ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 200/2015

Circumstanțele cauzei; Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, sub nr. x/64/2012, reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna prin prim procuror A. a chemat în judecată pe pârâtul B. București, solicitând instanței de judecată ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se anuleze Hotărârea nr. 244 din 01 august 2012, emisă de pârâtul B. în Dosarul nr. x/2011, în care a avut calitatea de petent C. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 1206/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a dispozițiilor privitoare la dreptul cetățenilor aparținând unei minorități naționale de a folosi limba maternă în administrația publică locală, cuprinse în Legea administrației publice locale nr. 215/2001, autoritățile administrației publice locale asigură inscripționarea denumirii instituțiilor publice de sub autoritatea lor, însă Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna nu se află sub autoritatea administrației publice locale, ci sub autoritatea Ministerului Public. Reclamantul a apreciat că, în urma analizării faptelor expuse în petiție, Colegiul Director trebuia să se raporteze la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în privința art. 14 din Convenție privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Instanța europeană a decis în mod constant că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, "trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 18 februarie 1991, Fredin vs. Suedia, parag. 60; 23 iunie 1993, Hoffman vs. Austria, parag. 31; 28 septembrie 1995 Spadea și Scalambrino vs. Italia). Mai mult decât atât, în opinia concurentă exprimată de doamna D., membru al Colegiului Director, se arată că Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna nu i se aplică prevederile Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, republicată, și nici cele ale Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare (art. 10), astfel că nu poate fi considerat serviciu public în sensul Legii nr. 215/2010. Reclamantul a mai învederat că, în mod eronat, Colegiul Director al B. a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna, întrucât această instituție publică nu se află sub autoritatea administrației publice locale, aspectul inscripționării bilingve a denumirii instituției, reprezentând o obligație exclusivă a autorităților publice locale, astfel cum prevăd expres dispozițiile art. 76 alin. 4 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală. E. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, în contradictoriu cu pârâtul B. având ca obiect anularea Hotărârii nr. 244 din 01 august 2012 pronunțată în Dosarul cu nr. x/2011 al B., considerând-o la rândul său nelegală. Prin Încheierea de ședință din 12 noiembrie 2012 instanța a admis excepția de conexitate invocată de pârâtul B. și a dispus conexarea la prezenta cauză a Dosarelor nr. x/64/2012, nr. x/64/2012, nr. x/64/2012, nr. x/64/2012, nr. x/64/2012, nr. x/64/2012, nr. x/64/2012, nr. x/64/2012 aflate pe rolul Curții de Apel Brașov, toate aceste dosare având ca obiect anularea Hotărârii nr. 244 din 01 august 2012 a B. București. P. prin U. a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantului R. Covasna, solicitând admiterea acesteia, admiterea acțiunii reclamantului și anularea Hotărârii nr. 244/2012 a B. cu privire la reclamantul R. Covasna. Pârâtul B. a formulat note scrise cu privire la cererea de intervenție a E., în sensul respingerii acesteia ca inadmisibilă, fiind o cerere în interes propriu și nu accesorie. De asemenea, a arătat că avea posibilitatea să atace Hotărârea nr. 244/2012 pe cale separată, iar admiterea acestei cereri de intervenție ar însemna o repunere în termen a E. Reclamantul Ministerul Public - Parchetul Tribunalului Covasna a formulat Note de ședință cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Brașov, solicitând respingerea acesteia și soluționarea cauzei de către această instanță. N. au formulat precizări, arătând că Dosarul nr. x/2/2012 aflat pe rolul Curții de Apel București a fost suspendat în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 până la soluționarea cauzei de față din Dosarul nr. x/64/2012 a Curții de Apel Brașov, depunând certificat de grefă în acest sens. F. pentru G. Brașov a formulat note de ședință, solicitând respingerea excepției necompetenței teritoriale a Curții de Apel Brașov, admiterea cererii de intervenție și pe fond admiterea acțiunii reclamanților și anularea hotărârii atacate, invocând prevederile H.G. nr. 119/2009. La aceste note de ședință a anexat o copie a unei fotografii ce atestă faptul că, deși potrivit prevederilor legale în materie nu avea această obligație, la sediul H. Covasna este amplasată o tăbliță și cu denumirea în limba maghiară a instituției. La rândul său, Instituția Prefectului județului Covasna a formulat note de ședință, solicitând respingerea excepției inadmisibilității cererii de intervenție a E., respectiv a excepției necompetenței teritoriale a Curții de Apel Brașov, în probațiune solicitând proba cu înscrisuri și martori în sensul admiterii acțiunii. În cauză, N. au formulat o notă la care a anexat înscrisuri certificate pentru conformitate cu originalul, care fac dovada că la sediul Biroului Județean Covasna al Arhivelor Naționale informațiile de interes public sunt redactate și afișate bilingv: programul de audiențe, programul sălii de studiu, program de relații cu publicul, informații de interes public privind baza legală de funcționare, persoana responsabilă cu furnizarea de date de interes public, conducerea biroului județean, adresa sediului biroului județean, telefon/fax, e-mail și denumirea Biroului Județean Covasna al Arhivelor Naționale. De asemenea, a precizat că, de la sfârșitul anului 2008, la nivelul Biroului de Relații cu Publicul din cadrul Biroului Județean Covasna al Arhivelor Naționale, se regăsește un „ghid al petentului” - pliant, conținând informații de interes public (date privind istoricul instituției, modalitatea de obținere de copii, certificate și extrase de pe documentele deținute de Arhivele Naționale Covasna, modalitatea obținerii accesului la Sala de Studiu a instituției, termenele de dare în cercetare a documentelor, datele de contact ale instituției, tarife ale serviciilor prestate, etc.), ghid redactat atât în limba română cât și în limba maghiară. La rândul său, reclamantul I. Covasna a formulat concluzii scrise, arătând că prevederile Legii nr. 215/2001, republicată, a administrației publice locale, sunt aplicabile numai autorităților administrației publice locale și, pe cale de consecință, nu se aplică în cazul unităților militare. Eventuala nerespectare a prevederilor Legii nr. 282/2007 și a prevederilor referitoare la dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a folosi limba maternă în relația cu autoritățile locale cuprinse în Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, nu poate fi considerată faptă de discriminare, ci reprezintă o încălcare a unei norme juridice de drept administrativ, care poate fi sancționată administrativ, în baza legii, potrivit H.G. nr. 1206/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a dispozițiilor privitoare la dreptul cetățenilor aparținând unei minorități naționale de a folosi limba materna în administrația publica locală, cuprinse în Legea administrației publice locale nr. 215/2001. Aceasta pentru că furnizarea informației către cetățenii români numai în limba romană nu îngrădește accesul persoanelor de altă etnie la aceste informații și pe cale de consecință lipsa traducerii acestor informații în limba minoritară, în cazul de față limba maghiară, nu constituie discriminare. Lipsa traducerii acestor informații în limba minoritară atrage după sine sancțiunile administrative la care s-a făcut trimitere mai sus. F. pentru G. Brașov a formulat concluzii scrise, solicitând admiterea acțiunii având în vedere că H. Covasna (instituție fără personalitate juridică) și implicit G. Brașov nu sunt autorități ale administrației publice locale și nici servicii publice deconcentrate, ci reprezentantele în teritoriu ale unei autorități publice centrale, respectiv ale J., conform H.G. nr. 110/2009. A susținut că hotărârea B. este nelegală deoarece se întemeiază pe o egalitate absolută între limba română oficială și limba maghiară minoritară, egalitate care în opinia B., trebuie să se manifeste prin utilizarea similară a ambelor limbi în toate situațiile, cu omisiunea diferențelor de regim juridic al diferitelor autorități din sistemul public de autorități și cu omisiunea identificării situațiilor legale de utilizare. Mai mult, plecând de la premisa utilizării celor două limbi în aceste condiții de egalitate, ca limbi materne pentru români, respectiv maghiari, B. imaginează, în mod periculos două „lumi”complet separate, una care utilizează numai limba maternă română și una care utilizează numai limba maternă maghiară, sub sancțiunea discriminării dacă limba maghiară nu este utilizată în aceleași condiții cu limba română, acesta omițând faptul că limba română nu este doar limba maternă a unei categorii de persoane, ci este limba oficială, legal folosită în relația cu toți cetățenii români. La rândul său, pârâtul B. a formulat concluzii scrise privind fondul cauzei (fila 32)solicitând respingerea plângerilor împotriva Hotărârii nr. 244/01 august 2012 emisă de Colegiul Director al B., susținând că deconcentrarea administrativă subsumează instituțional, lato sensu, adecvat coordonatelor generale ale "instituției juridice a deconcentrării", toate structurile publice statale repartizate în teritoriu, menite, în principal, să realizeze sub aspect practic "ponderarea inflexibilității și formalismului centralizării pure", având drept scop o mai bună coordonare a deciziei administrative, o decongestionare a centrului statal și o extensiune a eficacității sistemului administrației de stat la nivelul unităților administrativ-teritoriale. Or, așa cum rezultă din lecturarea acțiunilor deduse judecății, reclamanții resping obligația asigurării folosirii limbii materne în raporturile dintre aceștia și cetățenii aparținând minorităților naționale, inclusiv sub aspectul inscripționării bilingve și asigurării accesului la informațiile de interes public, în limba maternă. Prin urmare, a afirmat B., reclamanții nu îndeplinesc obligația traducerii în limba maternă a informațiilor de interes public speciale ce se comunica din oficiu, cele care, prin natura și conținutul lor, privesc exhaustiv și determinat modul de organizare și funcționare a autorității publice. Cade în sarcina instituțiilor publice teritoriale să întreprindă toate măsurile necesare unei bune gestionări a mecanismului prin care este asigurat liberul acces la toate informațiile de interes public și în limba maternă. Per a contrario, culpa se află exclusiv în contul instituțiilor publice în cauză, iar nu a destinatarului dreptului ignorat, supus și, în consecință, unei forme de discriminare. Prin desconsiderarea dreptului la inscripționare bilingvă și liber acces la informațiile de interes public în limba minoritară, de natura celor care se comunică din oficiu, în scopul informării complete și în limba maternă asupra modului de organizare și funcționare a autorității publice, actualii reclamanți îi privează eo ipso pe membrii minorității în cauza (implicit pe petent) de un tratament diferit/preferențial îndreptățit, producând, astfel, un tratament de discriminare pe „criteriul lingvistic", asociat violării art. 2, alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Reclamanta Instituția Prefectului - județul Covasna, prin concluziile scrise, a solicitat admiterea acțiunii sale și a acțiunilor tuturor celorlalți reclamanți în cauză, în sensul anulării Hotărârii nr. 244 din 01 august 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/2011 de către B., pentru următoarele considerente: Deși petentul C. și-a fundamentat plângerea în fața B. pe încălcarea art. 19 și art. 76 din Legea nr. 215/2001, republicată, a administrației publice locale, cu modificările și completările ulterioare, iar B. a reținut aceste aspecte, respectiv la pct. II și 4.1. din hotărârea atacată, a omis în același timp să se pronunțe asupra aplicabilității acestor prevederi legale în cauza supusă soluționării. Prevederile Legii nr. 215/2001 sunt aplicabile numai autorităților administrației publice locale și pe cale de consecință nu se aplică în cazul instituțiilor prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, unităților militare, parchetelor, companiilor naționale sau societăților comerciale. De asemenea, reclamanta Instituția Prefectului - Județul Covasna a arătat că legislația administrației publice locale (inclusiv Decizia nr. 6048/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul B. împotriva sentinței civile nr. 60/2011) întemeiată pe Legea administrației publice locale nr. 215/2001 nu reglementează obligații sau sarcini în materie, în responsabilitatea instituțiilor prefectului sau a celorlalte organe ale administrației teritoriale de stat reclamate.

Hotărârea instanței de fond; Prin sentința civilă nr. 62 din 01 aprilie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna, în contradictoriu cu pârâții B. și C., având ca obiect anularea Hotărârii nr. 244 din 01 august 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/2011, hotărâre emisă de Colegiul Director din cadrul pârâtului B. Totodată, a admis acțiunile formulate de reclamanții: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna pentru Parchetul de pe lângă Judecătoria Sfântu Gheorghe, din Dosarul conexat nr. x/64/2012; R. Covasna, din Dosarul conexat nr. x/64/2012; Instituția Prefectului - Județul Covasna, din Dosarul conexat nr. x/64/2012; K. Covasna din Dosarul conexat nr. x/64/2012; L. Covasna, din Dosarul conexat nr. x/64/2012; M. Covasna, din Dosarul conexat nr. x/64/2012; I., din Dosarul conexat nr. x/64/2012; N., din Dosarul conexat nr. x/64/2012, având același obiect, în contradictoriu cu pârâții sus-menționați. A admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de către intervenienta E. din cadrul P. și cererile de intervenție accesorii formulate de U. din cadrul P., de S. și de F. prin G. Brașov și, în consecință, a anulat Hotărârea nr. 244 din 01 august 2012 emisă de Colegiul director din cadrul pârâtului B. București cu privire la obligarea reclamanților de a remedia situația reținută la pct. 10 din Hotărârea sus menționată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că obiectul sesizării formulate de către petentul C. împotriva reclamanților, către B., constă în neafișarea denumirii și a informațiilor de interes public și în limba maghiară în instituțiile de stat aflate în localități cu populații semnificative de maghiari. Instanța de fond a constatat că prin Hotărârea atacată, pârâtul B. nu a interpretat corect dispozițiile Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale și nu a avut în vedere noțiunea juridică de autoritate publică locală conform Legii nr. 215/2001 și conform Legii nr. 554/2004 art. 2 alin. (1) lit. b). De asemenea, pârâtul nu a ținut cont de faptul că prevederile Legii nr. 215/2001 nu le sunt aplicabile reclamanților, deși aceștia, prin poziția și susținerile formulate în Dosarul nr. x/2011 al B., au invocat aceste aspecte iar la pronunțarea hotărârii atacate nu s-a ținut cont de ele. Dimpotrivă, pârâtul a extins prevederile și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 215/2001 și la alte instituții, care nu pot fi considerate, conform legii, autorități publice locale și ca atare nu se poate dispune de B. în sarcina acestora vreo obligație sau recomandare, fără a se încălca prevederile legale aplicabile instituțiilor reclamante, respectiv legile speciale de organizare și funcționare a acestora, prevederi legale invocate de fiecare reclamantă în dosarele conexate prin acțiunile formulate împotriva hotărârii atacate în cauză. Este adevărat că prin dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare se impune luarea măsurilor legale atunci când se probează efectiv faptele de discriminare și mai ales când este vorba de acele autorități care să aibă în competență anumite atribuții, însă, în cauză, din întreg probatoriul de la dosar se constată că în sarcina reclamanților - Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna pentru Parchetul de pe lângă Judecătoria Sfântu Gheorghe din Dosarul conexat nr. x/64/2012, R. Covasna, din Dosarul conexat nr. x/64/2012, Instituția Prefectului - Județul Covasna, din Dosarul conexat nr. x/64/2012, K. Covasna, din Dosarul conexat nr. x/64/2012, L. Covasna, din Dosarul conexat nr. x/64/2012, M. Covasna, din Dosarul conexat nr. x/64/2012, I., din Dosarul conexat nr. x/64/2012, N. din Dosarul conexat nr. x/64/2012, nu se poate reține vreo faptă de discriminare, în sensul invocat de petentul C. prin plângerea formulată la B. și că în fapt și în drept reclamanților în cauză nu le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 215/2001, deoarece reclamanții nu reprezintă autorități publice în sensul prevăzut de Legea nr. 215/2001 și de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. De asemenea, instanța de fond a reținut că din motivarea hotărârii contestate nu se poate identifica natura informațiilor de interes public care nu au fost comunicate sau afișate bilingv de către reclamanți, care sunt instituțiile care nu au afișat informațiile respective sau dacă instituțiile reclamate în mod generic aveau sau nu obligația legală de afișare a respectivelor informații reținute de pârât în sarcina acestora. În esență, din probatoriul administrat în cauză cu privire la acțiunile promovate de către instituțiile reclamante, instanța de fond a constatat că acestea nu pot fi considerate nici autorități publice și nici servicii publice în sensul Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale și prin urmare nu le sunt aplicabile prevederile acestei legi. Deși toate părțile reclamate au invocat inaplicabilitatea prevederilor Legii administrației publice locale nr. 215/2001, pârâtul B., prin hotărârea pronunțată, a omis să se pronunțe asupra acestui aspect. Din economia hotărârii B. nu reiese dacă în cele din urmă a tranșat această chestiune în favoarea reclamantului C. care invocă Legea nr. 215/2001 sau în favoarea pârâților (în dosarul B., reclamanți în dosarul de față) care s-au apărat arătând că dispozițiile Legii nr. 215/2001 nu le sunt aplicabile. Instanța de fond, față de actele dosarului și față de prevederile legale, a apreciat că nu poate reținută apărarea formulată de pârâtul B. în cauză, conform căreia serviciile publice (specializate și repartizate la nivel teritorial) ce compun activitățile și misiunile instituțiilor reclamanților exprimă raportul dintre puterea centrală și structurile de specialitate ale acesteia distribuite în teritoriu, fiind unele dintre instituțiile prin intermediul cărora executivul își exercită mijlocit competențele specifice în teritoriu, sub obiectivul unei cât mai practice, competente și fructuoase coordonări a deciziei administrative, iar în final al creșterii operativității sistemului administrației de stat la nivel local. De asemenea, prima instanță a apreciat că nu se poate reține ca justificată și legală apărarea pârâtului referitoare la faptul că, prin desconsiderarea dreptului la inscripționare bilingvă și liber acces la informațiile de interes public în limba minoritară, de natura celor care se comunică din oficiu, în scopul informării complete și în limba maternă asupra modului de organizare și funcționare a autorității publice, actualii reclamanți îi privează eo ipso pe membrii minorității în cauza (implicit pe petent) de un tratament diferit/preferențial îndreptățit, producând, astfel, un tratament de discriminare pe „criteriul lingvistic", asociat violării art. 2, alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Instanța de fond a apreciat că, față de dispozițiile legale, nu reprezintă o discriminare la adresa cetățenilor de o anumită etnie faptul că o inscripție sau o informație publică este afișată numai în limba oficială a statului, întrucât aceasta se adresează tuturor cetățenilor, indiferent de naționalitate sau limbă. În acest sens s-a reținut că limba română este limba oficială a Statului Român și nu poate fi asimilată unei limbi minoritare, regimul juridic al acestora fiind totalmente diferit. Limba română se adresează tuturor cetățenilor români, indiferent de etnie sau limbă maternă. Prezumția cu care trebuie să se opereze este aceea că toți cetățenii români cunosc limba oficială și că orice cetățean al României este destinatar al informațiilor de interes public furnizate în limba oficială și are acces la informații publice furnizate în limba oficială. Faptul că cetățenii aparținând unei minorități naționale au dreptul ca unele informații să le fie comunicate și în limba maternă, nu reprezintă un argument pentru a considera că, per a contrario, aceștia nu au acces la informațiile de interes public dacă informațiile sunt comunicate numai în limba română, întrucât acestora le sunt furnizate informațiile în limba oficială a statului. Limba română se adresează tuturor cetățenilor români, iar furnizarea informației numai în limba română nu îngrădește accesul persoanelor de altă etnie la aceste informații și, pe cale de consecință, lipsa traducerii acestor informații în limba minoritară, în cazul de față în limba maghiară, nu constituie discriminare. Un caz de discriminare ar fi acela în care cetățenii aparținând mai multor minorități naționale ar avea dreptul la informare și în limba maternă potrivit legii, iar autoritățile sau instituțiile furnizoare ar comunica sau afișa aceste informații numai într-o singură limbă minoritară, cetățenii aparținând celorlalte minorități fiind astfel discriminați în raport de cetățenii aparținând minorității care au primit informația și în limba maternă. Instanța de fond a apreciat că, în raport de dispozițiile constituționale potrivit cărora limba oficială este limba română, dispozițiile referitoare la folosirea limbii materne a persoanelor aparținând minorităților naționale au caracter de excepție iar, cum excepțiile sunt de strictă interpretare, folosirea limbii maghiare se va putea face numai de către autoritățile prevăzute de lege și numai în cazurile și modalitățile expres prevăzute de legislația în vigoare. Instanța de fond a conchis în sensul că prevederile Legii nr. 215/2001 sunt aplicabile numai autorităților administrației publice locale și pe cale de consecință nu se aplică în cazul instituțiilor prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, unităților militare, parchetelor, companiilor naționale sau societăților comerciale.

Recursul declarat de B. Împotriva sentinței curții de apel a formulat recurs pârâtul B., invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul a susținut că: - prima instanță s-a raportat stricto sensu la dispozițiile Legii nr. 215/2001, omițând să analizeze hotărârea atacată și prin prisma prevederilor constituționale și legislative speciale incidente direct cauzei: art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000, raportat la art. 120 alin. (2) din Constituție, art. 10 din Legea nr. 282/2007, art. 19 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 340/2004, respectiv art. 5 alin. (1) și (4) lit. a) din Legea nr. 544/2001 și art. 10-12 din Hotărârea nr. 123/2002; - instanța de fond nu a avut rol activ, prin aceea că a abordat o metodă restrictivă și omisivă în analiza cauzei, în pofida atitudinii pozitive și active a recurentului-pârât; - nu s-a apelat la principiul analogiei și simetriei juridice în actul interpretării și aplicării legislației, care ar fi condus la concluzia că, și în situația în care reclamanții nu s-ar încadra în categoria serviciilor publice deconcentrate, tot ar fi avut obligația de a asigura folosirea limbii materne în raporturile cu cetățenii aparținând minorităților naționale; - nu s-a examinat aspectul constitutiv al actului de discriminare, neobservându-se că natura discriminatorie a situației reclamate decurge tocmai din faptul că, în speță, se impunea ipso jure un tratament diferențiat membrilor minorității care îndeplinește ponderea legală, de natură a le crea acestora un privilegiu legitim în sensul liberului acces la informațiile de interes public și în limba maternă, inclusiv prin intermediul paginii de internet; - sentința este contrară jurisprudenței naționale, relevate de: Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 6048/2010, sentința civilă nr. 58/F/2013 a Curții de Apel Brașov și sentința civilă nr. 354/2013 a Curții de Apel Târgu Mureș; - în cauză nu s-a pus problema nerecunoașterii caracterului oficial al limbii române, ci s-au sancționat exclusiv efectele discriminatorii generate prin dezaprobarea unui drept de natura „identității lingvistice” a unei minorități naționale.

Apărările intimaților; În recurs au formulat întâmpinări: Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna, P., E. din cadrul P., prefectul Județului Covasna, R. Covasna, N., S., T. Brașov, I., L. Covasna, M. Covasna, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Sintetizând apărările cuprinse în cele 11 întâmpinări, Înalta Curte constată că intimații combat interpretările legislației incidente, realizate de către recurent, susținând că, pe de o parte, exced temeiurilor invocate de către autorul plângerii C. (art. 19 și art. 76 din Legea nr. 215/2001) și, pe de altă parte, nu pot susține concluzia că ar avea obligațiile la care se face referire. Fiecare dintre intimați, invocând dispozițiile legale care îi guvernează organizarea și funcționarea, a afirmat că nu se încadrează în sintagma „autoritate a administrației publice locale, instituție publică aflată în subordinea acestora, precum și serviciu public deconcentrat”, utilizată de art. 19 din Legea nr. 215/2001.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului, a apărărilor din întâmpinări, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Intimații, reclamanți și intervenienți, aflați în litisconsorțiu procesual prin efectul admiterii excepției de conexitate invocate de B., au atacat, pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 corelat cu art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Hotărârea nr. 244 din 1 august 2012 a B., supunând-o controlului de legalitate în partea privitoare la obligația de a remedia situația indicată la punctul 10 din dispozitiv, care are următorul cuprins: „Lipsa traducerii în limba maghiară a unor informații de interes public, afișate doar în limba română sau numai parțial și în limba maghiară la instituțiile: Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna, Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Covasna, Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Covasna. Parchetul de pe lângă Judecătoria Sfântu Gheorghe, R. Covasna, Poliția Municipiului Sfântu Gheorghe, L. Covasna, Direcția Județeană Covasna a Arhivelor Naționale, Curtea de Conturi a României, H. Covasna, Instituția Prefectului Covasna, Autoritatea Rutieră Română, reprezentanța Sfântu Gheorghe, Poșta Română, Compania Națională de Investiții - punct de lucru Sfântu Gheorghe, Serviciul Județean Anticorupție Covasna, I. Covasna, O., Agenția Județeană de Pensii Covasna, K. Covasna reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) al O.G. nr. 137/2000, republicată.” Prima instanță a găsit întemeiate mai multe argumente de nelegalitate, anulând actul administrativ jurisdicțional pe baza considerentelor expuse rezumativ la pct. 2 din această decizie, potrivit cărora niciuna dintre instituțiile publice reclamate nu poate fi considerată autoritate publică locală ori serviciu public deconcentrat în sensul Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale; motivarea hotărârii B. atacate este neclară, neputându-se identifica informațiile de interes public care nu au fost comunicate sau afișate bilingv și instituțiile care nu le-au afișat; B. nu a analizat toate apărările părților reclamate. Soluția curții de apel este legală, însă considerentele care susțin această rezolvare vor fi parțial ajustate de instanța de control judiciar, după cum se va arăta în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor faptelor de discriminare, hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări trebuie să cuprindă, între altele, „descrierea faptei de discriminare” și „motivele de fapt și de drept” care au stat la baza adoptării sale. Consacrarea la nivel normativ a obligației de a argumenta soluția administrativă dispusă conferă conținut concret dreptului constituțional (art. 31) la informație, mai ales că procedura derulată de recurent este jurisdicțională, fiind în multe privințe apropiată de cea care guvernează activitatea instanțelor de judecată. În aceste coordonate, Înalta Curte constată că este judicios considerentul curții de apel referitor la neclaritatea hotărârii atacate sub mai multe aspecte, între care esențiale sunt informațiile de interes public care nu au fost comunicate bilingv și analiza apărărilor „reclamaților”. De altfel, inclusiv dispozitivul actului administrativ jurisdicțional este confuz și prin aceasta, imposibil de pus în aplicare, pentru că utilizează sintagma „lipsa traducerii în limba maghiară a unor informații de interes public (…)”. În cuprinsul memoriului de recurs (pag. 11, § 6), la fel ca în concluziile scrise formulate la judecata în primă instanță, recurentul B. particularizează, referindu-se la „dreptul la acces la toate informațiile de interes public în limba minoritară (…) de natura celor care se comunică din oficiu (…)”, însă o atare abordare nu se regăsește în cuprinsul hotărârii sale. Interpretând corelat dispozițiile constituționale cuprinse în art. 120 alin. (2) și art. 31 cu cele din art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, inclusiv cu cele din art. 11-13 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 aprobate prin H.G. nr. 123/2002, toate actele normative fiind indicate de către recurent, se ajunge într-adevăr la concluzia, exprimată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin mai multe Decizii (nr. 5572/2013; nr. 2971/2014 ori nr. 2360/2014) că nu toate informațiile de interes public se difuzează și în limba minorității care deține 20% din numărul populației, ci doar acelea care se comunică din oficiu. Or, lipsa unei analize distinctive a situației celor 18 instituții publice față de care s-a reținut discriminarea directă pe criteriul lingvistic, etnic (din cele 55 reclamate inițial) face imposibilă exercitarea controlului de legalitate. De asemenea, deși la pct. V Motivele de fapt și de drept ale Hotărârii B. se încearcă o analiză punctuală a apărărilor instituțiilor vizate, aceasta este foarte sumară, rămânând neexaminate susțineri care priveau însăși inexistența tratamentului discriminatoriu, cum ar fi cele formulate de către Biroul Județean Covasna al Arhivelor Naționale, E., O. a Județului Covasna ori K. Covasna. Conchizând, Înalta Curte constată că actul administrativ jurisdicțional a fost în mod corect anulat de curtea de apel, cu motivarea care a fost dezvoltată în cele ce preced, neexistând argumente pentru reformarea sentinței. Înalta Curte nu împărtășește însă abordarea restrictivă a curții de apel, justificat criticată de recurentul B., pentru că obligația autorităților și instituțiilor publice, atât a celor locale, cât și a celor centrale, organizate în teritoriu, de a asigura furnizarea informațiilor publice, de natura celor care se comunică din oficiu, și în limba minorităților naționale în unitățile administrativ teritoriale în care acestea au o pondere de peste 20%, trebuie examinată nu numai prin prisma Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale, ci și a celorlalte dispoziții legale invocate de B., mai ales a celor cuprinse în art. 120 din Constituție. Însă, înlăturarea acestor considerente din sentința curții de apel și, implicit, caracterul fondat al acestei critici, nu are aptitudinea schimbării soluției atacate care va fi păstrată pentru motive ce țin de calitatea și claritatea actului administrativ jurisdicțional. În fine, jurisprudența invocată de recurent nu îi poate susține poziția procesuală, pentru că decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție la care se referă vizează o altă problemă de drept iar cele două sentințe au fost reformate în recurs în sensul anulării hotărârilor B. atacate. Ca urmare, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de față ca nefondat.