ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 829/2017

Decizia nr. 829/2017 Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 31 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr. x/118/2014 a fost respinsă sesizarea Curții Constituționale în evaluarea conformității, cu legea fundamentală, a prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, modificată și completată, ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006, ale art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/20S0.

Pentru a hotărî astfel, în esență s-au reținut următoarele: Normele indicate de autorii cererii de sesizare a Curții Constituționale privesc următoarele: Art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, modificată și completata: „Metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale se vor stabili prin Hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a A. și a B., în urma consultării C. '' Art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006: „începând cu data da 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiții speciale locurile de muncă în care se desfășoară activitățile prevăzute în anexa nr. 1. Locurile de muncă prevăzute la alin, (1) sunt cele din unitățile prevăzuse în anexa nr. 2, care au obținui avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale, în conformitate cu prevederile H.G.

nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare.'' Art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010, cu modific. aduse: Periodic, din 5 în 5 ani, locurile de muncă în condiții speciale de muncă prevăzute la alin. (1) lit. e) sunt supuse procedurii de reevaluare a încadrării în condiții speciale, stabilită prin hotărâre a Guvernului. Procedura de reevaluare prevăzută la alin. (2) se stabilește prin hotărâre a Guvernului, elaborată în termen de 9 luni de la data intrării in vigoare a prezentei legi.'' Autorii cererii au arătat că în opinia lor, toate aceste prevederi contravin dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, în sensul că împiedică ori restrâng dreptul persoanei interesate de a ajunge în mod direct în fața unei instanțe, în legătură cu posibilitatea recunoașterii activității safe ca fiind desfășurate în condiții speciale de muncă.

S-a constatat că soluția instanței de fond nu a negat dreptul reclamanților, ca salariați ai unității pârâte - de a se adresa justiției pentru verificarea activității lor ca încadrabilă în sfera celor definite ca „muncă în condiții speciale", și nici nu a pretins că nu ar fi avut calitate procesuală activă într-un asemenea demers. Nu a fost chemată să clarifice, prin cererea de apei* dacă ie este sau nu îngrădit reclamanților dreptul de a se adresa direct instanței, invocând anumite prevederi legale în favoarea lor, ci doar asupra corectitudinii raționamentului dezvoltai de Tribunalul Constanța, pe fondul pretențiilor deduse judecății. Toate argumentele consemnate în cererea de sesizare a Curții Constituționale se referă Ia interpretarea și aplicarea actelor normative cu caracter subsecvent adoptate de către Guvernul României în executarea art. 20 al Legii nr. 19/000.

Prin urmare, susținerea excepției de neconstituționalitate nu se raportează direct la prevederile legale, ci la H.G. nr. 1025/2003, preluată ulterior în conținutul Legii nr. 226/2006, autorii excepției pretinzând că guvernul s-a substituit legiuitorului și a realizat un cadru nou de reglementare în care, pe baza propriilor criterii și a unei metodologii neprevăzute de lege, a trasat linia de conduită a unui număr restrâns de subiecți de drept (angajatorul și organizația sindicală). Susținerea neconformității prevederilor legale sus-menționate cu conținutul art. 21 din Constituție era dificil de realizat în condițiile în care niciuna dintre normele indicate nu intră în sfera de aplicare a dreptului de acces ia justiție; încălcarea acestui drept fundamental a fost deci invocată într-o maniera subsecventă, adiacentă, prin trimiterile tăcute ia un act exceptat de la controlul de constituționalitate (H.G.

1025/2003), pentru ca ulterior să fie extinsă în raportarea Legii nr. 226/2006 la această hotărâre de guvern, dar și a Legii nr. 263/2010 In stabilirea condițiilor de reevaluare a locurilor de muncă în condiții speciale. Însă, Curtea Constituțională este chemată să verifice obiecțiile de constituționalitate eu directă incidență în spețele supuse controlului judecătoresc, iar nu să stabilească implicit ce lege se aplică situației de fapt sau cum se interpretează normele legale, în raport de drepturile invocate și de apărările formulate. Tribunalul s-a pronunțat asupra modalității de interpretare s unor norme legale, iar instanța de apel este singura îndrituită să stabilească dacă această interpretare este sau nu corectă și dacă negarea pe fond a dreptului reclamanților de a i se recunoaște activitatea în condiții speciale a avut un fundament legitim, bazându-se pe normele reținute.

Aserțiunile apelanților referitoare la abilitarea guvernului, conform scopului urmărit de Parlament, de a stabili criteriile și metodologiile de urmat în cazul evaluării/reevaluării nu pot să își găsească relevanța în teza de aplicare nelegală și netemeinică a legii de către instanța de fond, pe care este chemată Curtea de Apel să își exprime opinia în control judiciar. În raport de toate aceste considerente, constatând că solicitarea formulată în apel, de sesizare a Curții Constituționale pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată nu îndeplinește cerința de admisibilitate sub aspectul legăturii directe cu fondul cauzei deduse judecății, a fost respinsă, ca inadmisibilă. Împotriva încheierii de ședință din data de 31 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, reclamanții D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea recursului și casarea încheierii.

În esență, s-a susținut că încheierea pronunțată de instanța de apel este nelegală întrucât aceasta a făcut o confuzie între rolul său în apelul cauzei și acela de verificator al condițiilor de sesizare a Curții Constituționale. S-a arătat că respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată poate fi considerată ca o blocare a accesului la justiție dacă tocmai temeiul de drept pentru care a fost respinsă cererea încalcă Constituția și că art. 21 din Constituție nu face vreo trimitere la excepțiile procedurale precum cea a admisibilității sau a calității procesual active avute în vedere de instanță.

Recurenții reclamanți au mai considerat că instanța trebuia să verifice condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale în raport cu întreaga cauză, iar nu doar în raport de cererea de apel, și în privința normelor de drept a căror constituționalitate s-a cerut verificată, că acestea provin din acte normative care pot fi controlate de Curtea Constituțională, respectiv din legi, nu din acte normative emise de guvern în aplicarea acelor legi, separând în mod greșit legile de hotărârile de aplicare a acestora, ambele formând temeiul juridic al cauzei. În raport de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 s-a apreciat ca instanța s evitat sa facă legătura între normele de drept a căror neconstituționalitate s-a solicitat și soluționarea cauzei.

În raport de pct. 6 teza a II-a din art. 488 C. proc. civ. s-a arătat că încheierea este nelegală și pentru că instanța deși recunoaște că legile nu pot fi puse în aplicare fără ajutorul hotărârilor de guvern, pe de altă parte le exclude pe primele de la aplicarea în cauză. Din perspectiva pct. 8 din același articol, în esență, s-a considerat că normele de drept material aplicabile sunt cele cuprinse în hotărârile guvernului, ratând stabilirea legăturii cerută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/5992 între normele din legile față de care s-a cerut constatarea neconstituționalității și ansamblul cauzei. Analizând acide și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs învederate, precum și de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele: Încheierea de ședință din data de 31 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, este legală din perspectiva criticii referitoare la nemotivarea acesteia.

Astfel potrivit art. 488 pct. 6, C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere dacă hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Hotărârea este casabilă dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea duce la o anumită soluție, iar în dispozitiv instanța s-a oprit ia soluția contrară, în cazul în care hotărârea cuprinde considerente contradictorii înseamnă că din unele rezultă temeinicia pretențiilor suspuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora, ori în cazul în care sunt admise cereri care se exclud reciproc cum ar fi cererea principală și cererea de intervenție principală.

În speță, susținerea recurenților potrivit căreia instanța deși observă care sunt normele de drept față ele care se solicită neconstituționalitatea, consideră că nu sunt incidente în cauză și se referă de fapt la cazul de contradicție prevăzut de text pentru a atrage incidența acestui motiv de casare, prevăzut de pct. 6 teza a II-a din art. 488 C. proc. civ. Încheierea de ședință din data de 31 octombrie 2016. pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, este însă nelegală, din perspectiva pct. 8, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanța apreciind eronat asupra neîntrunirii exigenței normei legale sub aspectul întrunirii cumulative a condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate, considerent pentru care va fi admis recursul declarat de reclamanți.

Analiza de conținut a dispozițiilor înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992 relevă împrejurarea că soluționarea unei cereri de sesizare a Curți: Constituționale cade în sarcina instanței de judecată în fața căreia a fost invocată, aceasta fiind competentă să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute expres și limitativ în art. 29 alin. (1), (2) și (3) din lege și anume: dacă excepția de neconstituționalitate privește o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță în vigoare care are legătură cu soluționarea cauzei, dacă este ridicată de persoanele în drept și dacă prevederile legale care formează obiectul excepției nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Prin încheierea recurată, instanța a verificat condițiile impuse pentru sesizarea instanței de contencios constituțional cu efectuarea controlului de constituționalitate, apreciind că nu sunt întrunite toate condițiile cumulative prevăzute de lege, respectiv cea care vizează existența unei legături între necesitatea controlului de constituționalitate pe calea excepției de neconstituționalitate și soluționarea cauzei aflată în curs de soluționare în faza procesuală a apelului. În speță, excepția invocată privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, modificată și completată, ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006 și ale art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010, acte normative în temeiul cărora s-a făcut analiza obiectului judecății în fond.

Prin sentința civilă nr. 467 din 07 martie 2016 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/118/2015, cererea reclamanților de obligare a pârâtei de a le recunoaște activitatea desfășurată în perioada 1 aprilie 2001 - la zi. ca fiind în realitate încadrabilă în cea a condițiilor speciale de muncă, precum și Ia obligarea entității pârâte să certifice, prin adeverințe eliberate reclamanților, acest fapt, a fost respinsă cu motivarea că se încadrează în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 19/2000, H.G. nr. 1025/2003, Legii nr. 226/2006 și Legii nr. 263/2010, acte normative față de care s-a reținut că mi pot fi interpretate în dispozițiile lor ea reglementând posibilitatea nelimitată a înserării altor locuri de muncă în această categorie, a condițiilor speciale, ci doar strict în conformitate cu voința legiuitorului, anume de acordare a acestui beneficiu doar persoanelor care activau în locurile de muncă explicit prevăzute prin aceste norme.

În același timp, examinarea cererii de apel formulată de reclamanți Împotriva sentinței civile nr. 467 din 07 martie 2016 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, relevă împrejurarea că, în dezvoltarea motivelor de apel, hotărârea instanței de fond este criticată pentru nelegalitate și din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor legale a căror constituționalitate se contestă.

În acest context, raportat atât la obiectul dedus judecă | îi, analiza efectuată și statuările instanței de fond cu privire la temeiul legal al acțiunii, cât și la împrejurarea că normele legale contestate - a cărei neconstituționalitate s-a invocat - face obiectul controlului judiciar, apelanții formulând critici privind nelegalitatea sentinței atacate din perspectiva modului greșit de aplicare a respectivelor normei legale, Înalta Curte urmează a constata că în mod eronat s-a apreciat asupra neînsușirii cerințelor cumulative înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv cea care vizează legătura dintre excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr, 19/2000, modificată și completată, ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006 și ale art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 și soluționarea cauzei.

În consecință, având în vedere că textele legale înscrise In prevederile din Legea nr. 19/2000, modificată și completată, Legea nr. 226/2006 și Legea nr. 263/2010 în privința cărora a fost invocată excepția de neconstituționalitate au constituit temei legal al pronunțării hotărârii instanței de fond, criticată pentru motive de nelegalitate în calea de atac exercitată, Înalta Curte va constata îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, atât timp cât prevederile legale au legătură cu soluționarea litigiului dintre părți, aflai pe rolul Curții de Apel Constanța.

În legătura cu argumentarea potrivit căreia lipsește legătura textelor criticate cu textul constituțional invocai (art. 21 din Constituție), Înalta Curte reține că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale aceasta este singura instanță care poate decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau a unei dispoziții dintr-o lege, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. În conformitate cu prevederile alin. (3) ale art. 29, nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Alin. (6) al art. 29 stabilește că excepția este inadmisibilă atunci când este contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3) din acest articol urmând ca ea să fie respinsă de instanță printr-o încheiere motivară. Această încheiere, poate fi atacată cu recurs la instanța imediat superioară în termen de 48 de ore de la pronunțare. Din textele de lege menționate rezultă că respingerea excepției ca inadmisibilă este posibilă numai în ipotezele reglementate de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr, 47/1992, iar în speță instanța de ape!

constată că nu există legătură între dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, modificată și completată, ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006 și ale art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 și art. 21 din Constituția României, ipoteză care nu corespunde dispozițiilor art. 29 alin. (1) care condiționează sesizarea Curții Constituționale de legătura între dispoziția de lege atacată și fondul cauzei substituindu-se prin acest mod de rezolvare Curții Constituționale, care conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România.

Referitor la faptul că toate argumentele consemnate în cererea de sesizare se referă la acte normative cu caracter subsecvent, Înalta Curte reține că, atâta vreme cât dispozițiile legale criticate de autorii excepției constituie temeiul soluției primei instanțe și modul de interpretare și aplicarea a acestora reprezintă obiect de critici în apel, este întrunită cerința ea textele criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei, astfel încât instanța nu poate obstrucționa dreptul petenților de a aduce în fața Curții Constituționale criticile lor de neconstituționalitate. Împrejurarea că sub imperiul acelorași critici sunt evocate și prevederile corespunzătoare din acte normative subsecvente nu justifică respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, atâta vreme cât normele a căror neconstituționalitate a fost invocată (ari.

20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, modificată și completată, ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006 și ale art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010) și cu privire la care s-a susținut argumentat contrarietatea față de art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție sunt cuprinse în lege și sunt susceptibile de control în fața Curții Constituționale, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată. Drept urmare, Înalta Curte va admite recursul declarat, iar în temeiul art. 497 C. proc.

civ., va dispune casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei Curții de Apel Constanța, în vederea sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției privind neconstituționalitatea prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, modificată și completată, ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006 și ale art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 având în vedere dispozițiile înscrise în art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, în conformitate cu care sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, cu respectarea celorlalte condiții prevăzute de textul evocat.

PRENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de petenții D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. împotriva încheierii de ședință din data de 31 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr. x/118/2014. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare ia aceeași instanță de apel. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2017.