ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1586/2017

Decizia nr. 1586/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VlII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 28.01.2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B., C., D. și E., anularea hotărârii nr. 587 din 02 octombrie 2013 adoptate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, precum și constatarea caracterului discriminatoriu al declarațiilor pârâților.

Prin sentința nr. 2588 din 02 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VlII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B., C., D. și E., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2588 din 02 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VlII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs, reclamantul A., solicitând admiterea recursului și admiterea acțiunii introductive, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reclamantul a învederat instanței că în mod greșit instanța de judecată nu a constatat caracterul discriminatoriu al declarațiilor făcute de oamenii politici care și-au făcut publice opiniile cu privire la proiectul legii reorganizării administrativ- teritoriale. Astfel, o serie de oameni politici cu funcții foarte importante în stat - B., C., D. și E. - au garantat în public că este exclus ca în urma reorganizării administrativ-teritoriale în România să fie creată o regiune cu populație preponderent maghiară.

Or, atât C.N.C.D.-ul, cât și instanța de judecată au ignorat faptul că prin afirmații de acest tip sunt încălcate drepturile populației maghiare, care în anumite zone este majoritară, ignorându-se o serie de convenții internaționale la care România este parte, dar și legislația internă, respectiv art. 2 alin. (2), (3) și (4) din O.G. nr. 137/2000, dar și Legea nr. 2/1968, încă în vigoare.

Declarațiile făcute în presă sunt vădit discriminatorii și producătoare de consecințe juridice, deoarece generează drepturi în plus în favoarea populației majoritare, față de populația maghiară.

În mod eronat, curtea de apel s-a referit la faptul că minoritatea maghiară nu este discriminată raportat la celelalte minorități naționale din România, fără să ia în considerare excluderea criteriului etnic la crearea unităților administrativ-teritoriale.

S-a invocat încălcarea mai multor angajamente internaționale ale României, cum ar fi: Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, ratificată de România prin Legea nr. 282/2007; art. 16 din Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, ratificată prin Legea nr. 33/1995; art. 5 din Carta europeană a autonomiei locale, ratificată prin Legea nr. 199/1997; Tratatul de înțelegere, cooperare și bună-vecinătate între România și Republica Ungară; Regulamentul CE nr. 1059/2003 privind instituirea unui nomenclator comun al unităților teritoriale de statistică - se are în vedere situația economico-socială, istorică și culturală a unităților teritorial-administrative.

S-a arătat că în jurisprudența Înaltei Curți au fost reținute fapte de discriminare ce se încadrează în dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, în special privind subiectele obligației de a respecta principiul egalității între cetățeni în sensul că: orice persoană fizică sau juridică are obligația să respecte principiile egalității și nediscriminării (decizia nr. 828 din 16 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Reclamantul a susținut că instanța s-a limitat la a analiza dreptul la liberă exprimare fără să examineze dacă s-a produs o discriminare prin fapta săvârșită de pârâți.

Declarațiile pârâților vizează excluderea înființării de regiuni pe criterii etnice, urmărindu-se astfel asimilarea forțată, iar modul de creare a regiunilor administrative îi va discrimina pe etnicii maghiari. În esență, trebuie menționat că nu declarațiile în sine sunt discriminatorii, ci consecințele produse prin includerea lor în actul normativ.

În cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului la 22 ianuarie 2016, după comunicarea cererii de recurs către intimați și după primirea întâmpinărilor formulate și depuse de intimați.

Raportul realizat în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 15 martie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ. Atât recurentul, cât și intimatul nu au depus puncte de vedere asupra raportului comunicat.

Prin încheierea de ședință din data de 22 noiembrie 2016, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a respins excepția nulității recursului invocată de intimații E., D. și B. și a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului, în ședință publică, la data de 02 mai 2017.

Toți pârâții persoane fizice au depus întâmpinări la dosarul cauzei, după cum urmează:

La data de 20 februarie 2015, pârâtul E. a depus întâmpinare la dosarul cauzei, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

S-a arătat că reclamantul a făcut referire la declarațiile oamenilor politici a căror sancționare se dorește, oferind cu titlu de exemplu, diferite articole culese de pe paginile de internet ale unor publicații de profil, redactate și publicate de colaboratorii acestora pe baza unor declarații publice.

În mod corect, atât C.N.C.D., cât și instanța de judecată au analizat dreptul la liberă exprimare, din perspectiva documentelor internaționale la care este parte România, dar și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, constatând că nu s-a săvârșit nicio faptă de discriminare.

Curtea de Apel București a reținut în mod corect că faptele săvârșite de pârâți nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

La data de 23 februarie 2015 pârâtul C. a depus întâmpinare la dosarul cauzei, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, pârâtul a susținut că prin exprimarea opiniilor sale politice nu au fost încălcate drepturile reclamantului sau ale minorității maghiare și că în conformitate cu art. 10 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.”

Declarația pârâtului reprezintă o opțiune politică în vederea realizării unui demers de reorganizare administrativă, fără a găsi în legislația română o obligație de rezultat a statului român pentru realizarea demersului respectiv.

În mod legal a apreciat instanța de judecată că declarațiile pârâtului au fost făcute într-un context politic, întrucât dezbaterea cu privire la reorganizarea administrativă a făcut obiectul unui schimb de declarații și idei ale oamenilor politici.

La data de 25 februarie 2015 pârâtul D. a depus întâmpinare la dosarul cauzei, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. În esență, pârâtul a susținut că prin exprimarea opiniilor sale politice nu au fost încălcate drepturile reclamantului sau ale minorității maghiare, deoarece fapta săvârșită nu poate fi subsumată dispozițiilor art. 1 și 2 din O.G. nr. 137/2000. Nu există îndeplinită condiția tratamentului diferențiat, nu există un criteriu de discriminare și nu este îndeplinită condiția efectului restrângerii unor drepturi.

Pârâtul și-a exercitat dreptul la liberă exprimare, conformându-se astfel dispozițiilor art. 2 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000: „prevederile prezentei ordonanțe nu pot fi interpretate în sensul restrângerii dreptului la liberă exprimare, a dreptului la opinie și a dreptului la informație.”

Conținutul declarației pârâtului se circumscrie limitelor libertății de exprimare și nu este susceptibil să aducă atingere identității etnice a reclamantului, nu este jignitor și nici discriminator la adresa acestuia. Mai mult, a fost formulat un punct de vedere obiectiv, concis și realist cu privire la o situație de interes larg, fără a emite opinii subiective și personale cu privire la obiectul declarației.

La data de 12 martie 2015 pârâtul B. a depus întâmpinare la dosarul cauzei, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. În esență, pârâtul a susținut că prin exprimarea opiniilor sale politice nu au fost încălcate drepturile reclamantului sau ale minorității maghiare.

Deși în cererea de recurs au fost invocate mai multe instrumente internaționale care protejează drepturile minorităților, reclamantul nu a arătat în ce constă încălcarea acestora referitor la situația lui personală sau a grupului etnic din care face parte.

Fapta ce i se impută pârâtului nu întrunește elementele constitutive ale discriminării în oricare din variantele reglementate de legiuitor. Prin declarațiile făcute nu s-a urmărit crearea sau implementarea unei situații discriminatorii pentru o anumită etnie sau minoritate, ci s-a pus în dezbaterea publică un subiect de maxim interes, respectiv reorganizarea administrativ-teritorială. Declarația se încadrează în limitele libertății de exprimare și nu încalcă dreptul la demnitate al cetățenilor români aparținând minorității maghiare.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține că recursul este neîntemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse.

Criticile formulate de reclamant se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Este nefondată susținerea reclamantului că în mod eronat instanța de fond nu a constatat că faptele săvârșite de pârâți se încadrează în dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, fiind discriminatorii la adresa cetățenilor români de naționalitate maghiară.

Curtea de Apel București a statuat că pârâții, în calitatea lor de oameni politici au făcut afirmații publice care exprimă convingerile lor politice în cadrul dezbaterii unui proiect legislativ, aspecte ce se subsumează libertății de exprimare și nu sunt de natură să afecteze drepturile reclamantului.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1)-(3) din O.G. nr. 137/2000:

„(1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

(2) Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. (1) este considerată discriminare în înțelesul prezentei ordonanțe.

(3) Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.”

Înalta Curte constată că pentru a califica o faptă drept discriminare, trebuie efectuată o analiză care să stabilească natura dreptului recunoscut în favoarea reclamantului și fapta care aduce atingere acestui drept prin discriminare directă, indirectă sau orice altă formă reglementată de lege.

Or, în speță, declarațiile publice efectuate de pârâți în calitate de oameni politici cu ocazia dezbaterii unui proiect de lege nu sunt de natură să aducă atingere drepturilor reclamatului.

Dealtfel, art. 2 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000 prevede că:

„Prevederile prezentei ordonanțe nu pot fi interpretate în sensul restrângerii dreptului la libera exprimare, a dreptului la opinie și a dreptului la informație.”

Așadar, de vreme ce acțiunile pârâților pot fi subsumate unor activități legale, nu se poate afirma că aceștia au săvârșit fapte ce pot fi calificate drept discriminatorii.

Reclamantul nu contestă că declarațiile pârâților nu au creat per se discriminare, însă susține că efectele lor încorporate într-un text de lege pot duce la discriminare.

Invocarea unor drepturi conferite minorităților prin convenții internaționale la care este parte România nu înseamnă că acestea au fost încălcate, reclamantul făcând referire la un potențial efect vătămător ce ar fi rezultatul procesului legislativ din Parlamentul României.

În consecință, este necontestat în cauză că la momentul formulării cererii în instanță drepturile reclamantului ca cetățean român de naționalitate maghiară nu au fost încălcate, întrucât nu s-a demonstrat că faptele pârâților au avut ca efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

În speță, acțiunile pârâților se circumscriu dreptului la liberă exprimare în cadrul unei dezbateri politice interne, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (8) din O.G. nr. 137/2008.

Înalta Curte reține că pentru a fi constatată existența unei discriminări din punct de vedere legal, atât din punct de vedere al legislației interne, cât și al tratatelor și altor documente internaționale, se pornește de la premisa existenței unui drept recunoscut de lege în favoarea reclamantului și a unui criteriu de discriminare sancționat de lege. Faptele săvârșite de pârâți ar trebui să fie de natură să încalce dreptul recunoscut de lege, prin utilizarea nelegală a unei forme discriminare (directă, indirectă sau în orice altă formă prevăzută de lege).

În mod corect Curtea de Apel București a reținut că aspectele sesizate de reclamant nu se încadrează în dispozițiile art. 2 alin. (1), (3) sau (4) din O.G. nr. 137/2000, neîntrunind elementele constitutive ale faptei de discriminare, în oricare din variantele prevăzute de legiuitor.

Atâta vreme cât nu se constată o încălcare a drepturilor reclamantului, iar faptele pârâților pot fi subsumate unor activități recunoscute de lege într-o societate democratică, acțiunea reclamantului a fost respinsă de către instanța de fond, criticile formulate în recurs fiind neîntemeiate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează să respingă recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 2588 din 2 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 mai 2017.