ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1225/2017

Decizia nr. 1225/2017

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 151 din 11 ianuarie 2015,

Tribunalul Ilfov, secția civilă, a respins acțiunea

formulată la 28 iulie 2014 de reclamanții A., B. și C., în

contradictoriu cu

SC D. SA (având ca obiect obligarea pârâtei la plata de

daune morale și materiale ca urmare a accidentului rutier din 12 iunie

2011 de pe D.J. 222/A, în afara localității Luncavița,

județ Tulcea, soldat cu moartea lui E.) constatând ca fiind prescris

dreptul material la acțiune.

Urmare casării cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, dispusă prin Decizia nr. 1433 din 23 iunie 2016 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,

apelul formulat împotriva acestei hotărâri de reclamanți, a fost admis

de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, care, prin Decizia

nr. 1541 din 12 octombrie 2016, a anulat sentința atacată și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând

că față de momentul când reclamanții au luat

cunoștință de asigurătorul de răspundere civilă,

la data introducerii acțiunii, termenul de prescripție nu era

împlinit, excepția prescripției dreptului material la acțiune,

nefiind astfel întemeiată.

Împotriva acestei decizii, a declarat

recurs în termen legal, pârâta SC D. SA care, invocând dispozițiile art. 488

(1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., critică hotărârea dată în

apel, după cum urmează:

- s-a reținut greșit că

acțiunea a fost formulată în termen, în condițiile în care

accidentul rutier (soldat cu decesul autorului reclamanților) s-a petrecut

la data de 12 iunie 2011 iar cererea de chemare în judecată a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, la 28 iulie 2014 „cu mult” peste

termenul de prescripție prevăzut de lege.

Astfel, se arată, angajarea

răspunderii pentru prejudiciile cauzate în urma producerii unor accidente

rutiere soldate cu decesul sau cu vătămarea corporală a

victimei, se circumscrie, atât normelor generale de drept civil și penal cât

și legislației specifice din materia asigurărilor,

reprezentată de Legea nr. 136/1995 și Ordinul Comisiei de Supraveghere

a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aceste acte normative, instituie

posibilitatea acoperirii prejudiciului prilejuit de producerea unui accident

auto, de către asigurător, în situația existenței unei

polițe de asigurare valabilă, privitoare la automobilul implicat în

accident.

- chiar dacă s-ar aprecia

că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 2517 din N.C.C.

intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, urmează de asemenea, a se constata

că și față de termenul general de prescripție de 3 ani

(inaplicabil în cazul de față, întrucât ne aflăm în fața

unor raporturi speciale de asigurare) dreptul la acțiune nu poate fi

privit decât tot ca prescris, termenul împlinindu-se la data de 12 iunie 2014.

- greșit s-a reținut că

înscrisurile depuse de reclamanți, au făcut dovada (în sensul celor

dispuse prin Decizia de casare nr. 1433 din 23 iunie 2016 dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție) că aceștia ar fi luat

cunoștință de împrejurările concrete ale accidentului, abia

la data de 10 august 2011.

În realitate aceste înscrisuri nu

constituie o dovadă, în sensul celor dispuse de instanța

supremă, deoarece adresa Poliției Rutiere Măcin din 10 august 2011

este înaintată către SCPA F. SPRL și nu către

reclamanți, neexistând la dosar dovada că, la acea dată - 10

august 2011 - între respectiva societate de avocatură și

reclamanți, ar fi existat un contract de reprezentare, nici momentul la care

acesta ar fi fost semnat, precum și „întinderea” sa.

În consecință, se conchide,

cum reclamanții nu au reușit să facă dovada că ar fi

luat la cunoștință despre persoana răspunzătoare de

accidentul din 12 iunie 2011 (ca și a asigurătorului autovehiculului

condus de către intervenientul forțat) ulterior acestui moment

și, față de data introducerii acțiunii, 24 iulie 2014,

dreptul material la acțiune aparținând reclamanților, era

prescris.

Prin întâmpinare,

intimații-reclamanți A., B. și C. au invocat excepția

nulității recursului, arătând că, criticile invocate de

recurentă și dezvoltarea acestora, nu se circumscriu motivelor strict

și limitativ prevăzute de legiuitor în cuprinsul art. 488 C. proc.

civ.

Interpelați de

instanță, la termenul din 19 septembrie 2017, când s-a procedat la

soluționarea cauzei, intimații-reclamanți, prin avocat, au

reiterat excepția nulității recursului, întemeiat pe

dispozițiile pct. 6 și 8 al art. 488 C. proc. civ.,arătând

că nu rezultă din dezvoltarea criticilor, sub ce aspect decizia

instanței de apel ar fi nemotivată iar, în ce privește pct. 8,

solicită a se observa că recurenta nu a precizat care ar fi motivul

de nelegalitate invocat, dorindu-se, de fapt, o reinterpretare a materialului

probator și o tergiversare a cauzei.

Deliberând, instanța a respins

excepția nulității recursului reținând că, criticile

formulate pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art.

488 (1) C. proc. civ.,dat fiind că dezvoltarea acestora face trimitere la o

pretinsă încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept

material, urmând a fi analizate din această perspectivă.

Recursul însă, urmează a se

respinge ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Demersul judiciar, a fost inițiat

la 28 iulie 2014, în contradictoriu cu SC D. SA, fiind întemeiat pe

dispozițiile Legii nr. 136/1995.

Prin Decizia de casare (nr. 1433 din

22 iunie 2016) dată de instanța supremă în ciclul procesual

anterior, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, incidența în cauză

a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 8 din

același act normativ.

S-a mai stabilit însă că în

raport de cadrul procesual ales de reclamanți, era important a se verifica

împlinirea termenului de prescripție față de persoana

juridică indicată de aceștia ca având calitatea de pârât în

raportul juridic dedus judecății, precizat în cererea de chemare în

judecată, respectiv data când reclamanții au aflat despre societatea

care, la data producerii accidentului, avea calitatea de asigurător de

răspundere civilă.

În rejudecare, în acord cu prevederile

art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., instanța de apel, reluând

cercetarea judecătorească în raport de toate motivele invocate

înaintea instanței supreme, a stabilit punctual, în limitele casării,

că reclamanții au luat cunoștință despre faptul

că asigurătorul de răspundere civilă (pentru accidentul

rutier produs la data de 12 iunie 2011) este

SC D. SA, la data de

19 august 2011, dată în raport cu care, termenul de prescripție a

dreptului material la acțiune nu era împlinit la momentul inițierii

demersului judiciar.

Reținerea este judicioasă,

în raport de adresa din 10 august 2011, expediată la 17 august 2011 (a se

vedea filele 10, 11, 12 - dosar apel rejudecare) către SCPA F. SPRL, prin

care Inspectoratul de Poliție Județean Tulcea - Poliția

rutieră a orașului Măcin a comunicat copii ale poliței de

asigurare și certificatului de înmatriculare al autoturismului implicat în

evenimentul rutier a cărei victimă a fost E., fiul și respectiv

fratele reclamanților.

Nu poate fi primită critica

recurentei, în sensul că aceste înscrisuri nu constituie o dovadă, în

sensul că au fost urmate indicațiile date de instanța

supremă (sub aspectul datei la care reclamanții au aflat că

pârâta are calitatea de asigurător de răspundere civilă) în

condițiile în care, se susține, nu s-ar fi făcut dovada

existenței - la momentul derulării acestei corespondențe - unui

contract de reprezentare încheiat între reclamanți și respectiva

societate de avocatură.

Astfel, din actele cauzei rezultă

că această corespondență a fost declanșată, ca

urmare a solicitării formulate de reclamanți, prin societatea de

avocatură, către Poliția orașului Măcin, de a li se

comunica anumite date legate de Dosarul de cercetare penală nr. x din 12

iunie 2011 privind pe făptuitorul G. (autorul accidentului rutier), în

vederea întocmirii dosarului de daune la asigurătorul RCA.

Alăturat, s-a formulat și

cererea ca reclamanții, prin reprezentant convențional, să fie

prezenți la întocmirea actelor de urmărire penală ce urmau a se

efectua în cauză, anexându-se totodată, împuternicirea

avocațială (fila 30-Dosar nr. x/1/2017 al Înaltei Curți de

Casație și Justiție).

Tot astfel, datele cauzei relevă

și împrejurarea că, contractul de asistență juridică (din

20 iunie 2011) a fost semnat anterior formulării cererii adresate

Poliției rutiere a orașului Măcin, județul Tulcea.

Așa fiind, față de cele

ce preced, se apreciază că în mod corect a constatat instanța de

trimitere că la data de 24 iulie 2014, când acțiunea ce face obiectul

cauzei de față a fost formulată, termenul de prescripție a

dreptului material la acțiune, nu era împlinit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți

prin întâmpinare.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC D. SA împotriva Deciziei nr. 1541 din 12 octombrie 2016 a

Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 19 septembrie 2017.