ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 221/2016

Decizia nr. 221/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 18 februarie 2014, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. București (a cărei activitate a fost preluată prin absorbție de către C. București, conform art. 10 și art. 11 din O.U.G. nr. 74/2012 și art. 23 alin. (2) din H.G. nr. 520/2013), suspendarea executării Deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 10 din 05 februarie 2014 și a Procesului-verbal de control din 05 februarie 2014, emise de pârâtă, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații de plată suplimentare totalizând suma de 1.151.748 lei, compusă din taxa antidumping, T.V.A. și accesorii aferente, precum și suspendarea executării măsurilor prevăzute în actele administrative referitoare la calculul și curgerea dobânzilor de întârziere până la stingerea datoriilor și a măsurilor privind interzicerea efectuării altor operațiuni de vămuire, până la stingerea integrală a datoriilor fiscale.

Prin sentința civilă nr. 1629 din 23 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta C. București, a dispus suspendarea executării Deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 10 din 05 februarie 2014, până la pronunțarea instanței de fond asupra cererii de anulare a aceluiași act administrativ, și a respins, în rest, acțiunea.

Împotriva sentinței civile nr. 1629 din 23 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta C. București, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul cărora a solicitat casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei în fond, în sensul respingerii cererii de suspendare ca nefondată.

Recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în esență,

pentru următoarele motive:

În mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauză s-a făcut dovada existenței cerințelor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, sub aspectul legalității actului administrativ, instanța a omis să analizeze și dispozițiile Regulamentului nr. 21/2013 al Consiliului Uniunii Europene.

Examinând aparența de legalitate a Deciziei nr. 10/05 februarie 2014, prin prisma faptelor reținute în cuprinsul acesteia, a legislației vamale în vigoare și a temeiului de drept care a stat la baza emiterii deciziei, precum și a elementelor de nelegalitate invocate de reclamantă, nu există indicii temeinice care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ în discuție.

În ceea ce privește cerința prevenirii unei pagube iminente, reclamanta nu se încadrează în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că nu este autoritate sau serviciu public, astfel cum prevede în mod expres textul de lege.

De asemenea, nu s-a făcut dovada prejudiciului material viitor, dar previzibil, ce prefigurează efecte a căror înlăturare nu mai este posibilă după producerea lor.

Nu pot fi primite susținerile reclamantei referitoare la paguba iminentă, întrucât suma menționată în decizia de regularizare, indiferent de cuantum, nu constituie în mod necesar o pagubă, ci o datorie fiscală, a cărei legalitate urmează a fi cenzurată pe cale administrativă și eventual, judiciară.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-reclamantă

SC A. SRL a solicitat, în prealabil, verificarea aspectelor referitoare la timbrarea cererii de recurs, la incidența prevederilor art. 486 alin. (2) C. proc. civ., republicat și la respectarea termenului legal de declarare a recursului, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a susținut, în esență, că recurenta face confuzie între examinarea, pe de o parte, de către instanța de judecată a cazurilor bine justificate pentru promovarea cererii de suspendare și analiza de legalitate a actelor administrative emise de autoritatea vamală, pe de altă parte, analiză care nu se poate realiza în cadrul unei cereri de suspendare a executării actelor administrative.

Criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate și în ceea ce privește condiția pagubei iminente, întrucât dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 recunosc persoanelor juridice posibilitatea de a efectua demersul procesual al suspendării executării actelor administrative considerate nelegale și nu prevăd restrângerea exercițiului acestui drept la autoritățile și serviciile publice.

De asemenea, raportat la toate împrejurările de ordin prejudiciabil, este evident că executarea actelor administrative emise de autoritatea vamală, afectează nu doar patrimoniul societății reclamante ci și cel al altor persoane și entități, fie că este vorba de angajați ai societății, de terțe societăți furnizoare de utilități și materie primă, sau chiar bugete de stat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 24 iunie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din 4 noiembrie 2015, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluția instanței de recurs;

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat de pârâtă.

Criticile formulate de recurentă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate, sentința pronunțată în litigiu fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Susținerile recurentei potrivit cărora intimata-reclamanta nu a făcut dovada existenței cerințelor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, cu modificările și completările ulterioare, nu pot fi reținute.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din legea menționată, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității actelor administrative presupune, atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu, impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanța de judecată nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate a actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței învestite cu soluționarea acțiunii în anulare.

Prin urmare, pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de nelegalitate, fără a analiza, pe fond, conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

În cauză, susținerile recurentei potrivit cărora prima instanță a omis să analizeze sub aspectul legalității actului administrativ și dispozițiile Regulamentului nr. 21/2013 al Consiliului Uniunii Europene, sunt neîntemeiate.

După cum s-a reținut anterior, instanța de fond a fost învestită numai cu aprecierea cazului bine justificat care a argumentat necesitatea suspendării actelor administrative emise de autoritatea vamală, iar nu cu analiza legalității acestora, fapt care ar echivala cu prejudecarea acțiunii în anulare.

În acest sens, procedând la examinarea motivului de nelegalitate vizând greșita aplicare, prin Decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile fiscale suplimentare nr. 10 din 05 februarie 2014, a prevederilor Regulamentului nr. 437/2012 al Comisiei Europene și a Regulamentului nr. 21/2013 al Consiliului Uniunii Europene, în mod corect prima instanță a reținut că importurile efectuate de reclamantă nu au fost înregistrate în conformitate cu Regulamentul nr. 437/2012, împrejurare de natură să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actului administrativ în discuție.

În legătură cu cerința legală analizată, este de subliniat faptul că recurenta-pârâtă nu a înțeles să critice argumentele reținute de prima instanță în dovedirea existenței cazului bine justificat, limitându-se prin cererea de recurs la prezentarea modalității de realizare a importurilor de către reclamantă și la enumerarea prevederilor regulamentelor comunitare, reținute drept temei în drept la emiterea actelor administrative contestate.

De asemenea, în acord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, instanța de control judiciar apreciază că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate a actului de impunere susceptibil de suspendare, este îndeplinită în cauză.

Susținerile recurentei potrivit cărora cerința legală menționată privește numai autoritățile și serviciile publice, categorie în care intimata nu se încadrează, sunt neîntemeiate.

Dispozițiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ nu limitează sfera noțiunii de persoană vătămată la categoria autorităților sau serviciilor publice, sub aspectul condițiilor de promovare ale cererii de suspendare, această cale procedurală fiind recunoscută inclusiv particularilor, pentru protejarea intereselor afectate prin actele administrative.

În speță, înscrisurile existente la dosar și ansamblul circumstanțelor cauzei, atestă îndeplinirea condiției referitoare la iminența pagubei, raportat la cuantumul sumei în discuție și la datoriile curente înregistrate de intimata-reclamantă, împrejurări care sunt de natură a afecta situația financiară a societății, expunând-o pericolului intrării în incapacitate de plată.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâta

C. București, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta C. București împotriva sentinței civile nr. 1629 din 23 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2016.