ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2056/2017

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 6 octombrie 2014 pe rolul Curții de Apel Craiova, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale, a solicitat obligarea pârâtului la emiterea ordinului de acordare a distincției „Diplomă de excelență”, având în prevederile art. 13 pct. 8 din Regulamentul privind acordarea de distincții și premii personalului didactic din învățământul preuniversitar de stat, aprobat prin Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 5435/2006.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 25 din 19 ianuarie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele: (i) admite acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale; (ii) obligă pârâtul Ministerul Educației Naționale să emită reclamantei ordinul de acordare a distincției „Diplomă de excelență”; (iii) obligă pârâtul la 50 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 25 din 19 ianuarie 2015 a declarat recurs pârâtul Ministerul Educației și Cercetării Științifice (succesor al Ministerului Educației Naționale), invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-pârât susține că Ministerul Educației și Cercetării Științifice nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu are nicio atribuție în evaluarea dosarelor depuse în vederea acordării distincției, aceste atribuții revenind inspectoratului școlar, conform prevederilor art. 13 alin. (6) din Regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 5435/2006. Cu referire la fondul cauzei, recurentul-pârât arată, în esență, că, în vederea respectării prevederilor art. 13 alin. (9) din Regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 5435/2006, doar trei județe au confirmat existența fondurilor necesare, reprezentând, în fapt, doar cea 3% din numărul total de cadre didactice evaluate în vederea acordării distincției, astfel încât s-a considerat a nu fi corectă acordarea distincțiilor doar pentru 3% din cadrele didactice evaluate. În consecință, prin Ordinul ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr. 4140/2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396/15.06.2010 a fost prelungit calendarul pentru analiza și depunerea documentației necesare acordării distincțiilor în anul 2010. Prin urmare, având în vedere că Diploma de excelență, respectiv Diploma „Gheorghe Lazăr” sunt însoțite de un premiu, conform dispozițiilor Legii-cadru nr. 330/2009, ordonatorii de credite nu au putut acorda premii în bani. În consecință, în absența premiului în bani, ministerul s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a mai acorda distincția. În același sens, sunt invocate dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, conform cărora: „În anul 2012, autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță”.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la data de 18.05.2015, intimata-reclamantă A. a invocat excepția tardivității recursului, și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică.

Procedura de soluționare a recursului Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14 decembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Prin aceeași încheiere de ședință s-a dispus modificarea citativului cauzei, în sensul menționării, în calitate de recurent-pârât, a Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice, în locul Ministerului Educației și Cercetării Științifice, ca urmare a modificărilor de ordin legislativ intervenite prin dispozițiile O.U.G. nr. 86/2014, expuse pe larg în cadrul raportului asupra admisibilității recursului. Părțile nu au depus la dosar un punct de vedere cu privire la raportul întocmit asupra admisibilității recursului. II. Soluția instanței de recurs Examinând cu prioritate condițiile de admisibilitate ale recursului, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Hotărârea pronunțată în prima instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.”, iar potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., republicat: „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)”. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 18.05.2015, intimata-reclamantă A. a invocat excepția tardivității declarării căii de atac a recursului. Prin raportul asupra admisibilității recursului întocmit în cauză, magistratul raportor a apreciat că recursul a fost tardiv formulat, fiind incidentă sancțiunea nulității recursului în condițiile art. 489 alin. (1) C. proc. civ. Ca urmare a comunicării către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, conform dovezilor de comunicare din data de 25.01.2017, recurentul-pârât nu a formulat un punct de vedere prin care să combată concluzia privind tardivitatea formulării recursului și nu a depus dovezi privitoare la formularea în termen a căii de atac. Înalta Curte reține că sentința nr. 25 din 19.01.2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a fost comunicată recurentului-pârât la data de 30.01.2015, conform dovezii de comunicare aflate la dosarul instanței de fond. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, începea să curgă de la acest moment și se împlinea la data de 16.02.2015, potrivit dispozițiilor art. 181 raportat la art. 184 C. proc. civ. Recursul a fost depus prin fax și înregistrat la instanța de fond la data de 02.03.2015, însă se reține că acesta a fost trimis și prin serviciul poștal potrivit art. 183 C. proc. civ., data depunerii la poștă fiind 02.03.2015, conform plicului aflat la fila 8 din dosarul de recurs. Înalta Curte constată, față de actele dosarului, că recursul a fost depus în afara termenului de 15 zile prevăzut de lege, respectiv la data de 02.03.2015, ultima zi în care putea fi promovată calea de atac fiind 16.02.2015. De asemenea, se reține că la dosar nu a fost formulată o cerere de repunere în termen, potrivit dispozițiilor art. 186 C. proc. civ., iar recurentul-pârât nu a contestat și justificat depunerea tardivă, prin răspuns la întâmpinare sau punct de vedere asupra raportului întocmit asupra admisibilității recursului. Prin urmare, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că recursul este tardiv formulat, urmând a aplica sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (1) C. proc. civ.