ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2063/2016

Decizia nr. 2063/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe roiul Tribunalului București la data de 07 septembrie 2010, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, prin Primar General și prin Direcția Transporturi și Sistematizare a Circulației, anularea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 04 din 22 iulie 2010 și a dispozițiilor procesului verbal nr. 5 din 22 iulie 2010 emise de Municipiul București - Comisia de Aplicare a Legii nr. 198/2004, și, în subsidiar, în măsura în care instanța constată că nu se impune anularea, stabilirea unei despăgubiri drepte, justă în raport de efectele produse de expropriere, respectiv 3000 euro/mp pentru cei 73 mp teren și 1000 euro/ml pentru cei 22 ml construcție (împrejmuire) plus prejudiciul cauzat.

Prin Sentința civilă nr. 1179 din 15 octombrie 2015 Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanți. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin HCGMB nr. 267 din 02 noiembrie 2006 a fost aprobat Proiectul "Supralărgire - Modernizare str. Gheorghe Ionescu-Șișești, între șos. București-Târgoviște și str. Ion Ionescu de la Brad", proiect ce necesita exproprierea mai multor imobile, printre care și cel ce face obiectul prezentei cauze, o primă evaluare a acestuia fiind realizată în aprilie 2007 - 265.976 lei. Prin H.G.

nr. 592 din 23 iunie 2010 a fost aprobată declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes local menționată anterior, iar prin Hotărârea de stabilire a Despăgubirilor nr. 4 din 22 iulie 2010 s-a dispus consemnarea la dispoziția reclamanților a despăgubirii în cuantum de 98.415 lei pentru exproprierea imobilului din București, str. Gheorghe Ionescu-Șișești nr. 3 - teren în suprafață de 73 mp și 22 ml împrejmuire. Cât privește prima critică adusă de reclamanți hotărârii de stabilire a despăgubirilor, tribunalul a constatat că, potrivii art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, aceștia pot contesta numai cuantumul despăgubirii, nu și transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii.

Prin urmare, chiar dacă prin expertiza topografică efectuată în cauză s-a stabilit că lucrarea de supralărgire a str. Gheorghe Ionescu-Șișești putea fi realizată și pe latura din dreapta, fără a mai fi necesară exproprierea terenului reclamanților, instanța nu a verificat legalitatea hotărârii contestate sub acest aspect.

Față de dispozițiile exprese ale art. 9 din Legea nr. 198/2004, astfel cum au fost cenzurate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 12/2015, instanța a reținut că cuantumul despăgubirii cuvenită expropriatului trebuie determinat prin raportare la momentul transferului dreptului de proprietate, care, în cauză, a avut loc 26 octombrie 2010, neputând fi primită solicitarea reclamanților de a se stabili acest cuantum la momentul deposedării în fapt de imobil, respectiv anul 2008. De asemenea, nu a putut fi avută în vedere nici valoarea stabilită în cadrul procedurii administrative, prin expertiza din august 2007, întocmită de d-na expert C., valoare asupra căreia pârâta a revenit, prin validarea raportului de evaluare din 2010. Astfel, ambele valori sunt estimative, fiind stabilite în cadrul procedurii administrative.

În situația în care părțile declanșează procedura judiciară, valoarea despăgubirii se stabilește în condițiile art. 25 - 27 din Legea nr. 33/1994, cu respectarea Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale. Cât privește valoarea imobilului la momentul transferului dreptului de proprietate, tribunalul a avut în vedere că doi din experții ce au alcătuit comisia (cel desemnat de instanță și cel numit de expropriator) au stabilit o despăgubire m cuantum de 21.316 euro (90.943 lei), inferioară celei stabilită de expertul numit de reclamanți - 32.920 euro (140.445 lei). Astfel, cei doi experți numiți de instanță și de expropriator au depus la dosar 3 contracte de vânzare-cumpărare, pe care instanța le-a apreciat că pot fi utilizate drept comparabile în cauză întrucât respectă condițiile impuse de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Tribunalul a constatat că nici reclamanții și nici expertul numit de aceștia nu au depus la dosar contracte de vânzare-cumpărare privind imobile comparabile, ci doar oferte de vânzare. Cum valoarea stabilită prin Raportul de expertiză efectuat de d-nii experți D. și E., respectiv 21.316 euro (90.943 lei) este inferioară celei stabilită de pârâtă - 98.415 lei, în raport de dispozițiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, contestația. Împotriva acestei sentințe, la data de 12 noiembrie 2015 au declarat apel reclamanții, fără a-l motiva, astfel încât calea de atac a fost examinată în raport de prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., iar prin Decizia nr. 4 A din data de 12 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul a fost respins, ca nefondat.

În motivarea acestei decizii s-au reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește prima chestiune invocată prin acțiune, referitoare la oportunitatea exproprierii terenului în litigiu, s-a constatat că, deși din concluziile expertizei în specialitatea topografie rezultă că lucrarea de utilitate publică pentru care s-a efectuat exproprierea, se putea realiza și pe partea dreaptă, relevante sunt prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, care prevăd că expropriatul poate contesta în fața organului judiciar cuantumul despăgubirii, dar nu și transferul dreptului de proprietate și, implicit, nici oportunitatea exproprierii terenului respectiv. Cu privire la cel de-al doilea aspect, relativ la cuantumul despăgubirii, s-a reținut că dispozițiile art. 562 alin. (3) din noul C. proc.

civ. nu pot fi incidente în cauză, în condițiile în care hotărârea de stabilire a despăgubirii și procesul-verbal datează din 22 iulie 2010, deci anterior datei de 01 octombrie 2011 când a intrat în vigoare noul C. civ. Din conținutul procesului verbal nr. 5 din data de 22 iulie 2010, rezultă că a avut loc o întrevedere a celor două părți în cadrul procedurii administrative, ocazie cu care reclamanții au declarat ca nu sunt de acord cu valoarea reparației. Pe cale de consecință, instanța de apel a reținut că cele consemnate în cuprinsul acestui proces-verbal fac dovada comunicării cuantumului despăgubirii de către expropriator, precum și faptul că reclamanților li s-a dat posibilitatea să-și exprime punctul de vedere față de cuantumul despăgubirii.

S-a mai reținut că, în mod corect instanța de fond s-a raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015, prin care s-a statuat că evaluarea reparației trebuie realizată la momentul transferului dreptului de proprietate, moment reprezentat în prezenta cauză, potrivit prevederilor art. 15 din Legea nr. 198/2004, de data de 26 octombrie 2010, când a avut loc consemnarea sumei de bani acordate cu titlu de despăgubire. S-a constatat că evaluarea porțiunii de teren expropriate, prin raportare la prețurile de ofertare (așa cum a procedat expertul numit de reclamanți în cadrul comisiei) nu poate fi considerată ca respectând cerințele art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ce trebuie interpretate în raport de decizia instanței de contencios constituțional.

Constatând că în mod corect au fost utilizate drept comparabile cele 3 contracte de vânzare-cumpărare încheiate la nivelul anului 2010, având ca obiect terenuri situate în aceeași zonă, instanța a apreciat că tribunalul a făcut o corectă administrare și apreciere a probelor, dând eficiență concluziilor raportului de expertiză întocmit de comisia de experți și constatând că valoarea despăgubirii stabilită prin raportul de expertiză este inferioară celei acordate de expropriator, în mod corect s-a dat eficiență dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct 4, 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Susțin că, instanța de apel în mod greșit nu a luat în calcul administrarea unui nou raport de expertiză tehnică și s-a raportat la comparabilele reprezentate de contracte care sunt încheiate de către aceleași părți și care reprezintă un singur acord de voință. Consideră că expertiza trebuia efectuată pe faza înscrisurilor existente la dosarul cauzei, iar nu cu luarea în considerare a unor contracte de vânzare-cumpărare deținute de experți. Arată că opinia majoritară a raportului de expertiză tehnică nu este în concordanță cu Decizia nr. 12/2015 a Curții Constituționale, având în vedere că momentul exproprierii a avut loc în anul 2008, când s-au consemnat și despăgubirile, iar în anul 2010 a avut loc o continuare a procedurii.

Mai arată că înțeleg să se prevaleze de dispozițiile art. 4 (9) din Normele de aplicare a Legii nr. 198/2004 și de H.G. nr. 434/2009, care au fost încălcate de către instanța de apel, ceea ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând recursul din prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, având în vedere următoarele argumente: Cu titlu prealabil, instanța constată că în memoriul de recurs reclamanții au invocat, în mod formal, incidența dispozițiilor art. 304 pct. 4, 7, 8 C. proc.

civ., fără a formula critici concrete subsumate fiecărui motiv de nelegalitate și fără a aduce argumente structurate care să facă posibilă încadrarea și analizarea căii de atac din această perspectivă, motiv pentru care Înalta Curte va analiza recursul din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., date fiind susținerile referitoare la momentul transferului dreptului de proprietate și cuantumul despăgubirilor acordate. Astfel, exproprierea, fiind o vânzare forțată determinată de motive de utilitate publică, presupune ca persoana deposedată să primească valoarea de înlocuire a bunului de care a fost lipsită, iar dreapta și prealabila despăgubire de care trebuie să beneficieze proprietarul în situația exproprierii [art. 44 alin. (6) din Constituție, art. 1 din Legea nr. 33/1994] este cea menită să asigure părții păstrarea aceleiași valori a activului patrimonial prin înlocuirea dreptului real pierdut cu o valoare egală.

Stabilirea valorii de circulație a imobilului supus exproprierii constituie unicul element necesar în scopul determinării, unei despăgubiri juste și echitabile în accepțiunea legii generale în materie, dar și a normelor constituționale. Reținându-se caracterul excepțional al cedării proprietății prin expropriere și în scopul asigurării urni protecții depline și adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziția menționată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând că "exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătoreasca". Critica reclamanților, în sensul că momentul în raport cu care se stabilește valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat este reprezentat de anul 2008, este nefondată.

Prealabil analizei acestei critici, se constată că Hotărârea nr. 4 din 22 iulie 2010, contestată de reclamanți, a fost emisă în baza dispozițiilor Legii nr. 198/2004.

Această hotărâre fund emisă sub imperiul acestei legi, și contestația formulată împotriva acestei hotărâri este reglementată de dispozițiile Legii nr. 198/2004, chiar dacă nu ar fi fost în vigoare la data introducerii contestației, având în vedere principiul că legea civilă nu retroactivează, ea se aplică, numai pentru viitor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 15 alin. (1) din Constituție, potrivit cu care "legea dispune numai pentru viitor". Art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care face trimitere art. 9 alin. (3) din Legea nr. 398/2004 (astfel cum acest din urmă text legal era în vigoare la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, contestată de reclamanți, respectiv, Hotărârea nr. 4 din 22 iulie 2010), prevedea că: "La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză (...)". Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și a prevederilor art. 21 - 27 din aceeași lege, care reglementează procedura judiciară a exproprierii, rezultă fără dubiu că raportul de expertiză la care se referă art. 26 din Legea nr. 33/1994 este cel efectuat prin intermediul instanței de judecată.

Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 prin care a constatat că prevederile art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt neconstituționale. Curtea Constituțională a arătat că legea specială, respectiv Legea nr. 198/2004, cuprinde o dispoziție derogatorie față de cea generală - Legea nr. 33/1994 - în materia exproprierii pentru lucrări de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în privința momentului realizării transferului de proprietate.

Astfel, spre deosebire de legea generală - Legea nr. 33/1994 - unde transferul dreptului de proprietate se realizează la momentul plății despăgubirii impuse prin hotărârea judecătorească de expropriere, cu consecința stabilirii cuantumului despăgubirii prin raportare la un moment temporal cât mai apropiat de realizarea transferului, legea specială prevede că transferul dreptului de proprietate operează fie la momentul plății despăgubirii stabilite pe cale administrativă, ceea ce echivalează cu recunoașterea faptului că stabilirea cuantumului acestei despăgubiri se raportează la momentul transferului dreptului, fie la momentul consemnării despăgubirii menționate, ipoteză în care stabilirea cuantumului despăgubirii pe cale judiciară nu se mai raportează la momentul transferului dreptului, ci la un moment ulterior, respectiv cel al pronunțării hotărârii judecătorești prin care se stabilește întinderea despăgubirii, și nu la cel al transferului dreptului de proprietate.

Având în vedere soluția normativă a legii speciale în privința momentului de la care operează transferului dreptului de proprietate, aspect asupra căruia legiuitorul este liber să aprecieze, beneficiind de o anumită marjă de apreciere în considerarea obiectului propriu de reglementare a Legii nr. 198/2004, respectiv construcția de autostrăzi și drumuri naționale, Curtea a constatat că o atare măsură trebuie corelată, în mod logic, cu stabilirea despăgubirilor la valoarea imobilului de la data exproprierii. Așadar, stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă și indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naște între expropriat și expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu.

Cum de la data de 3 martie 2015, când a fost publicată în Monitorul Oficial al României, decizia a devenit obligatorie pentru instanțe, în mod corect instanțele au făcut aplicarea acesteia în speța de față. Prin urmare, critica referitoare la data transferului dreptului de proprietate ca reper temporal pentru stabilirea comparabilelor de interes pentru efectuarea expertizei de stabilire a despăgubirilor, trebuie analizată în contextul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în raport cu cele statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015, Data transferului dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, în contextul legii speciale, spre deosebire de procedura exproprierii derulată în baza dreptului comun - Legea nr. 33/1994, este cea stabilită prin dispozițiile art. 15 din Legea nr. 198/2004.

Astfel, această normă specială prevede: "Transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului sau a unității administrativ teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condițiile prezentei legi." Prin urmare, în ceea ce privește momentul la care se stabilește valoarea de circulație a terenului, ea reper temporal pentru stabilirea comparabilelor de interes pentru efectuarea expertizei de stabilire a despăgubirilor, în contextul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în raport cu cele statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015, spre deosebire de procedura exproprierii derulată în baza dreptului comun - Legea nr. 33/1994, este cea stabilită prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 198/2004, anterior menționat și nu la momentul efectuării raportului de expertiză.

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că la dosarul de fond, se află ordinul de plată din data de 20 octombrie 2010, precum și adresa Primăriei Municipiului București prin care s-a comunicat reclamanților ca s-a procedat la consemnarea sumei de 98.415 lei, urmând ca pârâta să preia posesia terenului la data de 26 octombrie 2010. Prin urmare, în mod just raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză s-a raportat la comparabile aferente anului 2010, susținerile reclamanților în sensul că transferul dreptului de proprietate ar fi avut loc în anul 2008 neputând fi primite. În atare condiții, cum reclamanții au înțeles să-și asume demersul judiciar prin intermediul căruia au înțeles să conteste cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator, aceștia trebuie să-și asume și momentul în raport de care urma să se stabilească judiciar despăgubirea, neputând solicita, contrar normei de drept, calcularea despăgubirii la un alt moment.

De asemenea, nici susținerea că art. 4 alin. (9) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 198/2004, conform căruia "orice documentație tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă", este incidentă cauzei, nu poate fi reținută, întrucât aplicarea de către expropriator a procedurilor de stabilire a despăgubirilor prevăzute de legea specială este de imediată aplicare în materia exproprierii pentru realizarea lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, prin emiterea unei hotărâri care să poată fi contestată ulterior de cel interesat, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, la instanța judecătoreasă competentă.

Per a contrario, dacă s-ar proceda altfel, în sensul celor invocate de recurenți, dispozițiile din Legea nr. 198/2004 privind modul de stabilire a despăgubirilor în faza judiciară, în cazul contestării de către expropriat a cuantumului despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4) - (8) și ale art. 6 alin. (2) din aceeași lege, ar fi lipsite de eficiență juridică. De altfel, aspectul legat de incidența în cauză a dispozițiilor art 4 alin. (9) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 198/2004, nu poate fi primit întrucât acest text, deși imperativ, are în vedere existența unei documentații de evaluare care să fi fost realizată în cadrul procedurii de expropriere ce s-a finalizat cu hotărârea care face obiectul contestației adresată instanței de judecată.

Or, în speța pendinte, câtă vreme procedura demarată în baza Legii nr. 33/1994 nu a fost finalizată, fiind abandonată, iar expropriatorul a declanșat o nouă procedură de expropriere în baza Legii nr. 184/2008, fiind astfel emisă Hotărârea nr. 4 din 22 iulie 2010 de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului București, dispozițiile invocate de recurenți nu își găsesc aplicabilitatea. După cum reiese în mod explicit din art. 26 din Legea nr. 33/1994, sarcina stabilirii prețului "obișnuit" de vânzare revine instanței de judecată, obligație ce rezultă și din dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora "Primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî". Aceasta înseamnă că, în aprecierea coroborată a probelor, instanța de judecată poate da eficiență doar acelor dovezi care conturează o anumită situație de fapt și să le înlăture pe cele contrare.

La întocmirea raportului de expertiză efectuat în cauză, expertul desemnat de către instanță și cel ales de către expropriator au avut în vedere trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2010 (două încheiate între aceleași părți, pentru terenuri aflate în vecinătatea celui al reclamanților și unui pentru un imobil mai îndepărtat, dar în aceeași unitate administrativ-teritorială), în timp ce raportul expertului ales de către reclamanți s-a bazat exclusiv pe oferte de vânzare. Prin urmare, chiar dacă două dintre contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate între aceleași părți - F. și SC G. SRL, acestea reprezintă un acord de voință și nu pot fi înlăturate, câtă vreme privesc imobile similare celui în cauză, situate în București, str. Gheorghe Ionescu-Șișești.

De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea recurenților în sensul că experții s-ar fi raportat la tranzacții care nu au fost depuse în prealabil la dosarul cauzei, ci o dată cu raportul de expertiză, câtă vreme aceștia sunt cei care au făcut o propunere în fața instanței, dar nu au înțeles să depună contracte de vânzare-cumpărare aferente anului 2010, pentru a fi avute în vedere la întocmirea lucrării de expertiză.

Cu privire la condiția ca despăgubirea pentru expropriere să fie justă, la momentul stabilirii cuantumului despăgubirii prin hotărârea judecătorească instanța este obligată să respecte normele juridice de trimitere cuprinse în 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, precum și în art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform căreia "Despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator (...)". O asemenea reglementare nu poate fi considerată ca fiind contrară art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece în jurisprudența sa Curtea Europeană a învederat că statele membre pot adopta o legislație prin care să stabilească cuantumul despăgubirii, chiar sub valoarea reală a imobilului expropriat, dacă măsura exproprierii este legală, urmărește realizarea unui scop de utilitate publică și este consecința unor reforme economice sau sociale (parag.

15 din cauza Granitul contra României, hotărârea din 24 aprilie 2012). În sensul că nu se poate aplica principiul restituirii în întregime a valorii bunului expropriat statuează Curtea Europeană în jurisprudența sa și în cauzele Papamichalopoulos et autres c. Grece din 31 octombrie 1995, cauza Scordino c. Italiei nr. 36813/97, § 249, Kozacioglu c. Turquie [GC], nr. 2334 din 03 din 19 februarie 2009- În cauza de față, măsura exproprierii a fost luată pentru realizarea unui obiectiv de utilitate publică - "Supralărgire - Modernizare str. Gheorghe Ionescu-Șișești, între șos. București - Târgoviște și str. Ion Ionescu de la Brad", iar valoarea despăgubirii rezultată din raportul de expertiză întocmit în cauză (opinia majoritară omologată), a fost stabilită în funcție de criterii obiective (respectiv în raport de prețurile de tranzacționare), care permit stabilirea unei despăgubiri apropiate de valoarea reală a bunului.

Constatând că valoarea despăgubirii stabilită prin raportul de expertiză este inferioară celei acordate de expropriator, în mod corect s-a dat eficiența dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, contestația formulată de către reclamanți fiind respinsă, ca neîntemeiată.

În ce privește prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a observat că necesitatea despăgubirii proprietarului pentru privarea de proprietate nu este însă prevăzută de reglementarea mai sus menționată, dar a fost impusă de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanțe excepționale" - Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunțată în Cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei - deoarece, în absența indemnizării, protecția asigurată de art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție ar fi iluzorie și ineficace.

Indemnizarea trebuie să fie rezonabilă, dar Convenția "nu garantează, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală a pierderii suferite", deoarece "obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi realizarea unor reforme economice sau de justiție socială, pot milita pentru o indemnizare (rambursare) inferioară valorii de piață a imobilului - Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei; Hotărârea din 9 octombrie 2003, pronunțată în Cauza Biozokat A.E. c. Grecia. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva Deciziei nr. 4A din data de 12 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2016. Procesat de GGC - GV