ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 879/2017

Decizia nr. 879/2017 Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 15 februarie 2012, reclamanții A. și B. au chemat în judecată Statul Român prin SC C. SA, solicitând să se constate că Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 23 din 24 iunie 2011, prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 402.259 lei este nelegală; acordarea de despăgubiri constând în valoarea reală a imobilului expropriat precum și prejudiciul cauzat prin expropriere, pentru întreaga suprafață de teren expropriată și pentru construcțiile afectate de realizarea proiectului ce a determinat despăgubirea; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București , secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05 ianuarie 2011 sub nr. x/2/2011, aceiași reclamanți au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin SC C. SA, anularea Hotărârii nr. 5 din 17 decembrie 2010 emisă de Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere în vederea realizării lucrării de interes național, precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 881.500 lei cu titlu de despăgubiri (sumă majorată la 1.265.534 lei), reprezentând valoarea de circulație a terenului de 200,33 mp, a construcției edificate pe acesta și a costurilor de mutare a punctului de lucru al SC D. SRL, situat la aceeași adresă.

De asemenea, au contestat și „toate deciziile emise de expropriator în acest sens”. Prin sentința nr. 4601 din 29 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca inadmisibilă. Soluția a fost casată prin Decizia nr. 4405 din 30 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu trimiterea cauzei la instanța competentă, Tribunalul București, conform Legii nr. 255/2010, reținându-se motivul de ordine publică invocat din oficiu vizând necompetența materială a Curții de Apel, secția de contencios administrativ și fiscal, de a soluționa cauza în fond (întrucât notificarea prin care s-a stabilit ultima valoare a despăgubirilor oferite de Statul Român recurenților - reclamanți s-a emis după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2010, care a modificat procedura contestării despăgubirilor, instanța competentă fiind, potrivit art. 22 din lege, tribunalul și nu curtea de apel).

Pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, cele două cereri menționate au fost conexate, iar prin sentința nr. 1342 din 12 noiembrie 2014 au fost respinse, ca neîntemeiate, contestația principală și contestația conexă. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 23 din 24 iunie 2011 a Comisiei de verificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra imobilelor supuse exproprierii în vederea realizării lucrării de interes național „Magistrala 5 Drumul Taberei - Pantelimon, Tronson Drumul Taberei - Universitate”, s-a stabilit o despăgubire de 402.259 lei, conform dispozițiilor art. 11 alin. (7) și (8) din Legea nr. 255/2010, pentru imobilul situat în București, sector 5 compus din teren în suprafață de 200 mp, proprietatea contestatorilor.

Tribunalul a comparat despăgubirea acordată pentru imobilul expropriat cu valoarea stabilită de comisia de experți la data întocmirii raportului de expertiză, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cu următoarele precizări: expertul E., desemnat de instanță, și expertul F., propus de reclamanți, au stabilit o valoare a terenului expropriat de 387.200 lei, în timp ce expertul G., propus de pârât, în cadrul opiniei separate, a stabilit o valoare de 283.946 lei pentru teren. În această situație, tribunalul a constatat că cele două valori sunt inferioare celei stabilite prin hotărârea contestată (402.259 lei). De asemenea, s-a constatat că reclamanții au solicitat despăgubiri și pentru prejudiciul reprezentat de contravaloarea construcției existente pe teren, precum și pentru cel cauzat prin aceea că nu au mai putut desfășura activitate comercială în construcția cu destinație de service auto.

Pe acest aspect s-a reținut că, potrivit autorizației de construire provizorie din 28 martie 1994 eliberată de Primăria sectorului 5 București, construcția existentă pe teren era de tipul „modul chioșc”, fiind deci o construcție provizorie, ce putea fi mutată pe un alt amplasament, unde se putea continua activitatea punctului de lucru, aspect sesizat și de expertul propus de pârât. Ca urmare, s-a apreciat că nu se poate reține producerea unui prejudiciu reclamanților reprezentat de valoarea construcției și imposibilitatea continuării activității comerciale, atât timp cât aceștia aveau posibilitatea să mute construcția, care era una provizorie, și să continue activitatea.

În privința cererii conexe prin care s-a contestat Hotărârea nr. 05 din 17 decembrie 2010 emisă de Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor, constituită în baza art. 15 și următoarele din Legea nr. 33/1994, tribunalul a constatat că aceasta nu mai produce niciun efect, atât timp cât, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010, a fost emisă o nouă hotărâre prin care valoarea imobilului a fost stabilită în raport cu data noii hotărâri, când, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, a operat și transferul dreptului de proprietate asupra imobilului. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, solicitând schimbarea în tot a sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia 115/A/2017 din 13 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți. A schimbat sentința, și a admis în parte acțiunea. A admis contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 23/2011 emise de pârâtă, pe care a modificat-o în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor la suma de 549.766 lei, actualizată la data plății efective. A fost respins capătul de cerere privind prejudiciul și a fost respinsă, ca fiind fără obiect, contestația împotriva Hotărârii nr. 5/2010 emisă de pârâtă. A fost obligată pârâta la 10.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că, potrivit Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 23 din 24 iunie 2011, Comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra imobilelor supuse exproprierii în vederea realizării lucrării de interes național „Magistrala 5 Drumul Taberei - Pantelimon, Tronson Drumul Taberei - Universitate”, a stabilit o despăgubire de 402.259 lei, conform dispozițiilor art. 11 alin. (7) și (8) din Legea nr. 255/2010, aceasta urmând a rămâne consemnată în contul deschis de expropriator, pe seama și la dispoziția contestatorilor.

Susținerile apelanților reclamanți în sensul că în mod greșit prima instanță nu a acordat eficiență Hotărârii nr. 5 din 17 decembrie 2010 emise de Comisia constituită în baza Legii nr. 33/1994 prin care despăgubirile au fost stabilite la suma de 559.206 lei au fost apreciate neîntemeiate, în contextul în care a fost emisă în temeiul Legii nr. 33/1994 și urma procedura prevăzută de acest act normativ, care însă nu mai este aplicabilă raporturilor juridice generate de expropriere, dată fiind intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2010 (la 23 decembrie 2010), care a modificat procedura contestării despăgubirilor. Astfel fiind, Hotărârea nr. 5 din 17 decembrie 2010 emisă de Comisia constituită în baza Legii nr. 33/1994 nu mai poate produce efectele juridice pe care procedura reglementată de această lege le instituie.

De asemenea, s-a constatat că au rămas fără obiect criticile apelanților reclamanți privind modul în care a fost evaluat imobilul supus exproprierii prin expertiza efectuată la prima instanță, în condițiile în care în faza apelului a fost readministrată proba cu expertiza tehnică judiciară. Astfel, în ceea ce privește cuantumul despăgubirii, Curtea a avut în vedere noul raport de expertiză întocmit cu respectarea prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform cărora, la „calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia”.

Totodată, față de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994 care impun ca stabilirea despăgubirilor să fie realizată de o comisie de experți, instanța de apel a avut în vedere faptul că această comisie, în majoritate, a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 549.766 lei. S-a apreciat că poate fi luată în considerare opinia majoritară a experților pentru următoarele argumente: comisia de experți a fost formată din trei experți atestați pentru domeniul expertizat; doi dintre cei trei experți au avut o opinie iar cel de-al treilea a formulat opinie separată. S-a reținut și că instanța a dispus efectuarea expertizei tocmai pentru că în domeniul tehnic respectiv nu avea abilitarea necesară pentru a aprecia, astfel încât nici o eventuală cenzură a judecătorului asupra opiniilor diferite exprimate de experți nu ar fi posibilă.

Cu referire la raportul de expertiză întocmit, s-a constatat că experții au identificat imobilul supus exproprierii situat în sector 5 București, cu numărul cadastral 5037/1, menționat în Anexa la Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 23 din 24 iunie 2011, poziția 22 și au constatat că, la data exproprierii, pe terenul în suprafață de 200 mp se găsea o construcție provizorie executată în baza Autorizației de Construire Provizorie din 28 martie 1994 cu denumirea "Construire modul chioșc tip - poz. 6+7 Corp B în baterie aprobata" (2 module), în suprafață de 30 mp, realizate din structură metalică cu fațade vitrate. Valoarea de piață a imobilului în litigiu, în suprafață totală de 200 mp, la momentul transferului dreptului de proprietate, a fost estimată la 549.766 lei (echivalent cu 130.400 euro la cursul Băncii Naționale a României din data de referință a expertizei, 24 iunie 2011, respectiv 1 euro = 4,2160 lei).

Pentru stabilirea valorii de piață a imobilului expropriat, experții au utilizat comparabile vizând tranzacții cu imobile similare, terenuri intravilane situate în aceeași unitate administrativ - teritorială, în anul 2011. În acest sens, au fost analizate tranzacții cu imobile, iar în urma analizei informațiilor din contractele atașate la dosarul cauzei, aceștia au selectat trei comparabile adecvate, privind terenuri considerate libere sau cu construcții de valoare mică. Astfel, valoarea terenului evaluat prin metoda comparației a fost stabilită la 130.400 euro, rezultând din valoarea de 652 euro/mp, echivalentul în lei la data de 24 iunie 2011 fiind de 549.766 lei.

Curtea a reținut această valoare a terenului expropriat, constatând că, pentru stabilirea ei, experții au avut în vedere comparabile adecvate și anume, contracte încheiate în anul 2011, privind tranzacții referitoare la imobile de același fel situate în unitatea administrativ-teritorială, încheiate la un moment apropiat celui al exproprierii, valoare căreia i-au aplicat corecții (conform grilei anexate). Constatând că valoarea despăgubirilor oferite de expropriator, menținută de prima instanță, este inferioară celei stabilite în prezenta fază procesuală, Curtea de apel a reținut temeinicia criticilor invocate pe acest aspect, stabilind drept cuantum al despăgubirilor reprezentat de valoarea terenului expropriat, suma de 549.766 lei, actualizată la data plății efective.

A fost apreciată însă nefondată solicitarea privind acordarea prejudiciului cauzat prin expropriere, reprezentat de contravaloarea construcției demolate și lipsirea reclamanților de venitul rezultat din activitatea comercială desfășurată pe acel teren. Sub acest aspect, s-a constatat că pe teren era edificată o construcție de tipul „modul chioșc”, construcție provizorie, care putea fi mutată pe un alt amplasament, fiind posibilă astfel și continuarea activității comerciale. Dat fiind tipul construcției și posibilitatea mutării ei, s-a apreciat că valoarea acesteia nu reprezintă un prejudiciu cauzat prin expropriere. De asemenea, profitul posibil a fi realizat în viitor în urma desfășurării unei activități comerciale nu a fost considerat un prejudiciu cert, a cărui existență și întindere să fie sigure, astfel încât, un astfel de prejudiciu, incert și nesigur, nu este susceptibil de reparare.

Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părți. 1) Reclamanții au criticat soluția pentru încălcarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, arătând că în mod greșit nu le-a fost recunoscut și dreptul la prejudiciul cauzat prin expropriere, în condițiile în care au dovedit instanței de apel, inclusiv în cadrul notelor scrise, că „apelanții n-au mai avut resurse pentru a continua afacerea pe un alt amplasament, de o manieră profitabilă și, odată desființată, nici n-au mai putut valorifica în niciun mod componentele construcției provizorii, fiind obligați să accepte ajutor de șomaj”. S-a susținut că, dacă s-ar lua în calcul doar nivelul salariului minim brut pe economie, pe care reclamanții l-ar fi putut obține în intervalul 2011-2016 din activitatea profesională pierdută ca urmare a exproprierii, sumele neîncasate de aceștia sunt în cuantum de 100.140 lei.

Astfel, încetarea activității tip service auto, ca urmare a exproprierii, a produs reclamanților un prejudiciu cuantificabil, cert, în cuantumul menționat anterior, iar această solicitare se sprijină și pe jurisprudența contenciosului european, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, așa încât măsura restrictivă de proprietate să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. De aceea, instanța de apel a greșit nesesizând faptul că veniturile viitoare (rezultate din afacerea ce ar fi fost exploatată pe terenul expropriat) reprezentau un venit evaluabil, cuantificabil din punct de vedere al exigenței și al întinderii.

În consecință, s-a solicitat a se constata incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cauza fiind soluționată cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994 referitor la repararea prejudiciului cauzat de expropriere, precum și a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. privind principiul reparării integrale a prejudiciului. 2) Pârâtul Statul Român prin SC Metrorex SA a susținut că decizia este nelegală, în parte, tot din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994. S-a arătat că, urmare a readministrării probei cu expertiză în apel, în mod cu totul eronat instanța a dat eficiență opiniei majoritare a experților, înlăturând fără niciun argument opinia separată a expertului desemnat de expropriator.

Pe acest aspect, instanța a reținut în mod greșit că nu are abilitatea necesară pentru a aprecia asupra raportului de expertiză și nici pentru a cenzura opiniile diferite exprimate de experți, nesocotind în această modalitate dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994. Or, pentru a da eficiență acestor prevederi legale, instanța avea obligația să analizeze, să compare și să acorde o despăgubire care să reprezinte valoarea reală a imobilului expropriat. Prin însușirea fără niciun argument a opiniei celor doi experți se poate spune că în realitate, experții sunt cei care au decis asupra soluției.

În plus, deși au fost formulate obiecțiuni la raportul de expertiză, numai expertul desemnat de expropriator a semnat răspunsul la obiecțiuni, celelalte semnături și ștampile fiind xeroxate, iar la parte din obiecțiuni (nr. 3, 4, 5) încuviințate de instanță, experții cu opinie majoritară nu au răspuns, lăsând nelămurite aspecte importante ale judecății (refuzând refacerea calculelor, în condițiile în care suprafața terenului din comparabila selectată ca preferată era de 3.788 mp, iar nu de 3.287 mp, precum și justificarea corecțiilor pozitive aplicate, de + 30%, + 10%). Instanța de apel nu și-a exercitat rolul activ ci dimpotrivă, a lăsat nelămurite aceste aspecte ale judecății, astfel încât probele administrate n-au putut fi valorificate în mod legal.

În ce privește opinia separată a expertului desemnat de expropriator, aceasta a fost înlăturată nejustificat de către instanța de apel, care a considerat că nu are „abilitatea necesară pentru a aprecia”. Or, în vederea aplicării criteriului prevăzut de art. 27 din Legea nr. 33/1994 („primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî”) și în virtutea respectării principiului rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. civ., instanța putea aprecia asupra valorii stabilite de către experții în opinie majoritară. Sub acest aspect, recurentul-pârât a făcut trimitere și la art. 6 parag. 1 din Convenția europeană în legătură cu care instanța de contencios european a statuat în mod constant că dreptul la un proces echitabil înglobează, între altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră elocvente pentru cazul lor.

Ca urmare, art. 6 implică în special, în sarcina instanței, obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele și probele propuse de părți. Prin întâmpinările formulate , ambele părți au solicitat respingerea ca nefondate a criticilor prin care fiecare a susținut, conform memoriului propriu de recurs, nelegalitatea deciziei. În plus, reclamanții au susținut și nulitatea recursului pârâtului pentru neîncadrarea criticilor acestuia în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pretinzându-se că în realitate, se critică modalitatea de evaluare a probatoriului de către instanța de apel.

Pe acest din urmă aspect, instanța de recurs constată că este lipsită de temei susținerea recurenților-reclamanți, nefiind incidentă sancțiunea nulității, în condițiile în care recurentul-pârât deduce judecății critici privind greșita aplicare a unor norme de drept material, precum și încălcarea principiului rolului activ al instanței, încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Analizând aspectele deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte urmează să constate caracterul lor nefondat pentru considerentele ce urmează: 1) Recursul reclamanților: Susținerea recurenților-reclamanți conform căreia, prin soluția pronunțată, instanța ar fi nesocotit dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin neacordarea prejudiciului pretins, este nefondată.

Astfel, pentru a fi supus reparării, un prejudiciu trebuie să aibă caracter cert, atât în privința existenței, cât și în privința întinderii sale, a posibilității de evaluare. Ceea ce au pretins reclamanții cu acest titlu, a fost paguba creată prin „încetarea activității profesionale tip service auto”, susținând că li s-ar datora cel puțin salariul minim brut pe economie, pe perioada 2011-2016 (după momentul exproprierii și pe durata desfășurări judecății). Se constată, conform elementelor de fapt reținute de instanțele fondului, că pe terenul proprietatea reclamanților s-a aflat o construcție provizorie, de tipul „modul chioșc”, în care se desfășura respectiva activitate. În aceste condiții, pe de o parte, caracterul provizoriu al autorizării unei astfel de construcții nu conferă certitudinea existenței și desfășurării activității pe termen nelimitat sau îndelungat.

Pe de altă parte , tipul de construcție ușoară (modul chioșc) permitea ridicarea și reamplasarea acesteia pe alt teren, așa încât să fie continuată activitatea producătoare de venituri. Or, reclamanții n-au produs niciun fel de dovezi în sensul că au încercat o astfel de reamplasare, făcând simple afirmații potrivit cărora „n-au mai avut resurse pentru a continua afacerea pe un alt amplasament, de o manieră profitabilă, fiind obligați să accepte ajutor de șomaj.” Nu se poate susține însă, de o manieră rezonabilă că valoarea despăgubirilor din expropriere (de 549.766 lei, sumă la care a fost evaluat terenul) recunoscută reclamanților, nu le-ar fi dat acestora posibilitatea reală de realocare a chioșcului pe un alt amplasament și de continuare a activității, așa încât să nu devină, cum susțin, „persoane asistate social”.

De aceea, atât caracterul provizoriu al construcției în care se desfășura activitatea tip service, cât și lipsa oricăror demersuri pentru realocarea acestei afaceri nu îndreptățesc pe reclamanți să pretindă, cu titlu de despăgubiri, sume pentru o activitate pe care n-au mai desfășurat-o. Asemenea pretenții nu se subsumează noțiunii de prejudiciu cert, supus reparației, acesta nefiind sigur nici în privința existenței și nici a posibilității de evaluare respectiv, a determinării întinderii lui.

De altfel, sub acest din urmă aspect, reclamanții au indicat un interval de timp pentru care li s-ar datora despăgubiri care nu are nicio justificare, acoperind o perioadă ulterioară momentului exproprierii (2011-2016), fără să rezulte în ce fel prejudiciul s-ar fi produs în acest interval și ar fi luat sfârșit la nivelul anului 2016 (de vreme ce afacerile cu profitul aferent nu au fost reluate) sau dacă este vorba doar de rezervarea dreptului de a pretinde,printr-o acțiune ulterioară, alte despăgubiri, cât timp ar subzista „situația de asistați social”. În realitate, ceea ce pretind reclamanții este un prejudiciu eventual care, lipsit fiind de elementul certitudinii, nu este supus reparațiunii.

De aceea, este fără temei și referirea pe care aceștia o fac la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât norma menționată protejează drepturi de creanță efective, asimilabile noțiunii de „bun”, iar nu simple speranțe sau expectative în legătură cu dobândirea unor astfel de drepturi. În ce privește trimiterea la dispozițiile art. 998-999 C. civ., a căror nesocotire, de asemenea, s-a invocat, ea este lipsită de pertinență întrucât sediul materiei de analizat nu vizează angajarea răspunderii civile delictuale pentru săvârșirea unei fapte ilicite, ci stingerea dreptului de proprietate privată, cu dobândirea corelativă a dreptului de proprietate publică, urmare a măsurii exproprierii. Ca atare, criticile formulate de reclamanți fiind găsite nefondate, recursul acestora va fi respins în consecință.

2) Recursul pârâtului: Susținând nelegalitatea deciziei prin prisma încălcării dispozițiilor art. 26-27 din Legea nr. 33/1994, pârâtul a arătat că despăgubirea a fost incorect stabilită în condițiile în care instanța de apel a validat opinia majoritară a experților (cel desemnat de instanță și respectiv, de expropriat), cu motivarea că nu are „abilitatea de a aprecia” asupra raportului întocmit de niște specialiști. Deși, într-adevăr, este eronat considerentul instanței de apel, conform căruia nu poate cenzura opiniile diferite exprimate de experți, se constată că în realitate, o asemenea verificare și cenzură au fost realizate atunci când instanța a validat opinia majoritară exprimată de experții desemnați în comisia de evaluare.

Astfel, confirmând valoarea de piață a imobilului propusă de aceștia, instanța de apel a avut în vedere criteriile legale (art. 26 din Legea nr. 33/1994), observând că „experții au utilizat comparabile cu imobile similare, terenuri intravilane situate în aceeași unitate administrativ-teritorială, în anul 2011. În acest sens, au fost analizate tranzacții cu imobile, iar în urma analizei informațiilor din contractele atașate la dosarul cauzei, experții au selectat trei comparabile adecvate privind terenuri libere sau cu construcții de valoare mică.” Ca atare, considerentul conform căruia nu ar avea „abilitatea de a aprecia asupra opiniilor experților” este lipsit de substanță și contrazis chiar de analiza ulterioară pe care o face instanța și care vizează tocmai exercitarea rolului jurisdicțional al acesteia, de evaluare a mijloacelor de probă administrate în cauză.

În acest context, este lipsită de temei și critica potrivit căreia instanța ar fi nesocotit dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994, conform cărora „primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî”. Tocmai pentru că a procedat la o asemenea operațiune, instanța de apel a constatat că valoarea despăgubirilor oferite de expropriator, menținută de prima instanță, este inferioară celei rezultate în urma readministrării probatoriului în apel, ceea ce a determinat soluția de admitere a căii de atac a reclamanților. La fel, este lipsită de suport și în contradicție cu actele procedurale ale dosarului, susținerea recurentului - pârât potrivit căreia instanța nu și-ar fi exercitat rolul activ în legătură cu obiecțiunile formulate de pârât, prin aceea că, deși le-a încuviințat, nu a solicitat experților să răspundă la ele, lăsând nelămurite aspecte importante ale cauzei.

În realitate, răspunsul la obiecțiuni se regăsește în dosar (filele 177-179; 202-204), explicându-se de ce comparabila „A” utilizată are suprafața de 3.287 mp, iar nu de 3.788 mp, cum a pretins pârâtul, precum și de ce au fost aplicate anumite corecții pozitive. Tot astfel, neregula procedurală invocată cu privire la raportul de expertiză (răspunsul la obiecțiuni) vizând lipsa semnăturii experților, în original, a fost acoperită din faza procesuală anterioară, în condițiile în care experții au confirmat că au elaborat și semnat personal documentul. În consecință, se constată că imputarea lipsei rolului activ al instanței se bazează pe un simplu considerent, e adevărat eronat, al acesteia, conform căruia n-ar avea puterea de apreciere asupra raportului întocmit de experți.

Acest considerent nu a fost însă determinant în adoptarea soluției ci dimpotrivă, a fost contrazis de considerentele ulterioare, din care a rezultat că instanța de apel a făcut o evaluare proprie a mijloacelor de probă și a validat acea opinie a experților care a respectat criteriile legale. De aceea, soluția nu „a aparținut experților”, cum pretinde pârâtul, ci a fost rezultatul activității de judecată, în cadrul căreia au fost examinate pozițiile exprimate de părți. Sub acest aspect, se constată că înlăturarea punctului de vedere al expertului desemnat de expropriator, chiar dacă nu a primit o motivare distinctă, separată, a fost consecința implicită a validării opiniei majoritare, considerată a fi cea care a respectat condițiile legii (de altfel, diferența dintre valorile propuse prin cele două rapoarte de expertiză a fost dată de aplicarea corecțiilor pozitive, justificată și explicată de opinia majoritară cu ocazia răspunsului la obiecțiuni).

Ca atare, se constată că instanța de apel și-a exercitat funcția jurisdicțională, realizând propria judecată pe baza probelor administrate, spunând dreptul (juris dictio) la situația de fapt rezultată, așa încât nu se poate susține că activitatea sa a fost substituită de cea a experților. În cauză nu a avut loc o nesocotire a dreptului la un proces echitabil, cum susține pârâtul, în contextul în care s-a realizat o examinare efectivă a mijloacelor de probă, au fost primite apărările părților în cadrul unor dezbateri contradictorii, concretizate în obiecțiunile formulate, încuviințarea lor, întocmirea răspunsului din partea experților și în final, analiza lor pe baza textelor de lege incidente.

În consecință, criticile formulate vizând greșita aplicare a unor norme de drept material, ca și nesocotirea unui principiu în desfășurarea procesului civil (al rolului activ al judecătorului) au fost găsite nefondate, recursul pârâtului urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții A., B. și de pârâtul Statul Român prin SC C. SA împotriva Deciziei nr. 115/A din 13 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 mai 2017