ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5572/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5572/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 20

august 2012, reclamantul Prefectul Județului Satu Mare a solicitat ca, în

contradictoriu cu pârâții S.L. și Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării, să se dispună anularea Hotărârii nr. 223 din 11 iulie 2012 emisă

de către autoritatea publică pârâtă, constatându-se că faptele reținute nu

constituie acte de discriminare și de asemenea, să se dispună suspendarea

executării hotărârii contestate până la soluționarea definitivă și irevocabilă

a cauzei.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a susținut că actul administrativ atacat este nelegal,

întrucât redactarea exclusiv în limba română a site-ului Instituției

Prefectului nu reprezintă un comportament discriminatoriu față de etnicii

maghiari, așa cum rezultă din legislația internă referitoare la discriminare,

care evidențiază ca fiind discriminatorii numai acele manifestări având ca scop

sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării

în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale

sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social și

cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Potrivit

dispozițiilor art. 120 alin. (2) din Constituția României, republicată și art.

24 - 25 din Legea nr. 215/2001, reclamantul a arătat că, folosirea limbii

minorității naționale, în scris și oral, în unitățile administrativ-teritoriale

în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere

semnificativă se asigură în relațiile cu autoritățile administrației publice

locale și cu serviciile publice deconcentrate.

Activitatea

Instituției Prefectului nu este supusă acestor prevederi legale, fiind

reglementată distinct prin Legea nr. 340/2004 și H.G. nr. 460/2006 și din acest

motiv, reclamantul a învederat că, redactarea site-ului instituției pe care o

reprezintă numai în limba română nu este o faptă de discriminare a etnicilor

maghiari și aceasta cu atât mai mult, cu cât nu dispune de personal propriu

specializat și competent pentru activitatea de traducere a informațiilor

administrative în limba maghiară sau de resursele financiare necesare

contractării unor servicii de traducere autorizate.

de fond

În motivarea cererii

de suspendare a executării s-a susținut că, argumentele avute în vedere la

adoptarea Hotărârii nr. 223 din 11 iulie 2012 sunt de natură să creeze o

îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, iar executarea

acestuia, până la soluționarea irevocabilă a cauzei, poate cauza o pagubă

iminentă, prin problemele de ordin financiar și de resurse umane pe care le

implică activitatea de traducere autorizată a informațiilor administrative

comunicate pe site-ul instituției.

Curtea de Apel

Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a pronunțat

Sentința nr. 294/2012CA-PI din 2 octombrie 2012 prin care a respins atât

cererea de suspendare a executării, cât și acțiunea în anulare formulate de

reclamantul Prefectul Județului Satu Mare.

Instanța de fond a

considerat că, sub aspectul unei fapte de discriminare, în sensul dispozițiilor

art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, sunt lipsite de relevanță criticile

subsumate de reclamant ideii că Instituția Prefectului nu intră sub incidența

Legii nr. 215/2001, în contextul în care art. 19 alin. (1) lit. m) din Legea

nr. 340/2004 prevede printre atribuțiile prefectului și aceea de a asigura

folosirea, în condițiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetățenii

aparținând minorităților naționale și serviciile publice deconcentrate în

unitățile administrativ-teritoriale în care aceștia au o pondere de peste 20%.

Prin raportare la

acest text de lege, s-a apreciat că și Instituției Prefectului îi revine obligația

de a asigura tuturor cetățenilor din comunitatea respectivă accesul egal la

informațiile de interes public oferite de pagina de internet a instituției,

obligație care implică traducerea paginii și în limba minorităților naționale

care au o pondere de peste 20%.

Sub aspectul

existenței faptei discriminatorii, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din

O.G. nr. 137/2000 s-a constatat legalitatea hotărârii atacate, față de

existența unei diferențe de tratament pe bază de naționalitate prin postarea pe

pagina de internet a Instituției Prefectului Județului Satu Mare a

informațiilor de interes public doar în limba română, deși legea le recunoaște

cetățenilor minorităților naționale cu o pondere mai mare de 20% dreptul de a

folosi limba maternă în relațiile cu autoritățile publice.

Judecătorul fondului

a avut în vedere că, deși exista obligația traducerii informațiilor de interes

public postate pe pagina de internet și în limba minorităților naționale cu

pondere mai mare de 20% în cadrul comunității, reclamantul nu și-a îndeplinit

această obligație, generând în acest fel o deosebire de tratament în privința

cetățenilor aparținând minorităților naționale cu o pondere de peste 20%, în

sensul că, aceștia sunt lipsiți de dreptul de a folosi limba maternă în momentul

accesării paginii de internet a Instituției Prefectului Județului Satu Mare.

Astfel, s-a reținut

că, efectul acestei deosebiri de tratament este restrângerea dreptului de acces

la informații publice al cetățenilor aparținând minorităților naționale cu o

pondere mai mare de 20%, în condițiile Legii nr. 544/2001.

În acord cu cele

reținute în hotărârea pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminări, instanța de fond a apreciat că, lipsa sau insuficiența resurselor

financiare în bugetul autorității publice nu reprezintă o justificare

suficientă pentru aplicarea unui tratament discriminatoriu, în sensul privării

de dreptul constituțional de acces la informații de interes public și în limba

maternă, inclusiv prin intermediul paginii de internet și deci reclamantul are

obligația de a concepe bugetul instituției de așa natură încât să poată asigura

liberul acces la informații de interes public și în limba maternă a minorității

cu o pondere mai mare de 20%.

O asemenea

justificare obiectivă nu a fost considerată nici lipsa personalului specializat

pentru traducerea informațiilor în limba maternă a minorității având o pondere

mai mare de 20% cu motivarea că, reclamantul avea posibilitatea să apeleze la o

firmă specializată în vederea efectuării traducerilor necesare.

Ca o consecință a

respingerii acțiunii în anulare, a fost respinsă ca neîntemeiată și cererea de

suspendare a executării Hotărârii nr. 223 din 17 iulie 2012, prin prisma

controlului de legalitate efectuat în cadrul acțiunii în anulare, reținându-se

că, în cauză, nu au fost dovedite îndoieli serioase, care să se circumscrie

noțiunii de caz bine justificat și nici riscul producerii unei pagube iminente.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs reclamantul Prefectul Județului Satu Mare,

solicitând ca, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., să fie modificată sentința recurată, în sensul admiterii

acțiunii și anularea Hotărârii nr. 223 din 11 iulie 2012 a Consiliului Național

pentru Combaterea Discriminării.

Ca prima motiv de

recurs, s-a invocat interpretarea greșită dată dispozițiilor art. 19 alin. (1)

lit. m) din Legea nr. 340/2004, arătându-se că instanța de fond a considerat

eronat că nu este asigurată folosirea limbii materne în raporturile dintre

cetățeni și serviciile publice deconcentrate, deși prezenta cauză se referă

numai la pagina de internet pe care se aduc la cunoștință informații despre

activitatea prefectului și a instituției prefectului, fără legătură cu

raporturile dintre cetățeni și serviciile publice deconcentrate.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs a fost criticată concluzia instanței de fond privind obligația

prefectului, în calitate de conducător al serviciilor publice deconcentrate, de

a asigura folosirea limbii materne de către minoritățile naționale cu o pondere

mai mare de 20% în comunitatea respectivă, susținându-se că, această calitate

nu are drept consecință o interacțiune între cetățeni și instituția prefectului

prin intermediul serviciilor publice deconcentrate, care sunt subordonate unei

autorități publice centrale, în funcție de activitatea fiecărui serviciu public

deconcentrat.

În ultimul motiv de

recurs, s-a învederat că, nu există temei legal pentru obligația prefectului de

a asigura traducerea în alte limbi a informațiilor comunicate pe pagina de

internet a instituției, cu atât mai mult cu cât, limba nu constituie un

criteriu protejat separat, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, sens în care a fost indicată

hotărârea pronunțată în cauza Belgium Linguistics. În același sens, recurentul

a indicat și hotărârea pronunțată în cauza Diergaardt/Namibia de Comitetul

pentru Drepturile Omului, responsabil de interpretarea și monitorizarea

conformității cu Pactul internațional cu privire la drepturile civile și

politice, la care au aderat toate țările membre ale Uniunii Europene.

La data de 12 aprilie

2013, a fost depusă o precizare la recurs, prin care s-a solicitat să se

constate că intimatul-pârât S.L. nu avea calitate procesuală activă pentru a

sesiza Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la

presupusele fapte de discriminare săvârșite împotriva sa de Prefectul Județului

Satu Mare, nefiind titularul dreptului pretins, întrucât domiciliază într-un

alt județ, respectiv în județul Covasna.

În interesul

recurentului, la data de 19 aprilie 2013, Instituția Prefectului Județului

Covasna a formulat cerere de intervenție accesorie, în temeiul dispozițiilor

art. 49 alin. (1) și (3), art. 51, art. 52 și art. 53 C. proc. civ., solicitând

admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și pe cale de

consecință, admiterea acțiunii și anularea Hotărârii nr. 223 din 11 iulie 2012

a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Intervenientul a

susținut că împotriva sa intimatul-pârât Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării a pronunțat soluții identice aceleia în cauză, prin Hotărârile

nr. 471/2012 și nr. 510/2012, la sesizarea unei persoane fără calitate procesuală

și fără existența unei prevederi legale, aplicabile instituției prefectului din

care să rezulte obligația acestuia de a traduce integral în limba minoritară,

pagina proprie de internet.

În motivarea cererii

de intervenție s-a mai arătat că, fapta considerată discriminatorie nu lezează

dreptul de acces la informații publice al cetățenilor români aparținând

minorităților naționale, dat fiind că ambele categorii de cetățeni nu se află

în situații similare, în condițiile în care informațiile furnizate în limba

oficială a statului se adresează cetățenilor români, atât celor de etnie

română, cât și celor de etnie maghiară.

Ca argument în

același sens a fost invocat și caracterul excepțional al utilizării limbii

minoritare în raport cu limba oficială, arătându-se că, Hotărârea nr. 223 din

11 iulie 2012 se întemeiază pe o egalitate absolută între limba română, ca

limbă oficială și limba maghiară, ca limbă minoritară, egalitate care, în

opinia greșită a intimatului-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,

trebuie să se manifeste prin utilizarea similară a ambelor limbi în toate

situațiile și cazurile de utilizare a limbii române, cu omisiunea diferențelor

de regim juridic aplicabil diferitelor autorități din sistemul public de

autorități și cu omisiunea identificării situațiilor legale de utilizare.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând actele și

lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 49 - art. 51, art. 304

și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de

intervenție accesorie și recursul declarat de Prefectul Județului Satu Mare,

pentru următoarele considerente:

de drept relevante

Prin Hotărârea nr.

223 din 11 iulie 2012 adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,

ca urmare a Petiției nr. 133 din 11 ianuarie 2012 formulată de S.L., s-a decis

că lipsa traducerii în limba maghiară a paginii de internet care conține

informații de interes public privind activitatea Instituției Prefectului din

Județul Satu Mare reprezintă discriminare, conform art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, republicată, recomandându-se conducătorului autorității publice

reclamate să remedieze această situație.

Fapta de discriminare

directă, pentru care s-a aplicat recurentului-reclamant Prefectul Județului

Satu Mare un avertisment, a fost constatată de intimatul-pârât Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării în baza dispozițiilor art. 2 alin. (1)

din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu motivarea că, prin netraducere în limba

maghiară a informațiilor de interes public pe pagina de internet a instituției

s-a creat o deosebire pe bază de limbă, care are ca efect restrângerea

exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului de acces la informații de

interes public, drept garantat de dispozițiile art. 31 alin. (1) din

Constituția României, revizuită.

Dispozițiile art. 2

alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, au ca domeniu de aplicare

deosebirea, excluderea, restricția sau preferința pe baza unuia din criteriile

de discriminare enumerate de legiuitor în mod exemplificativ, care are ca scop

sau ca efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau

exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,

economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Temeiul juridic al

actului administrativ contestat impunea atât pentru autoritatea emitentă, cât

și pentru instanța de judecată, să se procedeze la examinarea, în funcție de

elementele concrete ale cauzei, a tuturor condițiilor legale pentru constatarea

existenței unei fapte de discriminare directă.

Discriminarea directă

reprezintă tratarea unei persoane în baza oricăruia dintre criteriile

prohibitive, în manieră mai puțin favorabilă decât tratarea altei persoane

într-o situație comparabilă, ceea ce implică următoarele elemente constitutive

ale faptei de discriminare:

a) existența unui

tratament diferențiat pentru situații analoage sau omitere de a trata în mod

diferit situații diferite, necomparabile;

b) existența unui

criteriu de discriminare, conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000,

republicată;

c) tratamentul să

aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii folosinței sau

exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Îndeplinirea acestor

condiții cumulative a fost greșit reținută de către Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării prin Hotărârea nr. 223 din 11 iulie 2012, menținută de

prima instanță printr-o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor legale

incidente cauzei în raport de situația de fapt concretă dedusă judecății.

Astfel, cu privire la

prima condiție pentru existența unei veritabile fapte de discriminare, iar nu a

unei distincții legitime, trebuia avut în vedere că, principiul egalității

cetățenilor în fața legii nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite

în raport cu persoane care se află în situații diferite și deci acest principiu

nu înseamnă uniformitate, ci presupune instituirea unui tratament egal în

situații care nu sunt diferite.

Prin interpretarea

greșită a acestui principiu în actul atacat s-a reținut natura discriminatorie

a situației reclamate, în sensul că, se impunea un tratament diferențiat

aplicat membrilor minorității care dețin în populația comunității o pondere

legală de natură a le crea acestora un privilegiu legitim, prin liberul acces

la informațiile de interes public și în limba maternă, inclusiv prin

intermediul paginii de internet a Instituției Prefectului Județului Satu Mare.

Premiza juridică

avută în vedere de către autoritatea emitentă a actului atacat se dovedește

însă a fi eronată, întrucât nu există o reglementare legală a dreptului de

acces liber la informațiile de interes public, în limba minoritară, prin

intermediul paginii de internet a instituției reclamate.

Accesul liber și

neîngrădit al persoanei la informațiile de interes public este recunoscut și

garantat tuturor cetățenilor prin dispozițiile art. 31 alin. (1) din

Constituția României, revizuită și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 544/2004,

astfel că, atât conținutul, cât și întinderea acestui drept nu pot fi diferite

în funcție de apartenența etnică a titularului dreptului, căruia în mod

necontestat i s-a asigurat dreptul de a primi informațiile de interes public în

limba oficială a statului, ceea ce dovedește că nu a fost afectată substanța

dreptului pretins.

Argument în acest

sens sunt dispozițiile art. 11 - 12 din H.G. nr. 123/2002 pentru aprobarea

normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2004, potrivit cărora, în

unitățile administrativ teritoriale în care o minoritate națională deține o

pondere de cel puțin 20% din numărul populației, singura obligație legală a

instituției prefectului de a difuza informații în limba minoritară are ca

obiect numai informațiile de interes public care se comunică din oficiu și care

se referă la:

- actele normative

care reglementează organizarea și funcționarea autorității sau instituției

publice;

- structura

organizatorică, atribuțiile departamentelor, programul de funcționare,

programul de audiențe al autorității sau instituției publice;

- numele și prenumele

persoanelor din conducerea autorității sau a instituției publice și ale

funcționarului responsabil cu difuzarea informațiilor publice;

- coordonatele de

control ale autorității sau instituției publice, respectiv: denumirea, sediul,

numerele de telefon, fax, adresa de e-mail și adresa paginii de internet;

- sursele financiare,

bugetul și bilanțul contabil;

- programele și

strategiile proprii;

- lista cuprinzând

categoriile de documente produse și/sau gestionate, potrivit legii;

- modalități de

contestare a deciziei autorității sau a instituției publice în situația în care

persoana se consideră vătămată în privința dreptului de acces la informațiile

de interes public solicitate.

În condițiile în

care, dreptul prevăzut de lege al persoanelor aparținând minorităților

naționale de a avea acces la informațiile de interes public în limba maternă se

limitează strict la acele informații de interes public care se comunică din

oficiu, conform dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 544/2001, iar situația

reclamată nu viza asemenea informații, se constată că este eronată concluzia

intimatului-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării privind existența

unei fapte de discriminare prin netraducerea în limba maghiară a tuturor

informațiilor difuzate pe pagina de internet a Instituției Prefectului

Județului Satu Mare.

Cu privire la

modalitatea de comunicare, normele metodologice menționate anterior prevăd în

art. 11 că, accesul la informațiile de interes public comunicate din oficiu se

realizează prin:

- afișare la sediul

autorității sau instituției publice ori prin publicare în M. Of. al României

sau în mijloacele de informare în masă, în publicații proprii, precum și în

pagina de internet proprie;

- consultare la

sediul autorității sau instituției publice, în punctele de

informare-documentare în spații special destinate acestui scop.

Afișarea la sediul

autorității sau instituției publice este, în cazul tuturor autorităților și

instituțiilor publice, modalitatea minimă obligatorie de difuzare a

informațiilor de interes public comunicate din oficiu.

Față de modalitățile

alternative prevăzute de lege pentru realizarea obligației de comunicare din

oficiu a informațiilor de interes public menționate expres în art. 5 din Legea

nr. 544/2001 și față de natura informațiilor pentru care a fost reclamată în

cauză netraducerea în limba maghiară, intimatul-pârât Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării a constatat în mod greșit existența unei fapte de

discriminare în cazul unor informații pentru care nu există obligația legală de

a fi comunicate într-o limbă minoritară și de a fi publicate pe pagina de

internet a instituției, deși acest mijloc de comunicare nu are caracter

exclusiv și în consecință, nu este de natură să excludă celelalte posibilități

recunoscute de lege în scopul îndeplinirii corespunzătoare a obligației de

informare impusă autorităților și instituțiilor publice.

Sub aspectul primei

condiții impuse de lege pentru existența unei fapte de discriminare se

constată, față de circumstanțele particulare ale cauzei, că Instituția

Prefectului Județului Satu Mare nu a tratat în mod arbitrar și discriminatoriu

categorii de cetățeni carte nu se află în situații similare, întrucât

informațiile furnizate în limba oficială a statului se adresează atât

cetățenilor de etnie română, cât și cetățenilor de etnie maghiară, aspect

recunoscut inclusiv de intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării, care admite la rang de obligație imperativă cunoașterea limbii

oficiale de către toți cetățenii țării.

În consecință,

dreptul cetățenilor de a avea acces la informațiile de interes public care se

comunică din oficiu nu este lezat prin neacordarea facilității de informare și

într-o limbă minoritară pe pagina de internet a instituției, dat fiind că,

această facilitate nu reprezintă un drept în sine, fiind numai un instrument

ajutător pentru realizarea dreptului la informații de interes public.

Condiția criteriului

circumstanțiat la situația particulară a persoanei care se consideră

discriminată nu este îndeplinit în speță întrucât criteriul limbii, deși

prevăzut de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, printre

criteriile de discriminare, nu a constituit cauza actului sau faptului

discriminatoriu reclamat și care, în situația inexistenței sale, nu ar fi

determinat săvârșirea discriminării.

Sub aspect

constitutiv, natura discriminării decurge tocmai din faptul că, diferența de

tratament este determinată hotărâtor de existența unui criteriu, ca mobil

determinant, ceea ce presupune o relație de cauzalitate între tratamentul

diferit imputat și criteriul invocat în situația persoanei care se consideră

discriminată.

Cum accesul liber și

neîngrădit la informațiile de interes public nu a fost recunoscut și garantat

prin art. 31 alin. (1) din Constituție și sub condiția de a fi exercitat în

limba minoritară de populația care depășește o anumită pondere într-o

comunitate, criteriul limbii nu poate fi reținut în cauză ca fiind un element

constitutiv al faptei de discriminare reclamate.

Fără a cerceta

îndeplinirea în cauză a acestei condiții legale, instanța de fond a schimbat

natura juridică a actului dedus judecății, reținând fără nici un temei

existența unei fapte de discriminare pe criteriul naționalității, care nu a

constituit obiectul sesizării Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării și este străin pricinii.

Cea de-a treia

cerință impusă de lege pentru constatarea existenței unei fapte de discriminare

nu numai că nu a fost dovedită, dar nici nu a fost verificată la data

întocmirii actului contestat, deși rezultă cu evidență că situația reclamată în

cauză nu a avut ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea, recunoașterea

folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut

de lege.

Conform celor

precizate anterior, nu există o reglementare legală a dreptului unei persoane

aparținând unei minorități naționale de a avea acces la informații de interes

public traduse în limba minoritară pe pagina de internet a instituției

prefectului.

Astfel, se reține că,

potrivit art. 120 alin. (2) din Constituție, în unitățile

administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități

naționale au o pondere de peste 20% din totalul populației, se asigură

folosirea limbii minorității naționale respective, în scris și oral, în

relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile

publice deconcentrate, în condițiile prevăzute de legea organică.

Legea fundamentală se

referă deci la folosirea limbii minorităților naționale în relațiile cu

autoritățile administrației publice locale și cu serviciile publice

deconcentrate, ca subiecte de drept administrativ distincte de instituția

prefectului, reglementată prin Legea nr. 340/2004.

Din acest motiv, se

constată că nu sunt aplicabile instituției prefectului prevederile Legii nr.

215/2001 a administrației publice locale, cum eronat s-a reținut în hotărârea

instanței de fond.

De altfel, această

lege definește în mod expres și limitativ în art. 23 - 25 care sunt

autoritățile administrației publice locale și anume, primarul, consiliul local

și consiliul județean.

Faptul că instituția

prefectului este tratată în cadrul legii fundamentale la capitolul

"Administrația publică locală" plasează numai sub aspectul

criteriului teritorial această instituție în cadrul administrației publice

locale, ca loc de desfășurare a activității, dar sub aspectul criteriului

funcțional și al regimului aplicabil, prefectul face parte din categoria

autorităților centrale ale administrației publice a statului, organizate în

plan local.

Singura lege organică

incidentă în cazul instituției prefectului este Legea nr. 340/2004, care în

art. 19 alin. (1) lit. m) prevede printre atribuțiile prefectului și pe aceea

de a asigura folosirea, în condițiile legii, a limbii materne în raporturile

dintre cetățenii aparținând minorităților naționale și serviciile publice

deconcentrate în unitățile administrativ-teritoriale în care aceștia au o

pondere de peste 20%.

Reglementând această

atribuție prin trimitere la condițiile legii, norma sus-menționată nu a

stabilit obligația instituției prefectului de a utiliza limba minorităților

naționale în raport cu cetățenii, ci numai atribuția prefectului de a asigura

că serviciile publice deconcentrate utilizează limba minoritară în raporturile

cu cetățenii, în condițiile actului normativ care prevede folosirea limbii

minoritare în raporturile dintre cetățeni și aceste servicii.

În consecință, nu se

poate stabili nicio legătură între asigurarea folosirii, în condițiile legii, a

limbii materne în raporturile dintre cetățenii aparținând minorităților

naționale și serviciile publice deconcentrate, pe de-o parte și traducerea

propriei pagini de internet, pe de altă parte și deci prefectul, în calitatea

sa de conducător al serviciilor publice deconcentrate, nu are obligația să

îndeplinească atribuțiile acestor structuri administrative.

Din acest context

rezultă că, în legislația națională nu este reglementat dreptul pentru care s-a

reclamat săvârșirea unei fapte de discriminare de către Prefectul Județului

Satu Mare.

De asemenea, se

reține că, recunoscând în art. 10 libertatea de informare, ca o componentă a

libertății de exprimare, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale garantează numai libertatea de a primi sau de a comunica

informații sau idei fără amestecul autorităților publice, dar nu cuprinde și

dreptul de acces la informații, mai precis, dreptul unei persoane de a i se

comunica anumite informații și deci libertatea de informare trebuie înțeleasă

ca libertate de a comunica, de a difuza informații deja deținute.

Accesul la informații

de interes public într-o limbă minoritară nu reprezintă un drept sau libertate

fundamentală a omului în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului,

întrucât, convenția are ca scop protecția drepturilor omului și nu ale

cetățenilor în condițiile în care drepturile și libertățile garantate sunt

aceleași pentru toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante,

fără distincție în funcție de originea lor etnică.

În conformitate cu

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, limba nu constituie un

criteriu protejat separat (Cauza Belgium Linguistics - 23 iulie 1968) și în

consecință, existența unei discriminări nu poate fi constatată nici prin

raportare la art. 14 din Convenție, care nu există independent, fiind valabil

numai în ceea ce privește exercitarea drepturilor și libertăților garantate de

celelalte clauze normative din convenție și de protocoalele adiționale.

Aplicarea art. 14 din

Convenție nu presupune în mod necesar încălcarea unuia dintre drepturile

materiale garantate prin Convenție, fiind suficient ca faptele cauzei să intre

cel puțin sub incidența unuia dintre articolele convenției.

Interzicerea

discriminării pe care o consacră art. 14 din Convenție depășește exercitarea

drepturilor și libertăților fundamentale pe care fiecare stat este obligat să

le garanteze (cauza Burdan c. Regatul Unit nr. 13.378/05 pct. 58 - 29 aprilie

2008, cauza Gaygusuz c. Austriei - 16 septembrie 1996 p. 36 și cauza Andrejeza

c. Letoniei - 18 februarie 2009) dar este necesară o reglementare pentru aceste

drepturi și libertăți fundamentale.

Nefiind reglementat

dreptul pretins prin actul de sesizare rezultă că nu poate fi constatată fapta

reclamată nici în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12/2000 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, ratificat prin Legea nr. 103/2006, care

consacră interzicerea generală a discriminării bazată, în special, pe sex, pe

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere

sau oricare altă situație în exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, ca

situație premisă care nu se regăsește în cauză.

Hotărârea nr. 223 din

11 iulie 2012 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării se

dovedește a fi nelegală și față de admiterea sesizării unei persoane care nu

are calitatea de persoană interesată în sensul dispozițiilor art. 22 din O.G.

nr. 137/2000, republicată.

Interesul real și

actual al autorului sesizării, intimatul-pârât S.L., se impune a fi examinat,

potrivit dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., ca motiv de

nelegalitate a actului atacat, iar nu ca un motiv suplimentar de recurs

formulat prin precizarea depusă la 15 aprilie 2013, astfel că devine lipsită de

obiect excepția inadmisibilității cererii de precizare, invocată de

intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Asemănător situației

soluționate prin Hotărârea nr. 68 din 19 februarie 2013, Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării trebuia să verifice și în cauză dacă a fost

legal sesizat cu privire la presupusa faptă de discriminare a Prefectului

Județului Satu Mare prin petiția adresată de către o persoană domiciliată în

județul Covasna, care nu este destinatarul informațiilor de interes public

pentru care s-a reclamat lipsa traducerii în limba maghiară.

Astfel, nu s-a avut

în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 22 din O.G. nr. 137/2000, republicată

și art. 5, 7 și 8 din Ordinul nr. 144/2008 privind aprobarea procedurii interne

de soluționare a petițiilor și sesizărilor, persoană interesată poate să fie

persoana care se consideră discriminată și sesizează consiliul cu privire la

săvârșirea faptei de discriminare împotriva sa, ca victimă individuală, ori

alte persoane care au un interes legitim în combaterea discriminării și

reprezintă o persoană, un grup de persoane sau o comunitate împotriva căreia

s-a săvârșit o faptă de discriminare.

Aflându-se în prima

ipoteză juridică, autorul sesizării soluționate prin Hotărârea nr. 223 din 11

iulie 2012 nu poate avea calitatea de persoană interesată pentru reclamarea

unei presupuse fapte de discriminare săvârșită pe teritoriul administrativ al

altui județ decât acela în care domiciliază.

Pentru considerentele

care au fost expuse, Înalta Curte va admite cererea de intervenție accesorie și

recursul declarat de Instituția Prefectului Județului Satu Mare, va modifica

sentința atacată, în sensul că va admite în parte acțiunea și va anula

Hotărârea nr. 223 din 11 iulie 2012 a Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării, urmând a respinge cererea de suspendare a executării actului

administrativ atacat, întrucât această cerere a rămas fără obiect ca urmare a

soluționării pricinii pe fond.

de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 49 -

51 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de intervenție accesorie

formulată de Prefectul Județului Covasna în interesul recurentului Instituția

Prefectului Județului Satu Mare, va admite recursul declarat de Instituția

Prefectului Județului Satu Mare, va modifica sentința atacată, în sensul că va în

parte acțiunea formulată de reclamantul Instituția Prefectului Județului Satu

Mare, va anula Hotărârea nr. 223 din 11 iulie 2012 a Consiliului Național

pentru Combaterea Discriminării și va respinge cererea de suspendare a

executării actului administrativ atacat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de

intervenție accesorie formulată de Instituția Prefectului Județului Covasna în

interesul recurentului Instituția Prefectului Județului Satu Mare.

Admite recursul

declarat de Instituția Prefectului Județului Satu Mare împotriva Sentinței nr.

294 din 2 octombrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamantul

Instituția Prefectului Județului Satu Mare.

Anulează Hotărârea

nr. 223 din 11 iulie 2012 a Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării.

Respinge cererea de

suspendare a executării actului administrativ atacat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 5 iunie 2013.

Procesat de GGC - LM