ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 478/2017

Decizia nr. 478/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei;

Obiectul cererii;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30 septembrie 2013 sub nr. Dosar nr. x/2/2013, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. București, a solicitat anularea Deciziei nr. 95 din 29 ianuarie 2013 de soluționare a contestației prealabile, soluție fiscală definitivă în sistemul căilor administrativ-jurisdicționale; anularea Deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 62785 din 12 decembrie 2012 emisă de C., înlăturând considerentele din Procesul verbal de control din 12 decembrie 2012 încheiat de C.; să se constate că debitul contestat în cuantum de 1.291819 de lei (reprezentând taxe antidumping, T.V.A. și accesorii aferente acestora) este nedatorat și, în consecință, să se constate dreptul acesteia la restituire și, în subsidiar, să se anuleze în parte-actele administrativ fiscale arătate la petitul 1 și 2, exonerând-o de plata unor penalități și dobânzi de întârziere în sumă totală de 379.517 lei, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentei cereri.

Soluția instanței de fond;

Prin sentința nr. 2330 din 10 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins în tot acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul B. București, ca neîntemeiată.

Recursul;

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs, în esență, s-au arătat următoarele:

Se critică în parte sentința recurată numai în ce privește reținerea în sarcina subscrisei, pe lângă taxa antidumping, și a accesoriilor în cuantum de 379.517 lei reprezentând dobânzi 195.703 lei, penalități 110.359 lei, dobânzi aferente T.V.A. în sumă de 46.969 lei și penalități aferente T.V.A. în sumă de 26.486 lei.

Toate aceste accesorii au fost reținute ca fiind datorate, într-un mod simplist, în baza principiului „accesorium sequitur principale" - un principiu de drept care, astfel cum am indicat în jurisprudență, și cum circumstanțele ar fi cerut-o și în speță, ar fi trebuit aici să cunoască o excepție.

Exceptarea de la principiul accesorizării debitelor fiscale nu este în sine interzisă nici de lege, nici de vreun alt principiu imperativ de drept. Ne găsim în speță într-o astfel de situație, unde accesorizarea debitului principal constând în taxare antidumping pentru importuri din Malaysia contravine evident principiului proporționalității și certitudinii impunerii.

Astfel cum ambele părți au învederat în lucrările dosarului, la lit. e)" înregistrare" din Regulamentul (Uniunea Europeană) nr. 966/2010, se prevede "În conformitate cu art. 14 alin. (5) din regulamentul de bază, importarea produsului care face obiectul anchetei ar trebui să facă obiectul unei înregistrări pentru a garantat că, în cazul în care ancheta demonstrează eludarea, poate fi prelevată retroactiv o sumă corespunzătoare în drepturi antidumping începând cu data înregistrării acestor importuri, expediate din Malaezia". Iar la art. 2 din Regulamentul (Uniunea Europeană) nr. 966/2010 se menționează că "autoritățile vamale sunt invitate să ia masurile corespunzătoare pentru înregistrarea importurilor in Uniune identificate la art. 1 din prezentul regulament".

În sarcina importatorilor nu se poate nicidecum reține o „conduită juridică ilicită", nici în ce privește actul juridic al importării unor repere care în țările de origine (unde sunt ofertate) au prețuri mici - nici măcar în contextul în care producători europeni și autorități europene suspectează respectivele țări de origine ca practicând prețuri de dumping -, și nici în ce privește faptul juridic al „pasivității contribuabilului" în regularizarea a drepturilor în vamă, pentru reperele ce au făcut obiectul înregistrării.

Codul de procedură fiscală prevede la art. 119 alin. (1) că sunt datorate dobânzi și penalități de întârziere pentru neachitarea la termenul de scadență, de către debitor, a obligațiilor de plată.

Or, în ce temei ar fi posibilă oare calcularea de accesorii (dobânzi și penalități) începând cu data importurilor (16 februarie 2011) și până la data controlului de regularizare ce a avut loc aproape doi ani mai târziu (03 decembrie 2012).

Se apreciază că este cu totul exclus ca aceste accesorii să fie corect impuse și legitim datorate, întrucât la data de 16 februarie 2011 (data importurilor) datoria în vamă pur și simplu nu includea taxa antidumping, și ca atare taxa antidumping nu era nici certă, nici datorată.

Se arată că la data importului (16 februarie 2011), când nici măcar ancheta europeană nu demonstrase încă practica antidumping (Regulamentul de punere în aplicare nr. 723/2011 a fost adoptat de Consiliul Uniunii Europene la 18 iulie 2014), este indiscutabil că pentru importuri din Malaysia drepturile antidumping nu erau datorate, și implicit debitul suplimentar nu era scadent.

Nici cu dată adoptării regulamentului din 18 iulie 2014, când ancheta Comisiei Europene era finalizată, iar rezultatul ei devenea public, nu se poate spune că drepturile antidumping erau scadente. Regulamentul prevedea obligații ale statelor în ce privește importurile derulate în vama comunitară, nu și obligații ale importatorilor. Drepturile antidumping, până atunci virtuale, deveneau de principiu (nu și de iure) datorate - ele urmau să fie constituite, respectiv calculate și impuse, prin acte statale subsecvente de autoritate: decizii de regularizare a drepturilor vamale. în speță, abia astfel a devenit posibilă Decizia nr. 62785 din 12 decembrie 2012, actul fiscal contestat în parte (în scopurile prezentului recurs).

Un contribuabil nu poate adopta o „pasivitate vinovată" față de exercițiul unui drept (sau „posibilități") ci numai față de îndeplinirea unei obligații legale - este principală critică ce o aducem în recurs sentinței 2330 din 19 septembrie 2014.

În realitate, ne găsim în prezența unui drept (și chiar obligații) aparținând doar statelor de a preleva drepturi antidumping suplimentare, prin acte de autoritate, începând cu data apariției regulamentului european (18 iulie 2014), însă autoritatea vamală română este cea care a ales să iasă din pasivitate abia un an și jumătate mai târziu, prin actul de control de la 12 decembrie 2012, și cu acea ocazie a pretins accesorii la taxa antidumping de la un importator ce nu se afla nicidecum în culpă în raport de îndeplinirea unei obligații vamale.

Considerentele și soluția instanței de recurs;

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este fondată pentru următoarele considerente:

În fapt, se reține că recurenta-reclamantă a depus declarația vamală de punere în circulație din 15 februarie 2011-solicitând regimul vamal de punere în liberă circulație pentru produsele denumite generic “șuruburi” declarând țara de origine și expediție Malaezia.

În perioada depunerii declarațiilor vamale de punere în liberă circulație menționate în Anexa nr. 1, era în vigoare Regulamentul (Comisia Europeană) nr. 966/2010 al Comisiei din data de 27 octombrie 2010, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din data de 28 octombrie 2010, prin care Comisia Europeană a decis deschiderea unei anchete referitoare la o eventuală eludare a masurilor antidumping instituite prin Regulamentul Consiliului European nr. 91/2009 al Consiliului la importurile de anumite elemente de fixare din fier sau oțel originare din Republica Populara Chineză prin importuri de anumite elemente de fixare din fier sau otel expediate din Malaezia, indiferent dacă au fost sau nu declarate ca fiind originare din aceasta țară, și de supunere a acestor importuri la înregistrare.

În urma anchetei menționate mai sus, efectuata de către Comisia Europeană, a fost adoptat Regulamentul de punere în aplicare (Uniunea Europeană) nr. 723/2011 al Consiliului din 18 iulie 2011, privind extinderea taxei antidumping definitive impuse prin Regulamentul Comisiei Europene nr. 91/2009 privind importurile de anumite elemente de fixare din fier sau otel originare din Republica Populara Chineza, la importurile de anumite elemente de fixare din fier sau oțel expediate din Malaezia, indiferent dacă au fost sau nu declarate ca provenind din Malaezia.

- Înalta Curte apreciază că societatea reclamantă nu datorează accesoriile pentru perioada cuprinsă între data de 16 februarie 2011-data importurilor și data adoptării Regulamentului de punere în aplicare (Uniunea Europeană) nr. 723/2011 a Consiliului - din 18 iulie 2011 privind extinderea taxei antidumping definitive impuse prin Regulamentul (Consiliul Europei) nr. 91/2009- privind importurile de anumite elemente de fixare din fier sau oțel originare din Republica Populară Chineză (…) cu referire la codul de înregistrare tarifară declarat de reclamantă.

Art. 120 alin. (1) -"Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv. (...)";

Art. 120

1

alin. (1) -"Plata cu întârziere a obligațiilor fiscale se sancționează cu o penalitate de întârziere datorată pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale principale."

Așadar, conform dispozițiilor legale citate mai sus, dobânzile și penalitățile de întârziere se calculează pentru neachitarea la scadență a obligațiilor bugetare.

Potrivit prevederilor pct. 18 din Regulamentul (Uniunea Europeană) 966/2010 "(...) importarea produsului care face obiectul anchetei ar trebui să facă obiectul unei înregistrări pentru a garanta că, în cazul în care ancheta demonstrează eludarea, poate fi prelevată retroactiv o sumă corespunzătoare în drepturi antidumping începând cu data înregistrării acestor importuri, expediate din Malaysia (...)".

De asemenea, art. 201 din Regulamentul nr. 2913/1992 prevede:

"1. O datorie vamală la import poate să ia naștere prin:

(a) punerea în liberă circulație a mărfurilor supuse drepturilor de import;

(...).

Din coroborarea celor doua prevederi citate anterior, rezulta că datoria vamala a luat naștere la data depunerii declarațiilor vamale de punere în liberă circulație a mărfurilor.

În acest context, Curtea reține că într-adevăr deși potrivit dispozițiile art. 201 din Regulamentul 2913/1992 „O datorie vamală la import poate să ia naștere prin:(a) punerea în liberă circulație a mărfurilor supuse drepturilor de import (…). 2. O datorie vamală se naște în momentul acceptării declarației vamale în cauză.", totuși cu privire la accesoriile stabilite în sarcina intimatei-reclamante în perioada de referință evocată anterior, dispozițiile menționate anterior nu impun și obligația acesteia de a suporta, pentru plata taxei antidumping și a T.V.A. aferentă acesteia și penalitățile/dobânzile de întârziere aferente acestor debite principale, luându-se în considerare specificul acestora din urmă, acestea fiind fixate în mod definitiv prin Regulamentul nr. 723 intrat în vigoare la data de 18 iulie 2011, atât obligația de principiu de plată a taxei antidumping, cât și mai ales cuantumul concret al acesteia, cu titlu retroactiv, începând cu data efectuării importurilor.

Din această perspectivă, Curtea reține că dispozițiile art. 119 lit. d), art. 120 alin. (1) și art. 120

1

alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, cu modificările ulterioare, în forma în vigoare în perioada anterior menționată nu pot impune în sarcina reclamantei-intimată obligația suportării acestor accesorii fiscale aferente taxelor stabilite cu titlu retroactiv în sarcina acesteia, în raport de data efectuării importurilor în cauză, având în vedere că autoritatea fiscală avea obligația aducerii la cunoștința reclamantei-intimată obligația de a plată a debitului sub forma precizării sumei concrete stabilită în sarcina acesteia, astfel încât prin comunicarea debitului principal stabilit la data de 18 iulie 2011, să îi fie adusă la cunoștință și scadența acestuia, prin decizia de impunere suplimentară, dată începând de la care începeau să curgă în sarcina intimatei-reclamante și accesoriile fiscale stabilite în sarcina sa, nefiind permisă perceperea acestora anterior acestei din urmă perioade, intimata-reclamantă susținând în mod justificat că în măsura în care ar fi cunoscut cuantumul concret al debitului principal stabilit astfel cu titlu retroactiv, ar fi avut posibilitatea de a respecta scadența acestui debit și de a evita plata accesoriilor.

Se apreciază că astfel de accesorii nu pot fi solicitate în situații precum cea existentă în speță, decât cel mult de la data instituirii Regulamentului nr. 723/2011 respectiv, din data de 18 iulie 2011, când obligația reclamantei de a achita taxa antidumping si implicit T.V.A., pentru importurile realizate în perioada de desfășurare a anchetei Comisiei Europene, a devenit certă, întrucât până la această dată, având în vedere condițiile în care s-au derulat importurile vizate, respectiv, completarea corectă a declarațiilor vamale și plata la termen a taxelor vamale aferente acestora, la momentul importurilor, sunt elemente care demonstrează buna credință a reclamantei în derularea acestor operațiuni și în respectarea normelor legale în vigoare, aplicabile acestor importuri, iar această bună credință nu poate fi înlăturat de împrejurarea ca ulterior, în urma unei anchete la nivel Uniunii Europene, s-a stabilit ca și importurilor provenite din Malaezia, trebuie să li se aplice taxa antidumping, aplicabilă deja produselor din China, ținând seama și de împrejurarea că nu s-a făcut dovada că reclamanta ar fi avut posibilitatea rezonabilă să cunoască faptul că bunurile importate, provin de fapt din China și nu din Malaezia, așa cum a prezentat exportatorul.

Conform acestei jurisprudențe, importatorului nu i se poate preleva cu titlu retroactiv o anumită taxă vamală dacă trei condiții sunt îndeplinite cumulativ: drepturile vamale inițiale nu au fost percepute din pricina unei erori a autorităților vamale însăși; această eroare nu a putut fi în mod rezonabil decelată de importator, acesta din urmă acționând cu bună credință și dacă acesta a respectat toate dispozițiile prevăzute de legislația în vigoare în ceea ce privește completarea declarației sale vamale (C 161/88 Binder, para 15 și 16 și William Hinton & sons C/30/00, parag. 71).

Or, din interpretarea per a contrario a acestor prevederi, îndeosebi a ultimei cerințe, coroborat cu faptul că în speță nu a fost demonstrată nicio fraudă din partea reclamantei, că certificatul de origine emis de autoritățile malaeziene nu a fost dovedit ca fiind fals și, cu atât mai puțin, că reclamanta însăși ar fi cunoscut caracterul neadevărat al mențiunilor acestuia sau al intenției de fraudare, reiese că importatorul din cauză se poate prevala de buna sa credință pentru importurile realizate anterior publicării oricăror reglementări emanate de la nivelul Uniunii Europene referitoare la caracterul suspectat al importurilor din Malaezia. Abia începând cu publicarea și intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 723/2011 s-ar putea concluziona că reclamanta nu ar fi acționat cu bună credință, în sensul jurisprudenței Curtea de Justiție a Uniunii Europene și că nu a respectat toate dispozițiile legale publicate la nivel comunitar.

În plus, față de cele menționate, tribunalul apreciază și că deși, conform jurisprudenței recente a Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza Paltrade EOOD/C/667/11 efectele juridice ale unui Regulament Uniunii Europene de extindere a unei taxe antidumping inițial instituite doar pentru produse provenite din Republica Populară China, poate fi aplicat retroactiv însă doar ulterior începerii anchetei și înregistrării importului, aceasta retroactivitate nu vizează și calculul accesoriilor datorate pentru taxa antidumping stabilita în baza unor asemenea regulamente, întrucât ar constitui o ignorare a bunei credințe a importatorului și chiar o sancționare a acestuia pentru nerespectarea unor reguli care nu erau în vigoare la momentul realizării importului, ceea ce nu poate fi permis, însăși noțiunea de “accesoriu” astfel cum este reglementată și de O.G. nr. 92/2003, având la bază ideea de culpă a debitorului în a-și achita obligația fiscală la termenul scadent, termen care însă în speță, pentru accesorii, este dat de momentul intrării în vigoare a Regulamentului nr. 723 din 18 iulie 2011, așa cum s-a subliniat anterior, întrucât de la aceasta dată reclamanta a putut efectiv cunoaște cu certitudine, existența obligației sale de a achita taxa antidumping aferentă importurilor analizate în cauză, neputându-se prevala de necunoașterea legii.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs;

Față de cele arătate mai sus, constatând că sentința de fond a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, se va admite recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 2330 din 10 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, se va casa sentința recurată parțial și se va anula Decizia de regularizare nr. 62785 din 12 decembrie 2012 emisă de C. în ceea ce privește accesoriile pentru perioada 16 februarie 2011 - 18 iulie 2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței nr. 2330 din 10 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată, în sensul că anulează Decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 62785 din 12 decembrie 2012 emisă de C. în ceea ce privește accesoriile pentru perioada 16 februarie 2011 - 18 iulie 2011.

Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.

Obligă intimata pârâtă B. București la plata cheltuielilor de judecată către recurenta reclamantă SC A. SRL în cuantum de 100 lei reprezentând taxa judiciară de timbru și 5.000 lei reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2017.