ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 900/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 900/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 900/2017

Asupra

conflictului de competență de față, constată

următoarele:

Prin cererea adresată

inițial Judecătoriei Iași și înregistrată sub nr. x/245/2016

reclamanta A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună exercitarea

exclusivă a autorității părintești față de

minorului C., și să se stabilească domiciliul acestuia la domiciliul

său, situat în municipiul lași.

Judecătoria

Iași, secția civilă, prin sentința civilă nr. 9207 din

20 iulie 2016

a

admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocate din oficiu,

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Fălticeni.

Pentru

a se pronunța astfel, prima instanță învestită a

reținut în cauză o competență alternativă, respectiv

aplicarea atât a dispozițiilor art. 107 C. proc. civ. - instanța de

la domiciliul pârâtului, dar și incidența art. 114 procedură

civilă-instanța de la domiciliul persoanei ocrotite.

Totodată,

instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 106 C.

proc. civ., ocrotirea minorului se realizează prin părinți, prin

instituirea tutelei, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte

măsuri de protecție specială anume prevăzute de lege.

Cum

persoana ocrotită este minorul C., în interesul căruia reclamanta,

mama acestuia, a promovat acțiunea și cum din probatoriul administrat

în cauză a rezultat că minorul locuiește cu reclamanta în

localitatea Verești, Suceava, Judecătoria Iași a stabilit

că Judecătoria Fălticeni este competentă să

soluționeze cauza.

Astfel

învestită, prin declinare Judecătoria Fălticeni prin

sentința civilă nr. 470 din 15 martie 2017 a admis excepția

necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași și

constatând intervenit conflictul negativ de competență a trimis cauza

spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru

a se pronunța astfel această instanță a reținut

incidența în cauză a dispozițiilor art. 114 C. proc. civ.

și faptul că trebuie avută în vedere locuința efectivă

a minorului la data introducerii acțiunii.

Judecătoria

Fălticeni a apreciat că, la data sesizării instanței

domiciliul minorului șl al mamei sale erau în municipiul Iași,

context în care Judecătoria Iași este instanța competentă

să soluționeze cauza.

Înalta

Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Iași, pentru considerentele care succed:

În

speță, situația juridică invocată prin acțiune

derivă din raportul de filiație dintre minor și

părinții săi, ceea ce determină incidența regulilor în

materia autorității părintești, definită ca ansamblu

de drepturi și îndatoriri ce aparțin în mod egal ambilor

părinți, care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului.

Astfel,

potrivit art. 483 alin. (1) autoritatea părintească este ansamblul de

drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile

copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți Ca

principală formă de ocrotire a minorului, autoritatea

părintească este un concept juridic complex, care cuprinde drepturile

pe care părinții le au cu privire la persoana șl la bunurile

copilului minor, atât în raport cu acesta, cât și în raport cu

terții, precum și obligațiile pe care calitatea de părinte

Ic implică, în vederea creșterii copilului, pentru dezvoltarea lui

fizică, mentală, spirituală, morală și socială.

In acest sens dispozițiile art. 106 alin. (1) C. civ. (Cartea 1 „Despre

persoane", Titlul III „Ocrotirea persoanei fizice" cap. I

„Dispoziții generale) care prevăd că „Ocrotirea minorului se

realizează prin părinți (...).

Dispozițiile

de drept comun, respectiv art. 107 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că

cererea de chemare în judecată se introduce la Instanța in a

cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul

pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Norma

de lege citată stabilește regula generală în materie de

competență teritorială, astfel că în cazul în care se

constată existența unei norme speciale se va acorda

eficiență acesteia din urmă în virtutea principiului specialia

generalius derogării.

Potrivit

dispozițiilor art. 114 alin. (1) C. proc. civ. dacă legea nu prevede

altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de C. civ. în

competența instanței de tutelă și de familie se

soluționează de instanța în a cărei circumscripție

teritorială își are domiciliul sau reședința persoana

ocrotită.

N.C.C.

reglementează, în materia relațiilor de familie, o

competență teritorială exclusiva în favoarea instanței de

tutelă și de familie, instanță ce devine învestită

să soluționeze litigiile „familiale", de natură

patrimonială sau nepatrimonială și, de asemenea, să dispună

măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale.

Art.

114 C. proc. civ. se referă la cereri care se soluționează de

către instanțele de tutelă și de familie, instanțe

care nu sunt, încă, organizate. Până la acel moment, conform art. 76

din Legea nr. 76/2012 judecătoriile sau, după caz, tribunalele ori

tribunalele specializate pentru minori și familie vor îndeplini rolul de

instanțe de tutelă și familie, având competența stabilită

potrivit C. civ., C. proc. civ., acestei legi, precum și

reglementărilor speciale în vigoare.

Cum în

alcătuirea N.C.C. Titlul „Ocrotirea persoanei fizice" este cuprins în

Cartea I „Despre persoane (art. 104-186) s-ar fi putut presupune că

intenția legiuitorului a fost aceea de a cuprinde în sfera de aplicare a

art. 114 doar a cererilor din acest titlu.

Potrivit

art. 106 alin. (1) C. civ., anterior menționat, ocrotirea minorului se

realizează prin părinți, iar, potrivit art. 107 C. civ.,

„Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice

sunt de competența instanței de tutelă și de familie

stabilite potrivit legii".

Potrivit

dispozițiilor art. 486 C. civ., ori de câte ori există

neînțelegeri între părinți cu privire ta exercițiul

drepturilor sau ia îndeplinirea îndatoririlor părintești,

instanța de tutelă este cea care hotărăște, potrivit

interesului superior al copilului.

Așadar,

se constatată că, potrivit C. civ., cererile în materie de exercitare

a autorității părintești revin în competența de

soluționare a instanței de tutelă și de familie, în acest

sens fund și art. 403 C. civ. care dispune că în cazul schimbării

împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile

cu privire la drepturile și îndatoririle părinților

divorțați față de copii lor minori, ia cererea

oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a

copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice

specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.

Titlul

IV cuprinde dispoziții cu privire la autoritatea părintească

și exercitarea autorității părintești, locuința

copilului și obligația de întreținere, dispoziții conform

cărora instanța de tutelă, potrivit interesului superior al

copilului, are competența de soluționare a cererilor izvorând din

neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul

drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești (art. 486), la

stabilirea locuinței copilului (art. 496), la schimbarea locuinței

copilului (art. 497) sau la exercitarea autorității

părintești (art. 504 coroborat cu art. 396 alin. (1) C. civ.).

Potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. civ. copilul minor

locuiește la părinții săi, iar alin, 3 prevede că în

caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă

hotărăște, luând în considerare concluziile raportului de

anchetă psihosocială și ascultându-i pe părinți

și pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani.

În

aceste condiții, în sfera de aplicare a art. 114 C. proc. civ. intră

atât cererile pe care legiuitorul le califică astfel (cererile

menționate în Titlul III „Ocrotirea persoanei fizice", cererile

privind ocrotirea copilului stabilite prin legi speciale, dacă nu se

prevede o altă competență) cât și cereri care, deși

sunt în competența instanței de tutelă sau de familie, nu sunt

calificate ca atare de către legiuitor.

Argumente

în susținerea acestei interpretări a normei sunt dispozițiile

art. 106 N.C.C., anterior menționat, care include măsurile de

ocrotire a minorului prin părinți în sfera măsurilor de ocrotire

a persoanelor fizice, dar și dispozițiile art. 265 N.C.C., potrivit

cărora măsurile de ocrotire a minorului prin părinți,

inclusiv cele privind exercitarea autorității părintești,

se adoptă de către Instanța de tutelă competentă

potrivit legii.

În

speță, cerere principală, care vizează stabilirea

domiciliului minorului, este o cerere în materie de tutelă și familie

ce se soluționează de instanța de tutelă, fiind aplicabile,

in materie de competență regulile edictate la art. 114 C. proc. civ.,

care reprezintă o dispoziție specială, ce instituie o

competența teritorială exclusivă în favoarea instanței în a

cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau

reședința persoana ocrotită, dispoziție derogatorie de la

norma generală reprezentată de art. 107 din N.C.P.C.

Minorul

C. la data sesizării instanței locuia împreună cu mama sa,

așa cum rezultă din actele cauzei, respectiv din copia

cărții de identitate a reclamantei A. - fila 4 dosar judecătoria

Iași, declarația martorei D. - fila 52 dosar Judecătoria

lași, adresa Primăriei com. Vulturești, județul Suceava,

declarația reclamantei conținută în cererea acesteia de la fila

27 dosar judecătoria Fălticeni, prin care menționează

că minorul locuiește la adresa sa din Iași.

Determinarea

instanței competente să soluționeze cererea dedusă

judecății trebuie făcută prin raportare la data

formulării acțiunii, respectiv 7 iunie 2016, iar nu ulterior, chiar

dacă intervin modificări în ceea ce privește domiciliul

părților în

cauză, în

acest sens fiind și dispozițiile art. 107 alin. (2) C. proc. civ.,

care prevăd că instanța rămâne competentă să

judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își

schimbă domiciliul sau sediul.

Prin

urmare, momentul determinării instanței competente este expres

reglementat, respectiv aceia al sesizării instanței, fiind

nerelevante orice schimbări ulterioare referitoare ia domiciliul

reclamantei.

În

speță,

împrejurarea că ulterior datei formulării cererii de chemare în

judecată reclamanta avea rezidența temporară în Italia nu are

nici un efect cât privește determinarea instanței competente,

întrucât din înscrisurile de la dosar, rezulta că partea a avut domiciliul

pe raza municipiului Iași ia data sesizării instanței cu cererea

de chemare în judecată.

Prin

urmare, față de cele reținute, Înalta Curte va stabili

competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței în a

cărei circumscripție teritorială își are domiciliul

minorul, respectiv Judecătoria Iași.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei În favoarea Judecătoriei

lași

Definitivă.

Pronunțată

în .ședință publică, astăzi 25 mai 2017.