ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 829/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 829/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 829/2017

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin încheierea de

ședință din data de 31 octombrie 2016, pronunțată de

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă,

în Dosarul nr. x/118/2014 a fost

respinsă sesizarea Curții Constituționale în evaluarea

conformității, cu legea fundamentală, a prevederilor art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 19/2000, modificată și completată, ale art. 1 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 226/2006, ale art. 30 alin. (2) și (3) din Legea

nr. 263/20S0.

Pentru

a hotărî astfel,

în

esență s-au reținut următoarele:

Normele

indicate de autorii cererii de sesizare a Curții Constituționale

privesc următoarele:

Art. 20

alin. (3) din Legea nr. 19/2000, modificată și completata: „Metodologia

și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în

condiții speciale se vor stabili prin

Hotărâre a Guvernului, pe baza

propunerii comune a A. și a B., în urma consultării C.

''

Art. 1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006: „începând cu data da 1 aprilie

2001, sunt încadrate în condiții speciale locurile de muncă în care

se desfășoară activitățile prevăzute în anexa nr.

1.

Locurile

de muncă prevăzute la alin, (1) sunt cele din unitățile

prevăzuse în anexa nr. 2, care au obținui avizul pentru îndeplinirea

procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale, în

conformitate cu prevederile H.G. nr. 1.025/2003 privind metodologia și

criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții

speciale, cu modificările și completările ulterioare.''

Art. 30

alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010, cu modific. aduse: Periodic, din

5 în 5 ani, locurile de muncă în condiții speciale de muncă

prevăzute la alin. (1) lit. e) sunt supuse procedurii de reevaluare a

încadrării în condiții speciale, stabilită prin hotărâre a

Guvernului.

Procedura

de reevaluare prevăzută la alin. (2) se stabilește prin

hotărâre a Guvernului, elaborată în termen de 9 luni de la data

intrării in vigoare a prezentei legi.''

Autorii

cererii au arătat că în opinia lor, toate aceste prevederi contravin

dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, în

sensul că împiedică ori restrâng dreptul persoanei interesate de a

ajunge în mod direct în fața unei instanțe, în legătură cu

posibilitatea recunoașterii activității safe ca fiind

desfășurate în condiții speciale de muncă.

S-a

constatat că soluția instanței de fond nu a negat dreptul

reclamanților, ca salariați ai unității pârâte - de a se adresa

justiției pentru verificarea activității lor ca încadrabilă

în sfera celor definite ca „muncă în condiții speciale", și

nici nu a pretins că nu ar fi avut calitate procesuală activă

într-un asemenea demers. Nu a fost chemată să clarifice, prin cererea

de apei* dacă ie este sau nu îngrădit reclamanților dreptul de a

se adresa direct instanței, invocând anumite prevederi legale în favoarea

lor, ci doar asupra corectitudinii raționamentului dezvoltai de Tribunalul

Constanța, pe fondul pretențiilor deduse judecății.

Toate

argumentele consemnate în cererea de sesizare a Curții

Constituționale se referă Ia interpretarea și aplicarea actelor

normative cu caracter subsecvent adoptate de către Guvernul României în

executarea art. 20 al Legii nr. 19/000. Prin urmare, susținerea

excepției de neconstituționalitate nu se raportează direct la

prevederile legale, ci la H.G. nr. 1025/2003, preluată ulterior în

conținutul Legii nr. 226/2006, autorii excepției pretinzând că

guvernul s-a substituit legiuitorului și a realizat un cadru nou de

reglementare în care, pe baza propriilor criterii și a unei metodologii

neprevăzute de lege, a trasat linia de conduită a unui număr

restrâns de subiecți de drept (angajatorul și organizația

sindicală).

Susținerea

neconformității prevederilor legale sus-menționate cu

conținutul art. 21 din Constituție era dificil de realizat în

condițiile în care niciuna dintre normele indicate nu intră în sfera

de aplicare a dreptului de acces ia justiție; încălcarea acestui

drept fundamental a fost deci invocată într-o maniera subsecventă,

adiacentă, prin trimiterile tăcute ia un act exceptat de la controlul

de constituționalitate (H.G. 1025/2003), pentru ca ulterior să fie

extinsă în raportarea Legii nr. 226/2006 la această hotărâre de

guvern, dar și a Legii nr. 263/2010 In stabilirea condițiilor de

reevaluare a locurilor de muncă în condiții speciale.

Însă,

Curtea Constituțională este chemată să verifice

obiecțiile de constituționalitate eu directă incidență

în spețele supuse controlului judecătoresc, iar nu să

stabilească implicit ce lege se aplică situației de fapt sau cum

se interpretează normele legale, în raport de drepturile invocate și

de apărările formulate. Tribunalul s-a pronunțat asupra modalității

de interpretare s unor norme legale, iar instanța de apel este singura

îndrituită să stabilească dacă această interpretare

este sau nu corectă și dacă negarea pe fond a dreptului

reclamanților de a i se recunoaște activitatea în condiții

speciale a avut un fundament legitim, bazându-se pe normele reținute.

Aserțiunile

apelanților referitoare la abilitarea guvernului, conform scopului

urmărit de Parlament, de a stabili criteriile și metodologiile de

urmat în cazul evaluării/reevaluării nu pot

să își găsească

relevanța în teza de aplicare nelegală și netemeinică a

legii de către instanța de fond, pe care este chemată Curtea de

Apel să își exprime opinia în control judiciar.

În

raport de toate aceste considerente, constatând că solicitarea

formulată în apel, de sesizare a Curții Constituționale pe temeiul

art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată nu îndeplinește

cerința de admisibilitate sub aspectul legăturii directe cu fondul

cauzei deduse judecății, a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Împotriva

încheierii de ședință din data de 31 octombrie 2016, pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, reclamanții D.,

E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. au declarat recurs, prin care au

solicitat admiterea recursului și casarea încheierii.

În

esență, s-a susținut că încheierea pronunțată de

instanța de apel este nelegală întrucât aceasta a făcut o

confuzie între rolul său în apelul cauzei și acela de verificator al

condițiilor de sesizare a Curții Constituționale.

S-a

arătat că respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în

judecată poate fi considerată ca o blocare a accesului la

justiție dacă tocmai temeiul de drept pentru care a fost

respinsă cererea încalcă Constituția și că art. 21 din

Constituție nu face vreo trimitere la excepțiile procedurale precum

cea a admisibilității sau a calității procesual active

avute în vedere de instanță.

Recurenții

reclamanți au mai considerat că instanța trebuia să

verifice condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții

Constituționale în raport cu întreaga cauză, iar nu doar în raport de

cererea de apel, și în privința normelor de drept a căror

constituționalitate s-a cerut verificată, că acestea provin din

acte normative care pot fi controlate de Curtea Constituțională,

respectiv din legi, nu din acte normative emise de guvern în aplicarea acelor

legi, separând în mod greșit legile de hotărârile de aplicare a

acestora, ambele formând temeiul juridic al cauzei.

În

raport de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 s-a

apreciat ca instanța s evitat sa facă legătura între normele de

drept a căror neconstituționalitate s-a solicitat și

soluționarea cauzei.

În

raport de pct. 6 teza a II-a din art. 488 C. proc. civ. s-a arătat că

încheierea este nelegală și pentru că instanța deși

recunoaște că legile nu pot fi puse în aplicare fără ajutorul

hotărârilor de guvern, pe de altă parte le exclude pe primele de la

aplicarea în cauză.

Din

perspectiva pct. 8 din același articol, în esență, s-a

considerat că normele de drept material aplicabile sunt cele cuprinse în

hotărârile guvernului, ratând stabilirea legăturii cerută de art.

29 alin. (1) din Legea nr. 47/5992 între normele din legile față de

care s-a cerut constatarea neconstituționalității și

ansamblul cauzei.

Analizând

acide și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs

învederate, precum și de dispozițiile legale incidente în cauză,

Înalta Curte constată următoarele:

Încheierea

de ședință din data de 31 octombrie 2016, pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, este legală

din perspectiva criticii referitoare la nemotivarea acesteia.

Astfel

potrivit art. 488 pct. 6, C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate

cere dacă hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază

sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura

cauzei.

Hotărârea

este casabilă dacă există contradicție între considerente

și dispozitiv, în sensul că motivarea duce la o anumită

soluție, iar în dispozitiv instanța s-a oprit ia soluția

contrară, în cazul în care hotărârea cuprinde considerente contradictorii

înseamnă că din unele rezultă temeinicia pretențiilor

suspuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora, ori în cazul

în care sunt admise cereri care se exclud reciproc cum ar fi cererea

principală și cererea de intervenție principală.

În

speță, susținerea recurenților potrivit căreia

instanța deși observă care sunt normele de drept față

ele care se solicită neconstituționalitatea, consideră că

nu sunt incidente în cauză

și

se referă

de fapt la cazul de contradicție prevăzut de text pentru a atrage

incidența acestui motiv de casare, prevăzut de pct. 6 teza a II-a din

art. 488 C. proc. civ.

Încheierea

de ședință din data de 31 octombrie 2016. pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, este însă

nelegală, din perspectiva pct. 8, fiind dată cu aplicarea greșită

a dispozițiilor înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanța

apreciind eronat asupra neîntrunirii exigenței normei legale sub aspectul

întrunirii cumulative a condițiilor de admisibilitate a cererii de

sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării

excepției de neconstituționalitate, considerent pentru care va fi

admis recursul declarat de reclamanți.

Analiza

de conținut a dispozițiilor înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992

relevă împrejurarea că soluționarea unei cereri de sesizare a

Curți: Constituționale cade în sarcina instanței de

judecată în fața căreia a fost invocată, aceasta fiind

competentă să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute

expres și limitativ în art. 29 alin. (1), (2) și (3) din lege și

anume: dacă excepția de neconstituționalitate privește o lege

sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau

ordonanță în vigoare care are legătură cu soluționarea

cauzei, dacă este ridicată de persoanele în drept și dacă

prevederile legale care formează obiectul excepției nu au fost constatate

ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții

Constituționale.

Prin

încheierea recurată, instanța a verificat condițiile impuse

pentru sesizarea instanței de contencios constituțional cu efectuarea

controlului de constituționalitate, apreciind că nu sunt întrunite

toate condițiile cumulative prevăzute de lege, respectiv cea care

vizează existența unei legături între necesitatea controlului de

constituționalitate pe calea excepției de neconstituționalitate

și soluționarea cauzei aflată în curs de soluționare în

faza procesuală a apelului.

În

speță, excepția invocată privește

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr.

19/2000, modificată și completată, ale art. 1 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 226/2006 și ale art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010,

acte normative în temeiul cărora s-a făcut analiza obiectului

judecății în fond.

Prin

sentința civilă nr. 467 din 07 martie 2016 a Tribunalului

Constanța, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr.

x/118/2015, cererea reclamanților de obligare a pârâtei de a le

recunoaște activitatea desfășurată în perioada 1 aprilie

2001 - la zi. ca fiind în realitate încadrabilă în cea a condițiilor

speciale de muncă, precum și Ia obligarea entității pârâte

să certifice, prin adeverințe eliberate reclamanților, acest

fapt, a fost respinsă cu motivarea că se încadrează în sfera de

aplicabilitate a Legii nr. 19/2000, H.G. nr. 1025/2003, Legii nr. 226/2006

și Legii nr. 263/2010, acte normative față de care s-a reținut

că mi pot fi interpretate în dispozițiile lor ea reglementând

posibilitatea nelimitată a înserării altor locuri de muncă în

această categorie, a condițiilor speciale, ci doar strict în

conformitate cu voința legiuitorului, anume de acordare a acestui

beneficiu doar persoanelor care activau în locurile de muncă explicit

prevăzute prin aceste norme.

În

același timp, examinarea cererii de apel formulată de reclamanți

Împotriva sentinței civile nr. 467 din 07 martie 2016 a Tribunalului

Constanța, secția I civilă, relevă împrejurarea că, în

dezvoltarea motivelor de apel, hotărârea instanței de fond este criticată

pentru nelegalitate și din perspectiva modului de aplicare a

dispozițiilor legale a căror constituționalitate se

contestă.

În

acest context, raportat atât la obiectul dedus judecă | îi, analiza

efectuată și statuările instanței de fond cu privire la

temeiul legal al acțiunii, cât și la împrejurarea că normele

legale contestate - a cărei neconstituționalitate s-a invocat - face

obiectul controlului judiciar, apelanții formulând critici privind

nelegalitatea sentinței atacate din perspectiva modului greșit de

aplicare a respectivelor normei legale, Înalta Curte urmează a constata

că în mod eronat s-a apreciat asupra neînsușirii cerințelor

cumulative înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv cea care

vizează legătura dintre excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr, 19/2000, modificată

și completată, ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006

și ale art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 și

soluționarea cauzei.

În

consecință, având în vedere că textele legale înscrise In

prevederile din Legea nr. 19/2000, modificată și completată,

Legea nr. 226/2006 și Legea nr. 263/2010 în privința cărora a

fost invocată excepția de neconstituționalitate au constituit

temei legal al pronunțării hotărârii instanței de fond,

criticată pentru motive de nelegalitate în calea de atac exercitată, Înalta

Curte va constata îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută

de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, atât timp cât prevederile legale au

legătură cu soluționarea litigiului dintre părți,

aflai pe rolul Curții de Apel Constanța.

În

legătura cu argumentarea potrivit căreia lipsește legătura

textelor criticate cu textul constituțional invocai (art. 21 din

Constituție), Înalta Curte reține că, potrivit art. 29 din Legea

nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale aceasta este singura instanță care poate decide

asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor

judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau a

unei dispoziții dintr-o lege, care are legătură cu

soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi

obiectul acestuia.

În

conformitate cu prevederile alin. (3) ale art. 29, nu pot face obiectul

excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o

decizie anterioară a Curții Constituționale.

Alin.

(6) al art. 29 stabilește că excepția este inadmisibilă

atunci când este contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3) din

acest articol urmând ca ea să fie respinsă de instanță

printr-o încheiere motivară.

Această

încheiere, poate fi atacată cu recurs la instanța imediat

superioară în termen de 48 de ore de la pronunțare.

Din

textele de lege menționate rezultă că respingerea excepției

ca inadmisibilă este posibilă numai în ipotezele reglementate de art.

29 alin. (1) - (3) din Legea nr, 47/1992, iar în speță instanța

de ape! constată că nu există legătură între

dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, modificată

și completată, ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006

și ale art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 și art. 21

din Constituția României, ipoteză care nu corespunde

dispozițiilor art. 29 alin. (1) care condiționează sesizarea

Curții Constituționale de legătura între dispoziția de lege

atacată și fondul cauzei substituindu-se prin acest mod de rezolvare

Curții Constituționale, care conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România.

Referitor

la faptul că toate argumentele consemnate în cererea de sesizare se

referă la acte normative cu caracter subsecvent, Înalta Curte reține

că, atâta vreme cât dispozițiile legale criticate de autorii

excepției constituie temeiul soluției primei instanțe și

modul de interpretare și aplicarea a acestora reprezintă obiect de

critici în apel, este întrunită cerința ea textele criticate să

aibă legătură cu soluționarea cauzei, astfel încât

instanța nu poate obstrucționa dreptul petenților de a aduce în

fața Curții Constituționale criticile lor de neconstituționalitate.

Împrejurarea

că sub imperiul acelorași critici sunt evocate și prevederile

corespunzătoare din acte normative subsecvente nu justifică

respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, atâta vreme

cât normele a căror neconstituționalitate a fost invocată (ari.

20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, modificată și completată, ale

art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006 și ale art. 30 alin. (2)

și (3) din Legea nr. 263/2010) și cu privire la care s-a

susținut argumentat contrarietatea față de art. 21 alin. (1)

și (2) din Constituție sunt cuprinse în lege și sunt

susceptibile de control în fața Curții Constituționale, conform art.

29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată.

Drept

urmare, Înalta Curte va admite recursul declarat, iar în temeiul art. 497 C.

proc. civ., va dispune casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei

Curții de Apel Constanța, în vederea sesizării Curții

Constituționale cu soluționarea excepției privind neconstituționalitatea

prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, modificată și

completată, ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006

și ale art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 având în

vedere dispozițiile înscrise în art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992,

în conformitate cu care sesizarea Curții Constituționale se dispune

de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția

de neconstituționalitate, cu respectarea celorlalte condiții

prevăzute de textul evocat.

PRENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de petenții D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P.

împotriva încheierii de ședință din data de 31 octombrie 2016,

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I

civilă, în Dosarul nr. x/118/2014.

Casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare ia aceeași

instanță de apel.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 18 mai 2017.