ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1225/2017

Decizia nr. 1225/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 151 din 11 ianuarie 2015, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a respins acțiunea formulată la 28 iulie 2014 de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu SC D. SA (având ca obiect obligarea pârâtei la plata de daune morale și materiale ca urmare a accidentului rutier din 12 iunie 2011 de pe D.J. 222/A, în afara localității Luncavița, județ Tulcea, soldat cu moartea lui E.) constatând ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

Urmare casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, dispusă prin Decizia nr. 1433 din 23 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, apelul formulat împotriva acestei hotărâri de reclamanți, a fost admis de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, care, prin Decizia nr. 1541 din 12 octombrie 2016, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că față de momentul când reclamanții au luat cunoștință de asigurătorul de răspundere civilă, la data introducerii acțiunii, termenul de prescripție nu era împlinit, excepția prescripției dreptului material la acțiune, nefiind astfel întemeiată. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs în termen legal, pârâta SC D. SA care, invocând dispozițiile art. 488 (1) pct. 6 și 8 C. proc.

civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - s-a reținut greșit că acțiunea a fost formulată în termen, în condițiile în care accidentul rutier (soldat cu decesul autorului reclamanților) s-a petrecut la data de 12 iunie 2011 iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, la 28 iulie 2014 „cu mult” peste termenul de prescripție prevăzut de lege. Astfel, se arată, angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate în urma producerii unor accidente rutiere soldate cu decesul sau cu vătămarea corporală a victimei, se circumscrie, atât normelor generale de drept civil și penal cât și legislației specifice din materia asigurărilor, reprezentată de Legea nr. 136/1995 și Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aceste acte normative, instituie posibilitatea acoperirii prejudiciului prilejuit de producerea unui accident auto, de către asigurător, în situația existenței unei polițe de asigurare valabilă, privitoare la automobilul implicat în accident. - chiar dacă s-ar aprecia că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 2517 din N.C.C.

intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, urmează de asemenea, a se constata că și față de termenul general de prescripție de 3 ani (inaplicabil în cazul de față, întrucât ne aflăm în fața unor raporturi speciale de asigurare) dreptul la acțiune nu poate fi privit decât tot ca prescris, termenul împlinindu-se la data de 12 iunie 2014. - greșit s-a reținut că înscrisurile depuse de reclamanți, au făcut dovada (în sensul celor dispuse prin Decizia de casare nr. 1433 din 23 iunie 2016 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție) că aceștia ar fi luat cunoștință de împrejurările concrete ale accidentului, abia la data de 10 august 2011. În realitate aceste înscrisuri nu constituie o dovadă, în sensul celor dispuse de instanța supremă, deoarece adresa Poliției Rutiere Măcin din 10 august 2011 este înaintată către SCPA F. SPRL și nu către reclamanți, neexistând la dosar dovada că, la acea dată - 10 august 2011 - între respectiva societate de avocatură și reclamanți, ar fi existat un contract de reprezentare, nici momentul la care acesta ar fi fost semnat, precum și „întinderea” sa.

În consecință, se conchide, cum reclamanții nu au reușit să facă dovada că ar fi luat la cunoștință despre persoana răspunzătoare de accidentul din 12 iunie 2011 (ca și a asigurătorului autovehiculului condus de către intervenientul forțat) ulterior acestui moment și, față de data introducerii acțiunii, 24 iulie 2014, dreptul material la acțiune aparținând reclamanților, era prescris. Prin întâmpinare, intimații-reclamanți A., B. și C. au invocat excepția nulității recursului, arătând că, criticile invocate de recurentă și dezvoltarea acestora, nu se circumscriu motivelor strict și limitativ prevăzute de legiuitor în cuprinsul art. 488 C. proc. civ. Interpelați de instanță, la termenul din 19 septembrie 2017, când s-a procedat la soluționarea cauzei, intimații-reclamanți, prin avocat, au reiterat excepția nulității recursului, întemeiat pe dispozițiile pct. 6 și 8 al art. 488 C. proc.

civ.,arătând că nu rezultă din dezvoltarea criticilor, sub ce aspect decizia instanței de apel ar fi nemotivată iar, în ce privește pct. 8, solicită a se observa că recurenta nu a precizat care ar fi motivul de nelegalitate invocat, dorindu-se, de fapt, o reinterpretare a materialului probator și o tergiversare a cauzei. Deliberând, instanța a respins excepția nulității recursului reținând că, criticile formulate pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 (1) C. proc. civ.,dat fiind că dezvoltarea acestora face trimitere la o pretinsă încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material, urmând a fi analizate din această perspectivă. Recursul însă, urmează a se respinge ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Demersul judiciar, a fost inițiat la 28 iulie 2014, în contradictoriu cu SC D. SA, fiind întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 136/1995. Prin Decizia de casare (nr. 1433 din 22 iunie 2016) dată de instanța supremă în ciclul procesual anterior, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, incidența în cauză a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 8 din același act normativ. S-a mai stabilit însă că în raport de cadrul procesual ales de reclamanți, era important a se verifica împlinirea termenului de prescripție față de persoana juridică indicată de aceștia ca având calitatea de pârât în raportul juridic dedus judecății, precizat în cererea de chemare în judecată, respectiv data când reclamanții au aflat despre societatea care, la data producerii accidentului, avea calitatea de asigurător de răspundere civilă.

În rejudecare, în acord cu prevederile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., instanța de apel, reluând cercetarea judecătorească în raport de toate motivele invocate înaintea instanței supreme, a stabilit punctual, în limitele casării, că reclamanții au luat cunoștință despre faptul că asigurătorul de răspundere civilă (pentru accidentul rutier produs la data de 12 iunie 2011) este SC D. SA, la data de 19 august 2011, dată în raport cu care, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune nu era împlinit la momentul inițierii demersului judiciar.

Reținerea este judicioasă, în raport de adresa din 10 august 2011, expediată la 17 august 2011 (a se vedea filele 10, 11, 12 - dosar apel rejudecare) către SCPA F. SPRL, prin care Inspectoratul de Poliție Județean Tulcea - Poliția rutieră a orașului Măcin a comunicat copii ale poliței de asigurare și certificatului de înmatriculare al autoturismului implicat în evenimentul rutier a cărei victimă a fost E., fiul și respectiv fratele reclamanților. Nu poate fi primită critica recurentei, în sensul că aceste înscrisuri nu constituie o dovadă, în sensul că au fost urmate indicațiile date de instanța supremă (sub aspectul datei la care reclamanții au aflat că pârâta are calitatea de asigurător de răspundere civilă) în condițiile în care, se susține, nu s-ar fi făcut dovada existenței - la momentul derulării acestei corespondențe - unui contract de reprezentare încheiat între reclamanți și respectiva societate de avocatură.

Astfel, din actele cauzei rezultă că această corespondență a fost declanșată, ca urmare a solicitării formulate de reclamanți, prin societatea de avocatură, către Poliția orașului Măcin, de a li se comunica anumite date legate de Dosarul de cercetare penală nr. x din 12 iunie 2011 privind pe făptuitorul G. (autorul accidentului rutier), în vederea întocmirii dosarului de daune la asigurătorul RCA. Alăturat, s-a formulat și cererea ca reclamanții, prin reprezentant convențional, să fie prezenți la întocmirea actelor de urmărire penală ce urmau a se efectua în cauză, anexându-se totodată, împuternicirea avocațială (fila 30-Dosar nr. x/1/2017 al Înaltei Curți de Casație și Justiție). Tot astfel, datele cauzei relevă și împrejurarea că, contractul de asistență juridică (din 20 iunie 2011) a fost semnat anterior formulării cererii adresate Poliției rutiere a orașului Măcin, județul Tulcea.

Așa fiind, față de cele ce preced, se apreciază că în mod corect a constatat instanța de trimitere că la data de 24 iulie 2014, când acțiunea ce face obiectul cauzei de față a fost formulată, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, nu era împlinit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți prin întâmpinare. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva Deciziei nr. 1541 din 12 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2017.