie 2012 emisă de recurenta-pârâtă A., cu consecința constatării în sensul că faptele reținute nu constituie acte de discriminare.

Conținutul actului administrativ atacat (filele 5-7, dosar fond) atestă indubitabil că obiectul sesizării A. l-a constituit petiția formulată de Dl. B. care a reclamat că cetățenii de etnie maghiară nu au acces în limba maternă la informațiile de interes public, pe site-ul Instituției Prefectului Județului Mureș, respectiv la datele privind serviciile publice comunitare pentru eliberarea pașapoartelor, a permiselor de conducere și de înmatriculare a vehiculelor.

Reevaluând probatoriul administrat și cu precădere conținutul actului atacat, Înalta Curte reține că nu sunt fondate criticile recurentei-pârâte ce pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât în opinia instanței de control judiciar, judecătorul fondului a făcut o justă și pertinentă analiză și interpretare a prevederilor legale aplicabile în cauză.

Astfel, Înalta Curte arată că nu împărtășește opiniile juridice, nici abordările conceptuale și nici extrapolările înfățișate de recurenta-pârâtă, prin motivele de recurs, în efortul de a demonstra existența și reglementarea legală a dreptului unei persoane aparținând unei minorități naționale de a avea acces la informații de interes public traduse în limba minoritară pe pagina de internet a instituției prefectului.

De altfel, în acest sens, Înalta Curte s-a pronunțat deja, într-o serie de cauze similare ( a se vedea Deciziile cu nr. 5572 din 5 iunie 2013; nr. 2971 din 24 iunie 2014; nr. 2360 din 21 mai 2014 și nr. 604 din 13 februarie 2015).

Respectivele considerente își păstrează validitatea și în prezenta cauză, în contextul următoarelor considerațiuni teoretico-juridice ce demonstrează totodată justețea argumentației înfățișate de judecătorul fondului, în sensul reținerii neîntrunirii cerințelor prevăzute de art. 2 din OG nr. 137/2000 pentru constatarea existenței unei fapte de discriminare.

Sub aspectul primei condiții impuse de lege pentru existența unei fapte de discriminare se constată, față de circumstanțele particulare ale cauzei, că Instituția Prefectului Județului Mureș nu a tratat în mod arbitrar și discriminatoriu categorii de cetățeni care nu se află în situații similare, întrucât informațiile furnizate în limba oficială a statului se adresează atât cetățenilor de etnie română, cât și cetățenilor de etnie maghiară, aspect recunoscut inclusiv de intimatul-pârât A., care admite la rang de obligație imperativă cunoașterea limbii oficiale de către toți cetățenii țării.

În consecință, dreptul cetățenilor de a avea acces la informațiile de interes public care se comunică din oficiu nu este lezat prin neacordarea facilității de informare și într-o limbă minoritară pe pagina de internet a instituției, dat fiind că, această facilitate nu reprezintă un drept în sine, fiind numai un instrument ajutător pentru realizarea dreptului la informații de interes public.

Condiția criteriului circumstanțiat la situația particulară a persoanei care se consideră discriminată nu este îndeplinit în speță întrucât criteriul limbii, deși prevăzut de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, printre criteriile de discriminare, nu a constituit cauza actului sau faptului discriminatoriu reclamat și care, în situația inexistenței sale, nu ar fi determinat săvârșirea discriminării.

Sub aspect constitutiv, natura discriminării decurge tocmai din faptul că, diferența de tratament este determinată hotărâtor de existența unui criteriu, ca mobil determinant, ceea ce presupune o relație de cauzalitate între tratamentul diferit imputat și criteriul invocat în situația persoanei care se consideră discriminată.

Cum accesul liber și neîngrădit la informațiile de interes public nu a fost recunoscut și garantat prin art. 31 alin. (1) din Constituție și sub condiția de a fi exercitat în limba minoritară de populația care depășește o anumită pondere într-o comunitate, criteriul limbii nu poate fi reținut în cauză ca fiind un element constitutiv al faptei de discriminare reclamate.

Cea de-a treia cerință impusă de lege pentru constatarea existenței unei fapte de discriminare nu numai că nu a fost dovedită, dar nici nu a fost verificată la data întocmirii actului contestat, deși rezultă cu evidență că situația reclamată în cauză nu a avut ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea, recunoașterea folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Conform celor precizate anterior, nu există o reglementare legală a dreptului unei persoane aparținând unei minorități naționale de a avea acces la informații de interes public traduse în limba minoritară pe pagina de internet a instituției prefectului.

Astfel, se reține că, potrivit art. 120 alin. (2) din Constituție, în unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din totalul populației, se asigură folosirea limbii minorității naționale respective, în scris și oral, în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile publice deconcentrate, în condițiile prevăzute de legea organică.

Legea fundamentală se referă deci la folosirea limbii minorităților naționale în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile publice deconcentrate, ca subiecte de drept administrativ distincte de instituția prefectului, reglementată prin Legea nr. 340/2004.

Din acest motiv, se constată că nu sunt aplicabile instituției prefectului prevederile Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale, cum eronat a susținut recurenta-pârâtă.

De altfel, această lege definește în mod expres și limitativ în art. 23-25 care sunt autoritățile administrației publice locale și anume, primarul, consiliul local și consiliul județean.

Faptul că instituția prefectului este tratată în cadrul legii fundamentale la capitolul „Administrația publică locală” plasează numai sub aspectul criteriului teritorial această instituție în cadrul administrației publice locale, ca loc de desfășurare a activității, dar sub aspectul criteriului funcțional și al regimului aplicabil, prefectul face parte din categoria autorităților centrale ale administrației publice a statului, organizate în plan local.

Singura lege organică incidentă în cazul instituției prefectului este Legea nr. 340/2004, care în art. 19 alin. (1) lit. m) prevede printre atribuțiile prefectului și pe aceea de a asigura folosirea, în condițiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetățenii aparținând minorităților naționale și serviciile publice deconcentrate în unitățile administrativ-teritoriale în care aceștia au o pondere de peste20%.

Reglementând această atribuție prin trimitere la condițiile legii, norma susmenționată nu a stabilit obligația instituției prefectului de a utiliza limba minorităților naționale în raport cu cetățenii, ci numai atribuția prefectului de a asigura că serviciile publice deconcentrate utilizează limba minoritară în raporturile cu cetățenii, în condițiile actului normativ care prevede folosirea limbii minoritare în raporturile dintre cetățeni și aceste servicii.

În plus, nici criticile recurentei vizând lipsa de rol activ a instanței, mai precis lipsa interpretării in extenso a conținutului actului atacat, nu pot fi primite.

Din chiar conținutul hotărârii emise de A. se reține, fără nici un echivoc, că informațiile la care se face trimitere în situația reclamată de petentul B. vizau pașapoartele, permisele de conducere și certificatele de înmatriculare. Acest tip de informații nu este enumerat în categoria informațiilor de interes public, ce se comunică obligatoriu din oficiu conform art. 5 din Legea nr. 544/2004.

În acest sens, chiar lipsa analizei distinctive între informațiile de interes public care se comunică din oficiu de către fiecare autoritate sau instituție publică, și alte categorii de informații din cuprinsul actului atacat, apare ca fiind contrară prevederilor Legii nr. 544/2001 și constituie o premisă eronată în fundamentarea hotărârii adoptate de intimatul A.

Al doilea aspect de analiză reiterat de instanța de control judiciar, față de prevederile legale incidente, vizează modalitatea de comunicare și de acces la informațiile prevăzute în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 544/2001.

Afișarea la sediul autorității sau al instituției publice este în reglementarea actuală, modalitatea primordială și minimal obligatorie de difuzare de către autoritățile sau instituțiile publice a informațiilor de interes public comunicate din oficiu.

Față de aceasta, publicarea („ori prin publicare”) în M. Of. sau în mijloacele de informare în masă, în publicații proprii precum și în pagina de internet prevăzută de alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 544/2001 și în art. 11 al H.G. nr. 123/2002, apare ca fiind o modalitate alternativă prevăzută de lege pentru realizarea obligației de comunicare din oficiu a informațiilor de interes public și nicidecum cumulativă.

Sintagma „precum și” utilizată în construcția normei analizate vizează mijloacele de publicare și nu induce nicidecum interpretarea că legiuitorul a urmărit ca accesul la informațiile în discuție să fie realizat, concomitent, prin toate mijloacele enumerate.

Drept urmare, și sub acest aspect, concluzia A. apare ca fiind eronată, căci mijlocul de comunicare prin internet, având doar caracter alternativ, chiar în ipoteza reținerii nerespectării acestuia, nu excludea, de plano, utilizarea de către autoritatea recurentă a celorlalte modalități prevăzute de lege pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligației de informare, care însă nu au fost nici menționate și nici analizate prin hotărârea atacată.

Concluzionând așadar pe aceste aspecte, și Înalta Curte reține că fără temei legal, pe baza unei premise juridice greșite, autoritatea A. a reținut prin actul atacat că lipsa traducerii în limba maghiară a paginii de internet care conține informații de interes public, privind activitatea Instituției Prefectului Județului Mureș reprezintă o faptă de discriminare, hotărârea primei instanțe fiind corectă și urmând așadar a fi menținută, urmare a respingerii recursului de față, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței nr. 287 din 25 iunie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 februarie 2015.