ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 326/2017
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 326/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 326/2017
Asupra recursului
de față, constată că:
Prin sentința civilă nr. 6448
din 18 decembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011 al
Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-au respins
excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de
pârâții
A.,
B., C. și D., s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC E.
SA București împotriva pârâților, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a
pronunța această soluție, prima instanță a
reținut în esență că reclamanta SN E. SA a solicitat obligarea
pârâților în solidar la plata către SC F. SA a sumei de 400.000.000
lei reprezentând despăgubiri datorate pentru repararea prejudiciului
cauzat societății prin aprobarea donației în valoare de
400.000.000 lei.
Invocând
dispozițiile art. 72, art. 73, art. 155, art. 155
1
, art. 144
1
din Legea nr. 31/1990 și art. 998-999 C. civ., în motivarea acțiunii reclamanta
arată că deține cota de 14,99% din capitalul social al SN F. SA,
restul acțiunilor aparținând Statului Român prin G., iar pârâții
în calitate de administratori, respectiv membrii ai consiliului de
administrație al SN F. SA au avizat donația sumei de 400.000.000 lei
către bugetul de stat conform O.G. nr. 18/2010.
Potrivit art.
59 din O.G. nr. 18/2010 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul
2010 operatorii economici cu capital majoritar de stat pot dona bugetului de
stat, în cursul anului 2010, sume neutilizate aferente anilor precedenți,
reprezentând surse proprii de finanțare constituite din profit, rezultate
din vânzarea activelor, a participanților deținut la filiale, etc.,
sau din alte surse, fără ca aceasta să conducă la înregistrarea
unor rezultate financiare, după cum rezultă din dispozițiile art.
60 ale ordonanței.
Actul
normativ prevede că dispozițiile art. 59 și art. 60 se pot
aplica și SN F. SA Mediaș în limita sumei de 400 milioane lei.
În temeiul
acestui act normativ, arată reclamanta, la data de 2 septembrie 2010,
consiliul de administrație al SN F. SA, prin Hotărârea nr. 10 a
arătat că este în imposibilitatea de a lua o decizie cu privire la efectuarea
unei donații pentru că o atare măsură ar avea drept
consecință decapitalizarea societății și diminuarea
profitului brut.
Ulterior,
prin Hotărârea nr. 14 din 26 noiembrie 2010 a avizat donația în
conformitate cu art. 59 din O.G. nr. 18/2010, în limita sumei de 400 milioane lei
și a informat acționarul majoritar pentru luarea măsurilor
necesare adoptării de către adunarea generală a
acționarilor a unei hotărâri în acest scop.
Prin
Hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acționarilor nr. 12 din
30 noiembrie 2010 a SN F. SA s-a aprobat efectuarea donației de 400 milioane
lei în favoarea bugetului de stat, în temeiul art. 59 din O.G. nr. 18/2010,
măsură aplicată prin contractul de donație autentificat la
data de 7 decembrie 2010 încheiat între SN F. SA și Statul Român.
În cuprinsul
contractului de donație s-a precizat că actul a fost întocmit în
conformitate cu dispozițiile art. 59 și art. 60 din O.G. nr. 18/2010,
Hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acționarilor nr. 12 din
30 noiembrie 2010 și Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 14/2010
ale SN F. SA.
În aceste
condiții, arată reclamanta, pârâții în calitate de
administratori răspund față de societate, potrivit art. 72 din
Legea nr. 31/1990, art. 155, art. 144
1
și art. 155
1
din Legea nr. 31/1990 pentru daunele cauzate societății prin
încălcarea îndatoririlor lor față de societate. Fapta
ilicită imputată constă în avizarea donației prin
Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 14 din 26 noiembrie 2010,
ceea ce demonstrează neîndeplinirea obligației de a-și exercita
mandatul cu loialitatea, prudența și diligența unui bun
administrator, în interesul societății.
Prima
instanță, soluționând potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ.,
excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de
pârâți le-a respins cu motivarea că, aceștia prin întâmpinare au
recunoscut implicit că au fost administratorii SN F. SA la data avizării
și efectuării donației, și în aceeași calitate au semnat
hotărârea consiliului de administrație din data de 26 noiembrie 2010.
În
privința fondului, tribunalul a reținut că interpretarea
sistematică a dispozițiilor legale care reglementează
răspunderea administratorilor pentru daunele cauzate societății,
relevă caracterul contractual al acesteia, fiind incidente în
speță dispozițiile art. 374 C. com., potrivit art. 5 și art.
223 din Legea nr. 71/2011.
Prin urmare,
răspunderea administratorilor este angajată dacă se încalcă
o normă legală sau una contractuală exista prejudiciu,
legătura de cauzalitate și culpa administratorului, condiții
care trebuie îndeplinite cumulativ.
Astfel,
arată prima instanță, reclamanta nu a probat în conformitate cu
dispozițiile art. 1169 C. civ. că pârâții au încălcat
obligația de a-și exercita mandatul cu loialitatea, prudența
și diligența unui bun administrator, în interesul
societății, în condițiile în care avizarea donației a avut
drept temei legal prevederile art. 59 din O.G. nr. 18/2010, iar prin
Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 14 din 26 noiembrie 2010
s-a precizat că donația se va putea realiza dacă sunt respectate
drepturile și interesele legitime ale acționarilor.
De asemenea,
s-a reținut că nu s-a dovedit nici existența unui prejudiciu.
Sub acest
aspect s-a constatat incidența dispozițiilor art. 1200 pct. 4
raportat la art. 1202 alin. (2) C. civ. în sensul că tribunalul a dat
eficiență prezumției de lucru judecat a dezlegărilor date
prin sentința nr. 146 din 19 ianuarie 2011 a Tribunalului Sibiu, secția
comercială și de contencios administrativ. Dezlegarea dată prin
această hotărâre judecătorească referitoare la aceeași
chestiune de drept, respectiv inexistența prejudiciului suferit de SN F.
SA sau acționarii săi, ca urmare a donației sumei de 400 milioane
lei, se impune cu putere de lucru judecat în această speță, cu
consecința că reclamanta nu poate susține - fără a
încălca dispozițiile legale anterioare - existența unui
prejudiciu.
Tribunalul a
arătat că nu este îndeplinită nici condiția existenței
legăturii de cauzalitate între fapta ilicită imputată
pârâților și prejudiciu pentru că suma de 400 milioane lei a
fost donată ca urmare a adoptării Hotărârii Adunării
Generale Ordinare a Acționarilor nr. 12 din 30 noiembrie 2010 prin care
s-a aprobat efectuarea donației și nu ca urmare a avizării de
către pârâți a donației.
În
consecință, având în vedere că, deși, potrivit art. 1073, art.
1075, art. 1082 și art. 1083 C. civ., vinovăția pârâților
este prezumată de lege, dar celelalte trei condiții ale
angajării răspunderii administratorilor nu sunt îndeplinite,
acțiunea reclamantei a fost respinsă, cu aplicarea art. 274 C. proc.
civ.
Apelul
declarat de reclamanta SC E. SA a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă
nr. 321 din 22 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția
a VI-a civilă. Prin aceeași decizie s-a anulat în parte sentința
în ceea ce privește soluția pronunțată împotriva pârâtului H.,
decedat, continuată în apel față de intimații B. și I.
Instanța
de apel a arătat prin încheierea din 25 ianuarie 2016 că succesorii
intimatului-pârât H., dobândesc calitatea de intimați în cauză
și în conformitate cu art. 246 alin. (1) C. proc. civ. a luat act de
renunțarea reclamantei la judecată față de acești
pârâți și ca urmare a anulării în parte a sentinței a
obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată față de
succesorii intimatului.
Respingând
apelul reclamantei, instanța de apel a arătat, în plus față
de considerentele tribunalului, că pârâții în calitate de
administratori, mandatari ai societății, prin avizul dat au exprimat
un punct de vedere consultativ cu privire la efectuarea donației, iar
societatea, în calitate de mandant în raportul juridic cu pârâții
și-a exprimat în mod valabil, în adunarea generală care
reprezintă organul suprem de conducere și de decizie al
societății, voința de a dona în favoarea bugetului de stat suma
de 400 milioane lei.
Prin urmare,
nu se poate reține existența unei încălcări a
obligațiilor ce reveneau administratorilor prin emiterea avizului, care
s-a dovedit a fi în concordanță cu voința societății
de a efectua donația.
Pe de
altă parte între fapta pârâților și diminuarea patrimoniului
societății nu există nicio legătură de cauzalitate,
iar susținerea reclamantei că fără aviz, adunarea
generală nu ar fi aprobat donația, în absența indicării
normei legale sau a unei dispoziții din actul constitutiv, nu poate fi
reținută.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamantei SC E. SA, care a invocat motivele
de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ., solicitând
în principal admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei
spre rejudecare și în subsidiar, modificarea în parte a deciziei, în
sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinței și admiterea
cererii de chemare în judecată, cu consecința obligării
pârâților la plata sumei de 400 milioane lei și păstrarea
soluției de respingere a excepțiilor invocate de pârâți, cu
cheltuieli de judecată.
În
dezvoltarea criticilor, recurenta arată că instanța de apel a
soluționat cauza fără a analiza pe fond argumentele referitoare
la existența faptei ilicite, ceea ce echivalează cu nemotivarea
hotărârii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,
impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare,
potrivit art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ.
Astfel,
susține recurenta că prin cererea de chemare în judecată și
prin criticile formulate în apel a imputat pârâților încălcarea
obligațiilor de exercitare a mandatului cu prudența și
diligența unor buni administratori și în interesul
societății, ca urmare a avizării donației către
bugetul de stat, prin hotărârea din 26 noiembrie 2010, săvârșind
o faptă ilicită.
Prin urmare,
cercetarea fondului pricinii impunea stabilirea împrejurării dacă
avizul consiliului de administrație a fost determinant pentru efectuarea
donației, în condițiile în care prin voința acționarului
majoritar, - care avea dreptul să solicite convocarea adunării
generale, să completeze ordinea de zi și să impună decizia
în Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor - în realitate, avizul
consiliului administrației a devenit o condiție pentru aprobarea
donației în Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor,
deși legea nu impunea această cerință.
Pentru
rezolvarea fondului litigiului, instanța de apel trebuia să analizeze
aceste critici, să interpreteze înscrisurile depuse la dosar și
să argumenteze dacă avizul consiliului de administrație a fost
sau nu determinant pentru efectuarea donației. Constatarea că
aprobarea donației în Adunarea Generală Ordinară a
Acționarilor înlătură orice răspundere a administratorilor,
echivalează cu necercetarea fondului și cu nemotivarea hotărârii,
iar în condițiile în care instanța de apel nu s-a pronunțat
asupra motivelor este imposibilă formularea unei critici de nelegalitate
în privința aplicării art. 144
1
din Legea nr. 31/1990.
Motivul de
recurs, formulat pentru ipoteza subsidiară, întemeiat pe dispozițiile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează nelegalitatea deciziei
derivată din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 144
1
din Legea nr. 31/1990.
Sub acest
aspect, recurenta susține că instanța de apel, a restrâns sfera
de aplicare a dispozițiilor legale menționate, stabilind
fără niciun temei că administratorii nu răspund pentru un
act, care în mod uzual este de competența adunării generale și
că este necesară existența unei legături de cauzalitate
între aviz și producerea prejudiciului. Ignorând faptul că avizul a
fost determinant pentru adoptarea hotărârii Adunării Generale
Ordinare a Acționarilor, instanța de apel a interpretat greșit
dispozițiile art. 144
1
din Legea nr. 31/1990, care nu prevede
nicio altă condiție, în afara aceleia ca actul să fi
încălcat obligația de prudență și diligență,
astfel încât, dacă din împrejurările speței, rezultă
că administratorii încalcă această obligație, textul legal
rămâne aplicabil.
Decizia
instanței de apel este nelegală, susține recurenta printr-o
altă critică, și pentru aplicarea greșită a
dispozițiilor art. 59 din O.G. nr. 18/2010, deoarece faptul că exista
posibilitatea legală de a efectua donații către bugetul de stat,
nu are semnificația instituirii unei astfel de obligații pentru
administratori și nici nu prevede derogări de la obligațiile
care le revin în temeiul Legii nr. 31/1990, în privința antrenării
răspunderii în cazul săvârșirii unei fapte ilicite.
Reluând
condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a
pârâților, recurenta arată că avizarea donației către
bugetul de stat, reprezintă o încălcare a obligației de
exercitare a mandatului cu prudența și diligența unui bun
administrator, cu loialitate și în interesul societății, iar
săvârșirea acestui act are caracterul unei fapte ilicite pentru
că pârâții au acționat împotriva interesului SN F. SA.
În
această privință, recurenta arată că prin diminuarea
capitalurilor proprii cu suma de 400 milioane lei, rezultă că
societatea a suferit un prejudiciu, condiție a cărei îndeplinire este
reținută de instanța de apel. De asemenea este îndeplinită
și cerința privind existența legăturii de cauzalitate,
deoarece donația nu s-ar fi efectuat în lipsa avizului consiliului de
administrație, concluzie care rezultă din împrejurarea că,
acționarul majoritar al SN F. SA, care controlează mecanismul
decizional în Adunarea Generală a Acționarilor a creat o
legătură de cauzalitate faptică între avizarea donației de
către membrii consiliului de administrație și realizarea
efectivă a operațiunii de donare a sumei de 400 milioane lei la
bugetul statului.
Prin întâmpinarea
formulată, intimata A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat
pentru că nu se poate reține aplicarea greșită a
dispozițiilor art. 144
1
din Legea nr. 31/1990 și art. 59
din O.G. nr. 18/2010, iar ultimul motiv prin care sunt recapitulate
condițiile răspunderii contractuale a pârâților, nu
reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei, ci o
reiterare a argumentelor prezentate în fața instanțelor de fond.
Intimata C.,
prin întâmpinarea depusă a solicitat respingerea recursului ca nefondat,
arătând că nu se pot reține criticile privind aplicarea
greșită a dispozițiilor legale incidente în speță.
Analizând
recursul formulat prin prisma motivelor și dispozițiilor legale
invocate, Înalta Curte constată că este nefondat.
Astfel,
primul motiv de recurs constând în omisiunea instanței de apel de a
analiza pe fond argumentele referitoare la existența faptei ilicite este
nefondat, deoarece verificarea considerentelor deciziei recurate relevă
faptul că au fost respectate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.
proc. civ.
Examinând
criticile referitoare la caracterul ilicit al faptei administratorilor de a
aviza donația, instanța de apel a înlăturat susținerile
apelantului cu privire la existența unei încălcări a
obligațiilor pe care le aveau în calitate de mandatari ai
societății, cu motivarea că prin avizul dat aceștia au prezentat
un punct de vedere consultativ, concordant cu voința societății
exprimată în adunarea generală de a aproba donația, astfel încât
pârâții nu au încălcat nicio dispoziție legală sau
statutară.
Pe de
altă parte, instanța de apel a arătat că chiar dacă
s-ar admite interpretarea potrivit căreia avizul era obligatoriu pentru
aprobarea donației, o atare constatare ar fi lipsită de efecte
juridice pentru că, din punct de vedere temporal, între aviz și
donație se interpune hotărârea adunării generale care a aprobat
donația, ceea ce exclude existența unei legături de cauzalitate
între avizul dat de administratori și prejudiciul suferit de societate.
Prin urmare,
contrar susținerilor recurentei, prin decizia recurată instanța
de apel a dezvoltat raționamentul în baza căruia a concluzionat
că nu se poate reține în speță existența unei fapte
ilicite, condiție esențială pentru antrenarea răspunderii
contractuale a pârâților, motiv pentru care Înalta Curte, constată
că nu este fondată critica întemeiată pe dispozițiile art. 304
pct. 7 C. proc. civ.
În egală
măsură, criticile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., derivate din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 144
1
alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990 sunt nefondate.
Reglementând
exercitarea mandatului, dispozițiile art. 144
1
alin. (1)
prevăd că membrii consiliului de administrație își vor
exercita mandatul cu prudența și diligența unui bun
administrator. Obligația prevăzută la alin. (1) nu este
încălcată dacă în momentul luării unei decizii de afaceri,
administratorul este în mod rezonabil îndreptățit să considere
că acționează în interesul societății și pe baza
unor informații adecvate, astfel cum rezultă din alin. (2) al
aceluiași articol. Potrivit art. 144
1
alin. (3), „decizia de
afaceri în sensul prezentei legi, este orice decizie de a lua sau de a nu lua
anumite măsuri cu privire la administrarea societății”.
În alți
termeni, aceștia au obligația de a-și executa mandatul cu prudența
și diligența unui bun administrator, manifestând comportamentul pe
care, în circumstanțe similare, o persoană rezonabilă și
un
bun administrator, l-ar manifesta față
de propriile afaceri.
De asemenea,
administratorii au obligația de a acționa în interesul
societății, cu loialitate și pe baza unor informații
adecvate.
Din
această perspectivă, în mod corect a reținut instanța de
apel că răspunderea administratorilor în conformitate cu art. 144
1
din Legea nr. 31/1990 poate opera doar pentru actele întreprinse în executarea
mandatului primit de la societate sau pentru deciziile proprii în
legătură cu administrarea societății, nu și pentru
cele care aparțin adunării generale.
Administratorii
răspund față de societate pentru nerespectarea
dispozițiilor legale referitoare la atribuțiile lor, precum și
pentru nerespectarea obligațiilor stabilite prin mandatul încredințat
de acționari, prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării
generale.
Prin urmare,
în absența indicării unei dispoziții legale sau a unei clauze
stipulate în actul constitutiv, din care să rezulte că aprobarea
donației de către adunarea generală era condiționată
de existența avizului emis de consiliul de administrație,
susținerea recurentului că în lipsa avizului, donația nu ar fi
fost aprobată de Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor,
rămâne în limitele unei interpretări proprii, fără
relevanță juridică.
De altfel,
chiar și în ipoteza existenței unei dispoziții legale sau
statutare privind condiționarea efectuării donației de avizul
consiliului de administrație, tot nu s-ar putea pune în discuție
răspunderea administratorilor, în lipsa unor dovezi certe din care să
rezulte că aceștia au acționat contrar interesului
societății. Analiza de legalitate efectuată de instanța de
judecată sub aspectul conduitei administratorilor,
circumstanțiată dispozițiilor art. 144
1
din Legea nr.
31/1990, nu poate interfera cu oportunitatea actului de administrare, care
poate fi cenzurat de către organul decizional al societății,
respectiv adunarea generală, în condițiile și cazurile
prevăzute de lege.
Cu alte
cuvinte, analiza efectuată de instanța de judecată în
privința limitelor exercitării mandatului cu prudența și
diligența unui bun administrator, nu poate viza verificarea
oportunității adoptării unei decizii de afaceri care, chiar
și dacă se va dovedi inadecvată, va fi evaluată strict prin
raportare la caracterul rezonabil al acesteia la momentul luării deciziei.
În
conformitate cu dispozițiile art. 144
2
alin. (1) din Legea nr. 31/1990,
administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor
obligațiilor, potrivit prevederilor art. 72 și art. 73, iar art. 72
din Legea nr. 31/1990 prevede că obligațiile și răspunderea
administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat
și de cele special prevăzute în această lege. De esența
raporturilor juridice de mandat este și posibilitatea confirmării,
ratificării acestuia, de către mandant în speță societate,
ulterior îndeplinirii anumitor acte de către mandatar, respectiv
administratori.
În acest context,
în materia răspunderii administratorilor societăților
comerciale, potrivit dispozițiilor art. 144
1
și art. 144
2
din Legea nr. 31/1990, aceasta nu va putea opera atunci când, chiar ulterior
executării anumitor acte sau adoptării unor decizii de către
aceștia, adunarea generală a acționarilor adopta o hotărâre
prin care confirmă, chiar și implicit, actele executate sau deciziile
adoptate de către administratori, întrucât în astfel de cazuri
însăși voința socială este în deplină
concordanță cu acțiunile administratorilor. Or, într-o astfel de
situație, este evident că acțiunile administratorilor sunt
conforme voinței sociale, ceea ce exclude posibilitatea angajării
răspunderii acestora față de societate sau acționarii
acesteia.
În egală
măsură, în lipsa unei dispoziții legale sau statutare din care
să rezulte că avizul administratorilor a fost determinant pentru
adoptarea hotărârii Adunării Generale Ordinare a Acționarilor
prin care s-a aprobat donația sumei de 400 milioane lei, Înalta Curte
observă că această susținere a recurentului -
justificată prin corespondența și succesiunea în timp a actelor
emise - vizează aspecte referitoare la starea de fapt și modul de
interpretare a probelor. O atare analiză este atributul exclusiv al
instanței de apel, fiind exclusă în recurs, în considerarea
specificului acestei căi de atac.
În
această privință în mod corect a argumentat instanța de
apel că, în speță nu este îndeplinită condiția privind
existența faptei ilicite, deoarece avizul pârâților a avut un
caracter consultativ iar, pe de altă parte acesta corespunde cu
voința societății, manifestată în adunarea generală,
de a dona în favoarea bugetului de stat suma de 400 milioane lei.
Nelegalitatea
deciziei recurate ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art.
59 din O.G. nr. 18/2010 este nefondată.
Potrivit art.
59 din O.G. nr. 18/2010 privind rectificarea bugetului de stat pe anul 2010,
operatorii economici cu capital majoritar de stat pot dona bugetului de stat,
în cursul anului 2010 sume neutilizate la data intrării în vigoare a
actului normativ, aferente anilor precedenți rezultate din sursele
menționate în cuprinsul acestui articol, în temeiul căruia a fost
emis avizul din litigiu.
Prin urmare, interpretarea
recurentei în sensul că actul normativ conferă doar posibilitatea
legală de a efectua donații, fără a institui în sarcina
administratorilor o obligație în acest sens, deși corectă în
principiu este lipsită de relevanță în condițiile în care
efectuarea donației a fost aprobată prin hotărârea Adunării
Generale Ordinare a Acționarilor, iar acțiunea în anulare
formulată de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost
respinsă prin sentința comercială nr. 146/2011 a Tribunalului
Sibiu, rămasă irevocabilă prin Decizia comercială nr. 715/2011
a Curții de Apel Alba-Iulia.
De altfel,
prin decizia recurată s-a reținut în conformitate cu art. 1200 pct. 4
C. civ. puterea de lucru judecat a acestor două hotărâri
judecătorești cu motivarea că, în speță nu pot fi
primite susținerile reclamantei care pretinde stabilirea contrariului a
ceea ce s-a statuat anterior, în sensul menținerii ca valabile a
hotărârii Adunării Generale Ordinare a Acționarilor din 30
noiembrie 2000, prin care s-a aprobat donația.
Cu privire la
ultimul motiv de recurs, Înalta Curte, constată că sunt recapitulate
condițiile răspunderii contractuale a pârâților, fără
a se dezvolta critici concrete de nelegalitate, iar reiterarea argumentelor
prezentate instanțelor de fond, nu este suficientă pentru a contura
motive de nelegalitate, și pe cale de consecință, examinarea
acestora în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu
este posibilă.
Pe de
altă parte, verificarea împrejurărilor de fapt din care să
rezulte îndeplinirea condițiilor cumulative pentru antrenarea
răspunderii contractuale a pârâților este atributul instanțelor
de fond, fiind exclusă, din perspectiva specificului acestei căi de
atac, care vizează aspectele de nelegalitate și nu de netemeinicie
ale deciziei.
În concluzie,
recursul reclamantei este nefondat și va fi respins potrivit art. 312 alin.
(1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca
nefondat
recursul declarat de reclamanta SC E. SA împotriva Deciziei civile nr. 321/A/2016
din 22 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședința publică, astăzi 28 februarie 2017.