ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 879/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 879/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 879/2017
Asupra cauzei
de față, deliberând, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a
V-a civilă, la data de 15 februarie 2012, reclamanții A. și B. au
chemat în judecată Statul Român prin SC C. SA, solicitând să se
constate că Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 23 din 24
iunie 2011, prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de
402.259 lei este nelegală; acordarea de despăgubiri constând în
valoarea reală a imobilului expropriat precum și prejudiciul cauzat
prin expropriere, pentru întreaga suprafață de teren expropriată
și pentru construcțiile afectate de realizarea proiectului ce a
determinat despăgubirea; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de
judecată.
Prin
cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București
, secția
a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05 ianuarie 2011
sub nr. x/2/2011, aceiași reclamanți au solicitat, în contradictoriu
cu pârâtul Statul Român prin SC C. SA, anularea Hotărârii nr. 5 din 17
decembrie 2010 emisă de Comisia pentru soluționarea
întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere în vederea
realizării lucrării de interes național, precum și
obligarea pârâtului la plata sumei de 881.500 lei cu titlu de despăgubiri
(sumă majorată la 1.265.534 lei), reprezentând valoarea de
circulație a terenului de 200,33 mp, a construcției edificate pe
acesta și a costurilor de mutare a punctului de lucru al SC D. SRL, situat
la aceeași adresă. De asemenea, au contestat și „toate deciziile
emise de expropriator în acest sens”.
Prin
sentința nr. 4601 din 29 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția
a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca
inadmisibilă. Soluția a fost casată
prin
Decizia nr. 4405 din 30 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație
și Justiție, cu trimiterea cauzei la instanța competentă,
Tribunalul București, conform Legii nr. 255/2010, reținându-se motivul
de ordine publică invocat din oficiu vizând necompetența
materială a Curții de Apel, secția de contencios administrativ
și fiscal, de a soluționa cauza în fond (întrucât
notificarea
prin care s-a stabilit ultima valoare a despăgubirilor oferite de Statul Român
recurenților - reclamanți s-a emis după intrarea în vigoare a
Legii nr. 255/2010, care a modificat procedura contestării
despăgubirilor, instanța competentă fiind, potrivit art. 22 din
lege, tribunalul și nu curtea de apel).
Pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,
cele două cereri menționate au fost conexate, iar prin sentința
nr. 1342 din 12 noiembrie 2014 au fost respinse, ca neîntemeiate,
contestația principală și contestația conexă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că,
prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 23 din 24 iunie 2011
a Comisiei de verificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real
asupra imobilelor supuse exproprierii în vederea realizării lucrării
de interes național „Magistrala 5 Drumul Taberei - Pantelimon, Tronson
Drumul Taberei - Universitate”, s-a stabilit o despăgubire de 402.259 lei,
conform dispozițiilor art. 11 alin. (7) și (8) din Legea nr. 255/2010,
pentru imobilul situat în București, sector 5 compus din teren în suprafață
de 200 mp, proprietatea contestatorilor.
Tribunalul a comparat despăgubirea acordată pentru
imobilul expropriat cu valoarea stabilită de comisia de experți la
data întocmirii raportului de expertiză, conform art. 26 alin. (2) din Legea
nr. 33/1994, cu următoarele precizări: expertul E., desemnat de
instanță, și expertul F., propus de reclamanți, au stabilit
o valoare a terenului expropriat de 387.200 lei, în timp ce expertul G., propus
de pârât, în cadrul opiniei separate, a stabilit o valoare de 283.946 lei
pentru teren. În această situație, tribunalul a constatat că cele
două valori sunt inferioare celei stabilite prin hotărârea
contestată (402.259 lei).
De asemenea, s-a constatat că reclamanții au solicitat
despăgubiri și pentru prejudiciul reprezentat de contravaloarea
construcției existente pe teren, precum și pentru cel cauzat prin
aceea că nu au mai putut desfășura activitate comercială în
construcția cu destinație de service auto.
Pe acest aspect s-a reținut că, potrivit
autorizației de construire provizorie din 28 martie 1994 eliberată de
Primăria sectorului 5 București, construcția existentă pe
teren era de tipul „modul chioșc”, fiind deci o construcție
provizorie, ce putea fi mutată pe un alt amplasament, unde se putea
continua activitatea punctului de lucru, aspect sesizat și de expertul
propus de pârât. Ca urmare, s-a apreciat că nu se poate reține
producerea unui prejudiciu reclamanților reprezentat de valoarea
construcției și imposibilitatea continuării
activității comerciale, atât timp cât aceștia aveau
posibilitatea să mute construcția, care era una provizorie, și
să continue activitatea.
În privința cererii conexe prin care s-a contestat Hotărârea
nr. 05 din 17 decembrie 2010 emisă de Comisia pentru soluționarea
întâmpinărilor, constituită în baza art. 15 și următoarele
din Legea nr. 33/1994, tribunalul a constatat că aceasta nu mai produce
niciun efect, atât timp cât, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010,
a fost emisă o nouă hotărâre prin care valoarea imobilului a
fost stabilită în raport cu data noii hotărâri, când, în conformitate
cu dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, a operat și
transferul dreptului de proprietate asupra imobilului.
Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, solicitând
schimbarea în tot a sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în
judecată, astfel cum a fost formulată.
Prin Decizia 115/A/2017 din 13
februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a
admis apelul declarat de reclamanți. A schimbat sentința, și a admis
în parte acțiunea. A admis contestația formulată împotriva
Hotărârii nr. 23/2011 emise de pârâtă, pe care a modificat-o în
sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor la suma de 549.766 lei,
actualizată la data plății efective.
A fost respins capătul de
cerere privind prejudiciul și a fost respinsă, ca fiind
fără obiect, contestația împotriva Hotărârii nr. 5/2010
emisă de pârâtă.
A fost obligată pârâta la
10.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că,
potrivit Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 23 din 24 iunie 2011,
Comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra
imobilelor supuse exproprierii în vederea realizării lucrării de
interes național „Magistrala 5 Drumul Taberei - Pantelimon, Tronson Drumul
Taberei - Universitate”, a stabilit o despăgubire de 402.259 lei, conform
dispozițiilor art. 11 alin. (7) și (8) din Legea nr. 255/2010,
aceasta urmând a rămâne consemnată în contul deschis de expropriator,
pe seama și la dispoziția contestatorilor.
Susținerile apelanților reclamanți în sensul
că în mod greșit prima instanță nu a acordat
eficiență Hotărârii nr.
5 din 17 decembrie 2010 emise de
Comisia
constituită în baza Legii nr. 33/1994
prin care despăgubirile au fost stabilite la suma de
559.206 lei
au fost apreciate neîntemeiate, în contextul în care a
fost emisă în temeiul Legii nr. 33/1994 și urma procedura
prevăzută de acest act normativ, care însă nu mai este
aplicabilă raporturilor juridice generate de expropriere, dată fiind
intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2010 (la 23 decembrie 2010), care a
modificat procedura contestării despăgubirilor.
Astfel
fiind,
Hotărârea nr.
5 din 17 decembrie 2010
emisă de Comisia
constituită în baza Legii nr.
33/1994 nu mai poate produce efectele juridice pe care procedura
reglementată de această lege le instituie.
De
asemenea, s-a constatat că au rămas fără obiect criticile
apelanților reclamanți privind modul în care a fost evaluat imobilul
supus exproprierii prin expertiza efectuată la prima instanță,
în condițiile în care în faza apelului a fost readministrată proba cu
expertiza tehnică judiciară.
Astfel, în
ceea ce privește cuantumul despăgubirii, Curtea a avut în vedere noul
raport de expertiză întocmit cu respectarea prevederilor art. 26 alin. (2)
din Legea nr. 33/1994, conform cărora, la „calcularea cuantumului
despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține
seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de
același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii
raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului
sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare
și dovezile prezentate de aceștia”.
Totodată,
față de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994 care impun ca
stabilirea despăgubirilor să fie realizată de o comisie de
experți, instanța de apel a avut în vedere faptul că
această comisie, în majoritate, a stabilit cuantumul despăgubirilor
la suma de
549.766
lei.
S-a apreciat
că poate fi luată în considerare opinia majoritară a
experților pentru următoarele argumente: comisia de experți a
fost formată din trei experți atestați pentru domeniul
expertizat; doi dintre cei trei experți au avut o opinie iar cel de-al
treilea a formulat opinie separată.
S-a
reținut și că instanța a dispus efectuarea expertizei
tocmai pentru că în domeniul tehnic respectiv nu avea abilitarea
necesară pentru a aprecia, astfel încât nici o eventuală cenzură
a judecătorului asupra opiniilor diferite exprimate de experți nu ar
fi posibilă.
Cu
referire la raportul de expertiză întocmit, s-a constatat că experții
au identificat imobilul supus exproprierii situat în
sector
5 București, cu numărul cadastral 5037/1, menționat în Anexa la
Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 23 din 24 iunie 2011,
poziția 22 și au constatat că, la data exproprierii, pe terenul
în suprafață de 200 mp se găsea o construcție provizorie
executată în baza Autorizației de Construire Provizorie din 28 martie
1994 cu denumirea "Construire modul chioșc tip - poz. 6+7 Corp B în
baterie aprobata" (2 module), în suprafață de 30 mp, realizate
din structură metalică cu fațade vitrate.
Valoarea de piață a imobilului în litigiu, în
suprafață totală de 200 mp, la momentul transferului dreptului
de proprietate, a fost estimată la 549.766 lei (echivalent cu 130.400 euro
la cursul Băncii Naționale a României din data de referință
a expertizei, 24 iunie 2011, respectiv 1 euro = 4,2160 lei).
Pentru
stabilirea valorii de piață a imobilului expropriat, experții au
utilizat comparabile vizând tranzacții cu imobile similare, terenuri
intravilane situate în aceeași unitate administrativ - teritorială,
în anul 2011. În acest sens, au fost analizate tranzacții cu imobile, iar
în urma analizei informațiilor din contractele atașate la dosarul
cauzei, aceștia au selectat trei comparabile adecvate, privind terenuri
considerate libere sau cu construcții de valoare mică. Astfel,
valoarea terenului evaluat prin metoda comparației a fost stabilită
la 130.400 euro, rezultând din valoarea de 652 euro/mp, echivalentul în lei la
data de 24 iunie 2011 fiind de 549.766 lei.
Curtea a
reținut această valoare a terenului expropriat, constatând că,
pentru stabilirea ei, experții au avut în vedere comparabile adecvate
și anume, contracte încheiate în anul 2011, privind tranzacții
referitoare la imobile de același fel situate în unitatea administrativ-teritorială,
încheiate la un moment apropiat celui al exproprierii, valoare căreia i-au
aplicat corecții (conform grilei anexate).
Constatând
că valoarea despăgubirilor oferite de expropriator,
menținută de prima instanță, este inferioară celei
stabilite în prezenta fază procesuală, Curtea de apel a reținut
temeinicia criticilor invocate pe acest aspect, stabilind drept cuantum al
despăgubirilor reprezentat de valoarea terenului expropriat, suma
de 549.766 lei, actualizată la data plății
efective.
A fost
apreciată însă nefondată solicitarea privind acordarea
prejudiciului cauzat prin expropriere, reprezentat de contravaloarea
construcției demolate și lipsirea reclamanților de venitul
rezultat din activitatea comercială desfășurată pe acel
teren.
Sub acest
aspect, s-a constatat că pe teren era edificată o construcție de
tipul „modul chioșc”, construcție provizorie, care putea fi
mutată pe un alt amplasament, fiind posibilă astfel și
continuarea activității comerciale. Dat fiind tipul construcției
și posibilitatea mutării ei, s-a apreciat că valoarea acesteia
nu reprezintă un prejudiciu cauzat prin expropriere.
De asemenea,
profitul posibil a fi realizat în viitor în urma desfășurării
unei activități comerciale nu a fost considerat un prejudiciu cert, a
cărui existență și întindere să fie sigure, astfel
încât, un astfel de prejudiciu, incert și nesigur, nu este susceptibil de
reparare.
Împotriva
deciziei au declarat recurs ambele părți.
1)
Reclamanții
au criticat soluția pentru încălcarea dispozițiilor art. 26 din
Legea nr. 33/1994, arătând că în mod greșit nu le-a fost
recunoscut și dreptul la prejudiciul cauzat prin expropriere, în
condițiile în care au dovedit instanței de apel, inclusiv în cadrul
notelor scrise, că „apelanții n-au mai avut resurse pentru a continua
afacerea pe un alt amplasament, de o manieră profitabilă și,
odată desființată, nici n-au mai putut valorifica în niciun mod
componentele construcției provizorii, fiind obligați să accepte
ajutor de șomaj”.
S-a
susținut că, dacă s-ar lua în calcul doar nivelul salariului
minim brut pe economie, pe care reclamanții l-ar fi putut obține în
intervalul 2011-2016 din activitatea profesională pierdută ca urmare
a exproprierii, sumele neîncasate de aceștia sunt în cuantum de 100.140
lei.
Astfel,
încetarea activității tip service auto, ca urmare a exproprierii, a
produs reclamanților un prejudiciu cuantificabil, cert, în cuantumul
menționat anterior, iar această solicitare se sprijină și
pe jurisprudența contenciosului european, în virtutea art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, așa
încât măsura restrictivă de proprietate să păstreze un
echilibru just între exigențele interesului general al comunității
și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale
individului.
De aceea,
instanța de apel a greșit nesesizând faptul că veniturile
viitoare (rezultate din afacerea ce ar fi fost exploatată pe terenul
expropriat) reprezentau un venit evaluabil, cuantificabil din punct de vedere
al exigenței și al întinderii.
În consecință,
s-a solicitat a se constata incidența motivului de recurs prevăzut de
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cauza fiind soluționată cu
încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994 referitor la repararea
prejudiciului cauzat de expropriere, precum și a dispozițiilor art. 998-999
C. civ. privind principiul reparării integrale a prejudiciului.
2) Pârâtul
Statul Român prin SC Metrorex SA
a susținut că decizia este
nelegală, în parte, tot din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9
C. proc. civ., fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art.
26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994.
S-a
arătat că, urmare a readministrării probei cu expertiză în
apel, în mod cu totul eronat instanța a dat eficiență opiniei
majoritare a experților, înlăturând fără niciun argument
opinia separată a expertului desemnat de expropriator.
Pe acest
aspect, instanța a reținut în mod greșit că nu are
abilitatea necesară pentru a aprecia asupra raportului de expertiză
și nici pentru a cenzura opiniile diferite exprimate de experți,
nesocotind în această modalitate dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994.
Or, pentru a
da eficiență acestor prevederi legale, instanța avea
obligația să analizeze, să compare și să acorde o
despăgubire care să reprezinte valoarea reală a imobilului expropriat.
Prin însușirea fără niciun argument a opiniei celor doi
experți se poate spune că în realitate, experții sunt cei care au
decis asupra soluției.
În plus,
deși au fost formulate obiecțiuni la raportul de expertiză,
numai expertul desemnat de expropriator a semnat răspunsul la
obiecțiuni, celelalte semnături și ștampile fiind xeroxate,
iar la parte din obiecțiuni (nr. 3, 4, 5) încuviințate de
instanță, experții cu opinie majoritară nu au răspuns,
lăsând nelămurite aspecte importante ale judecății
(refuzând refacerea calculelor, în condițiile în care suprafața
terenului din comparabila selectată ca preferată era de 3.788 mp, iar
nu de 3.287 mp, precum și justificarea corecțiilor pozitive aplicate,
de + 30%, + 10%).
Instanța
de apel nu și-a exercitat rolul activ ci dimpotrivă, a lăsat
nelămurite aceste aspecte ale judecății, astfel încât probele
administrate n-au putut fi valorificate în mod legal.
În ce
privește opinia separată a expertului desemnat de expropriator,
aceasta a fost înlăturată nejustificat de către instanța de
apel, care a considerat că nu are „abilitatea necesară pentru a
aprecia”.
Or, în
vederea aplicării criteriului prevăzut de art. 27 din Legea nr. 33/1994
(„primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și
cu pretențiile formulate de părți și va hotărî”)
și în virtutea respectării principiului rolului activ prevăzut
de art. 129 alin. (5) C. civ., instanța putea aprecia asupra valorii
stabilite de către experții în opinie majoritară.
Sub acest
aspect, recurentul-pârât a făcut trimitere și la art. 6 parag. 1 din
Convenția europeană în legătură cu care instanța de
contencios european a statuat în mod constant că dreptul la un proces
echitabil înglobează, între altele, dreptul părților de a
prezenta observațiile pe care le consideră elocvente pentru cazul
lor.
Ca urmare, art.
6 implică în special, în sarcina instanței, obligația de a
examina efectiv mijloacele, argumentele și probele propuse de
părți.
Prin
întâmpinările formulate
, ambele părți au solicitat
respingerea ca nefondate a criticilor prin care fiecare a susținut,
conform memoriului propriu de recurs, nelegalitatea deciziei. În plus,
reclamanții au susținut și nulitatea recursului pârâtului pentru
neîncadrarea criticilor acestuia în motivele prevăzute de art. 304 C.
proc. civ., pretinzându-se că în realitate, se critică modalitatea de
evaluare a probatoriului de către instanța de apel.
Pe acest din
urmă aspect, instanța de recurs constată că este
lipsită de temei susținerea recurenților-reclamanți,
nefiind incidentă sancțiunea nulității, în condițiile
în care recurentul-pârât deduce judecății critici privind
greșita aplicare a unor norme de drept material, precum și
încălcarea principiului rolului activ al instanței, încadrabile în
dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
Analizând
aspectele deduse judecății prin intermediul celor două
recursuri, Înalta Curte urmează să constate caracterul lor nefondat
pentru considerentele ce urmează:
1)
Recursul
reclamanților:
Susținerea
recurenților-reclamanți conform căreia, prin soluția pronunțată,
instanța ar fi nesocotit dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994,
prin neacordarea prejudiciului pretins, este nefondată.
Astfel,
pentru a fi supus reparării, un prejudiciu trebuie să aibă
caracter cert, atât în privința existenței, cât și în
privința întinderii sale, a posibilității de evaluare.
Ceea ce au
pretins reclamanții cu acest titlu, a fost paguba creată prin
„încetarea activității profesionale tip service auto”, susținând
că li s-ar datora cel puțin salariul minim brut pe economie, pe
perioada 2011-2016 (după momentul exproprierii și pe durata
desfășurări judecății).
Se
constată, conform elementelor de fapt reținute de instanțele
fondului, că pe terenul proprietatea reclamanților s-a aflat o
construcție provizorie, de tipul „modul chioșc”, în care se
desfășura respectiva activitate.
În aceste
condiții, pe de o parte, caracterul provizoriu al autorizării unei
astfel de construcții nu conferă certitudinea existenței și
desfășurării activității pe termen nelimitat sau
îndelungat.
Pe de altă
parte
,
tipul de construcție ușoară (modul chioșc) permitea
ridicarea și reamplasarea acesteia pe alt teren, așa încât să
fie continuată activitatea producătoare de venituri.
Or,
reclamanții n-au produs niciun fel de dovezi în sensul că au încercat
o astfel de reamplasare, făcând simple afirmații potrivit cărora
„n-au mai avut resurse pentru a continua afacerea pe un alt amplasament, de o
manieră profitabilă, fiind obligați să accepte ajutor de
șomaj.”
Nu se poate
susține însă, de o manieră rezonabilă că valoarea
despăgubirilor din expropriere (de 549.766 lei, sumă la care a fost
evaluat terenul) recunoscută reclamanților, nu le-ar fi dat acestora
posibilitatea reală de realocare a chioșcului pe un alt amplasament
și de continuare a activității, așa încât să nu devină,
cum susțin, „persoane asistate social”.
De aceea,
atât caracterul provizoriu al construcției în care se desfășura
activitatea tip service, cât și lipsa oricăror demersuri pentru
realocarea acestei afaceri nu îndreptățesc pe reclamanți să
pretindă, cu titlu de despăgubiri, sume pentru o activitate pe care
n-au mai desfășurat-o.
Asemenea
pretenții nu se subsumează noțiunii de prejudiciu cert, supus
reparației, acesta nefiind sigur nici în privința existenței
și nici a posibilității de evaluare respectiv, a determinării
întinderii lui.
De altfel,
sub acest din urmă aspect, reclamanții au indicat un interval de timp
pentru care li s-ar datora despăgubiri care nu are nicio justificare,
acoperind o perioadă ulterioară momentului exproprierii (2011-2016),
fără să rezulte în ce fel prejudiciul s-ar fi produs în acest
interval și ar fi luat sfârșit la nivelul anului 2016 (de vreme ce
afacerile cu profitul aferent nu au fost reluate) sau dacă este vorba doar
de rezervarea dreptului de a pretinde,printr-o acțiune ulterioară,
alte despăgubiri, cât timp ar subzista „situația de asistați
social”.
În realitate,
ceea ce pretind reclamanții este un prejudiciu eventual care, lipsit fiind
de elementul certitudinii, nu este supus reparațiunii.
De aceea,
este fără temei și referirea pe care aceștia o fac la
dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât norma
menționată protejează drepturi de creanță efective,
asimilabile noțiunii de „bun”, iar nu simple speranțe sau expectative
în legătură cu dobândirea unor astfel de drepturi.
În ce
privește trimiterea la dispozițiile art. 998-999 C. civ., a
căror nesocotire, de asemenea, s-a invocat, ea este lipsită de
pertinență întrucât sediul materiei de analizat nu vizează
angajarea răspunderii civile delictuale pentru săvârșirea unei
fapte ilicite, ci stingerea dreptului de proprietate privată, cu
dobândirea corelativă a dreptului de proprietate publică, urmare a măsurii
exproprierii.
Ca atare,
criticile formulate de reclamanți fiind găsite nefondate, recursul acestora
va fi respins în consecință.
2)
Recursul
pârâtului:
Susținând
nelegalitatea deciziei prin prisma încălcării dispozițiilor art.
26-27 din Legea nr. 33/1994, pârâtul a arătat că despăgubirea a
fost incorect stabilită în condițiile în care instanța de apel a
validat opinia majoritară a experților (cel desemnat de
instanță și respectiv, de expropriat), cu motivarea că nu
are „abilitatea de a aprecia” asupra raportului întocmit de niște
specialiști.
Deși,
într-adevăr, este eronat considerentul instanței de apel, conform
căruia nu poate cenzura opiniile diferite exprimate de experți, se
constată că în realitate, o asemenea verificare și cenzură
au fost realizate atunci când instanța a validat opinia majoritară
exprimată de experții desemnați în comisia de evaluare.
Astfel,
confirmând valoarea de piață a imobilului propusă de
aceștia, instanța de apel a avut în vedere criteriile legale (art. 26
din Legea nr. 33/1994), observând că „experții au utilizat
comparabile cu imobile similare, terenuri intravilane situate în aceeași
unitate administrativ-teritorială, în anul 2011. În acest sens, au fost
analizate tranzacții cu imobile, iar în urma analizei informațiilor
din contractele atașate la dosarul cauzei, experții au selectat trei
comparabile adecvate privind terenuri libere sau cu construcții de valoare
mică.”
Ca atare,
considerentul conform căruia nu ar avea „abilitatea de a aprecia asupra opiniilor
experților” este lipsit de substanță și contrazis chiar de
analiza ulterioară pe care o face instanța și care vizează
tocmai exercitarea rolului jurisdicțional al acesteia, de evaluare a
mijloacelor de probă administrate în cauză.
În acest
context, este lipsită de temei și critica potrivit căreia
instanța ar fi nesocotit dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994,
conform cărora „primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara
cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va
hotărî”.
Tocmai pentru
că a procedat la o asemenea operațiune, instanța de apel a
constatat că valoarea despăgubirilor oferite de expropriator, menținută
de prima instanță, este inferioară celei rezultate în urma
readministrării probatoriului în apel, ceea ce a determinat soluția
de admitere a căii de atac a reclamanților.
La fel, este
lipsită de suport și în contradicție cu actele procedurale ale dosarului,
susținerea recurentului - pârât potrivit căreia instanța nu
și-ar fi exercitat rolul activ în legătură cu obiecțiunile
formulate de pârât, prin aceea că, deși le-a încuviințat, nu a
solicitat experților să răspundă la ele, lăsând
nelămurite aspecte importante ale cauzei.
În realitate,
răspunsul la obiecțiuni se regăsește în dosar (filele 177-179;
202-204), explicându-se de ce comparabila „A” utilizată are suprafața
de 3.287 mp, iar nu de 3.788 mp, cum a pretins pârâtul, precum și de ce au
fost aplicate anumite corecții pozitive.
Tot astfel,
neregula procedurală invocată cu privire la raportul de
expertiză (răspunsul la obiecțiuni) vizând lipsa semnăturii
experților, în original, a fost acoperită din faza procesuală
anterioară, în condițiile în care experții au confirmat că
au elaborat și semnat personal documentul.
În
consecință, se constată că imputarea lipsei rolului activ
al instanței se bazează pe un simplu considerent, e adevărat
eronat, al acesteia, conform căruia n-ar avea puterea de apreciere asupra
raportului întocmit de experți.
Acest
considerent nu a fost însă determinant în adoptarea soluției ci
dimpotrivă, a fost contrazis de considerentele ulterioare, din care a
rezultat că instanța de apel a făcut o evaluare proprie a
mijloacelor de probă și a validat acea opinie a experților care
a respectat criteriile legale.
De aceea,
soluția nu „a aparținut experților”, cum pretinde pârâtul, ci a
fost rezultatul activității de judecată, în cadrul căreia
au fost examinate pozițiile exprimate de părți.
Sub acest
aspect, se constată că înlăturarea punctului de vedere al
expertului desemnat de expropriator, chiar dacă nu a primit o motivare
distinctă, separată, a fost consecința implicită a
validării opiniei majoritare, considerată a fi cea care a respectat
condițiile legii (de altfel, diferența dintre valorile propuse prin
cele două rapoarte de expertiză a fost dată de aplicarea
corecțiilor pozitive, justificată și explicată de opinia
majoritară cu ocazia răspunsului la obiecțiuni).
Ca atare, se
constată că instanța de apel și-a exercitat funcția
jurisdicțională, realizând propria judecată pe baza probelor
administrate, spunând dreptul (juris dictio) la situația de fapt
rezultată, așa încât nu se poate susține că activitatea sa
a fost substituită de cea a experților.
În cauză
nu a avut loc o nesocotire a dreptului la un proces echitabil, cum susține
pârâtul, în contextul în care s-a realizat o examinare efectivă a
mijloacelor de probă, au fost primite apărările
părților în cadrul unor dezbateri contradictorii, concretizate în
obiecțiunile formulate, încuviințarea lor, întocmirea
răspunsului din partea experților și în final, analiza lor pe
baza textelor de lege incidente.
În
consecință, criticile formulate vizând greșita aplicare a unor
norme de drept material, ca și nesocotirea unui principiu în
desfășurarea procesului civil (al rolului activ al
judecătorului) au fost găsite nefondate, recursul pârâtului urmând
să fie respins în consecință.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate,
recursurile declarate de reclamanții A., B. și de pârâtul Statul
Român prin SC C. SA împotriva Deciziei nr. 115/A din 13 februarie 2017 a
Curții de Apel București,
secția a IV-a civilă
.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 24 mai 2017