ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1581/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1581/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia

nr. 1581/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul pe rolul Tribunalului București, secția a

Vl-a civilă, sub nr. x/3/2015, reclamantele A. și B. au solicitat, în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 136/1995, Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, art.

1381 și urm. C. civ., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA și cu

intervenientul forțat D., să se dispună obligarea pârâtei la

plata către reclamante a următoarelor sume, cu titlul de

despăgubiri: pentru A., 20.000 lei cu titlul de daune materiale și

1.000.000 lei cu titlul de daune morale; pentru B., 10.000 lei cu titlul de

daune materiale și 200.000 lei cu titlul de daune morale.

De asemenea,

reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente

acestor sume, calculată de la data apariției riscului asigurat

(22.03.2013) și până în momentul plății efective, cu

obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată.

La data de

18.05.2015, s-au depus precizări prin care reclamanta A. a solicitat

modificarea petituiui în sensul acordării, suplimentar față de

prejudiciile deja invocate, a beneficiilor nerealizate de Ia momentul

accidentului până la momentul pronunțării instanței de

judecată, beneficii ce constau în diferența dintre salariul

obținut de reclamantă anterior accidentului, respectiv aprox. 980

euro/lună și venitul minim garantat oferit de statul spaniol, în

cuantum de 310 euro/lună.

Prin

sentința nr. 2989 din 13 mai 2016, Tribunalul București, secția

a VI-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la

plata, către reclamanta A., a sumei de 170.000 lei cu titlu de daune

morale și a dobânzii legale în raport cu această sumă de la data

rămânerii definitive a hotărârii până la data plății

efective, precum și la plata, către reclamanta B., a sumei de 70.000

lei cu titlu de daune morale și a dobânzii legale în raport cu

această suma de la data rămânerii definitive a hotărârii

până la data plății efective.

Prin decizia

nr. 287/A din 14 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei împotriva

hotărârii de primă instanță; a respins, ca nefondat, apelul

reclamantelor împotriva încheierii de ședință din 16.10.2015; a

admis apelul reclamantelor împotriva sentinței nr. 2989 din 13 mai 2016 a

Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe care a

schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta și la plata

către reclamanta A. a sumei de 246,41 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R.

din ziua plății, reprezentând daune materiale, precum și la

plata dobânzii legale aferente acestor daune materiale, cu începere de la dala

introducerii acțiunii - 22.04.2015 și până la data

efectuării plății; a păstrat celelalte dispoziții ale

sentinței apelate.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488

pct. 6 și 8 C. proc. civ. intimala-pârâtă SC C. SA, arătând

că în mod greșit instanța anterioară a apreciat atât asupra

daunelor morale acordate reclamantelor, cât și în ceea ce privește data

de la care datorează dobânda legală aferentă sumei de 246,61

euro.

Recurenta-pârâtă

învederează că reclamantele s-au recuperat aproape în totalitate de

pe urma accidentului, situație de natură să constituie un

criteriu solid pentru diminuarea daunelor morale, a căror întindere nu

trebuie să le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de

lege, spre a nu deveni un folos material injust, fără justificare

cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia.

Sumele

acordate cu acest titlu (în total 600.000 Iei) exced în mod neîntemeiat

despăgubirilor evidențiate în Ghidul pentru soluționarea

daunelor morale întocmit pentru garantarea obiectivității și

tratamentului nediscriminatoriu prevăzut la art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și sunt contrare practicii judiciare

în materie.

Recurenta-pârâtă

invocă soluția pronunțată în Dosarul nr. x/2/2014 având ca

obiect crime împotriva umanității, în care sumele acordate cu titlu

de daune morale urmașilor persoanelor decedate datorită torturii

aplicate de către inculpat, s-au situat în jurul valorii de 20-30.000

euro, situație față de care sumele acordate, cu același

titlu, în prezenta cauză sunt nejustificat de mari.

Recurenta-pârâtă

mai arată că suma de 246,61 euro în raport de care s-a acordat, de

către instanța de apel, dobânda legală, nu era certă

și exigibilă decât în momentul pronunțării unei

hotărâri definitive, respectiv 14.02.2017, sens în care este

greșită obligarea acesteia la plata dobânzii legale începând cu data

de 22.04.2015.

Înalta Curte,

înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 19 iunie 2017, la

întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a

recursului.

Completul de

filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493

alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași

dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să

depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C.

proc. civ.

La data de 3

iulie 2017, în termen legal, reclamantele A. și B. au formulat punct de

vedere la raport prin care au solicitai invalidarea actului procedural și

constatarea nulității căii extraordinare de atac, pentru

ncîncadrarea criticilor formulate în cazurile expres reglementate de

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și

acordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul indicat prin

chitanțele depuse la dosar.

Prin

încheierea de ședință din 20 septembrie 2017 recursul a fost

admis în principiu, fiind acordat termen de judecată la data de 18

octombrie 2017.

Analizând

cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu

prealabil dezlegării aspectelor de nelegalitate deduse judecății

pe calea prezentului recurs, întrucât prin punctul de vedere formulat, la raportul

de admisibilitate și prin concluziile orale ale reprezentantului legal

intimatele-reclamante au înțeles să invoce nulitatea căii

extraordinare de atac pentru neîncadrarea motivelor de recurs în

dispozițiile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că această chestiune a fost

tranșată prin raportul de admisibilitate întocmit în cauză, prin

care s-a stabilit că recursul este admisibil în principiu, respectiv nu

există nereguli procedurale care să împiedice exercitarea controlului

judiciar.

Recurenta-pârâtă

critică hotărârea instanței de apel sub două aspecte,

și anume greșita interpretare a dispozițiilor art. 49 din

Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care instituie criteriul jurisprudenței

naționale, în evaluarea cuantumului daunelor morale, precum și

greșita stabilire a momentului de la care s-au acordat dobânzile aferente

despăgubirilor materiale, care ar fi trebuit să fie, în opinia

acesteia, data rămânerii hotărârii definitive, iar nu data

introducerii acțiunii, aspecte ce pot fi cercetate din perspectiva

dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu va fi

reținut cazul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1)

pct. 6 C. proc. civ., nefiind dezvoltate aspecte de nelegalitate în susținerea

acestui motiv.

Cu privire la

prima critică formulată, Înalta Curte reține că, sub

aspectul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, instanța de

apel a menținut sentința tribunalului care obligat pârâta la plata,

către reclamanta A., a sumei de 170.000 lei și la plata, către

reclamanta B., a sumei de 70.000 lei cu titlu de daune morale și a admis

apelul reclamantelor doar sub aspectul acordării unei despăgubiri

materiale pentru reclamanta A. și a dobânzii legale aferente sumelor

stabilite cu titlu de despăgubire de la data introducerii acțiunii

(22.04.2015) și până Ia data efectuării plății.

S-a

reținut în cauză că faptul prejudiciabil s-a produs la data de

22.03.2013, când intervententul forțat D. a pierdut controlul volanului pe

fondul neadaptării vitezei la condițiile de drum și a intrat în

coliziune cu un stâlp de beton din afara sensului său de mers, apoi cu o

stâncă de piatră situată pe marginea părții

carosabile. În urma impactului au fost rănite reclamantele B. și A.,

care erau pasagere pe bancheta din spate a autoturismului.

Referitor la

cuantumul daunelor morale, Înalta Curte reține că, potrivit art. 49

alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 în vigoare la data producerii

accidentului, în caz de vătămare corporală, la stabilirea

despăgubirilor se vor avea în vedere, printre altele, daunele morale în

conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Din

perspectiva acestui text legal despre care se arată că ar fi fost

greșit interpretat, se susține de către recurentă că

sumele acordate intimatetor-reclamante exced, în mod neîntemeiat, limitelor

prevăzute de Ghidul pentru soluționarea daunelor morale și

că ar contraveni jurisprudenței naționale și a Curții

Europene a Drepturilor Omului în materie, solicitându-se diminuarea lor.

În analiza

acestei critici, Înalta Curte are în vedere, ca prim aspect, faptul că, în

faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul

despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt,

prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede

limitelor analizei permisa în calea extraordinară de atac.

Se poate

invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza

stabilirii acestor despăgubiri, în măsura în care acestea

există. în acest sens, recurenta se prevalează de dispozițiile

art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma Ordinului nr. 14/2011 care stipulează

că daunele morale, în cazul vătămării corporale a unor

persoane, se acordă în conformitate cu legislația și

jurisprudența din România.

Cum

legislația nu cuprinde criterii concrete de evaluare, recurenta

susține că jurisprudența instanțelor naționale este

unicul criteriu oferit de lege, a cărui corectă aplicare poate face

obiectul controlului judiciar în recurs.

Din

această perspectivă solicită a fi utilizat Ghidul pentru

soluționarea daunelor morale elaborat de către Fondul de

Protecție al Victimelor Străzii.

Sub acest

aspect, Înalta Curte reține că studiul de practică

judiciară intitulat „Ghid pentru soluționarea daunelor morale”, nu

poate constitui, în lipsa unei dispoziții legale care să îl

definească ca atare, un criteriu legal obligatoriu pentru instanțe, a

cărui neaplicare să atragă desființarea unei hotărâri

pentru lipsă de temei legal.

În plus,

analiza unei jurisprudențe relevante în materie presupune verificarea de

către organul jurisdicțional a unor cazuri concrete pentru a

identifica situații similare în care, aplicându-se criteriile create pe

cale jurisprudențială, s-au determinat anumite valori ale

prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru

instanța aflată în situația de a statua cu privire la

cuantificarea despăgubirilor.

Simplele

cifre statistice, culese din cazuriie soldate cu vătămarea sau

decesul victimei, astfel cum sunt conținute în ghid, nu sunt suficiente

pentru a putea fi considerate relevante din punctul de vedere al

exigențelor unui criteriu și nu se pot impune, cu forță

obligatorie, în lipsa unei trimiteri normative exprese ia atare mecanism de

cuantificare, având, cel mult, un caracter orientativ pentru o parte a

jurisprudenței.

Este

reală afirmația recurentei în sensul că, în aprecierea

cuantumului daunelor morale, soluțiile adoptate trebuie să se înscrie

în linia jurisprudenței naționale, reperul la care face trimitere

art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 fiind cel al unei

jurisprudențe constante și unitare.

Însă, Înalta

Curte reține că, în situația în care a invocat încălcarea

jurisprudenței cu titlu de criteriu prevăzut de Ordinul C.S.A.,

recurenta trebuia să facă, ea însăși, dovada

existenței unor hotărâri din care să rezulte o practică

diferită a instanțelor în cazuri similare.

Din

această perspectivă, Înalta Curte reține că, în motivarea

recursului său, recurenta a indicat o unică hotărâre a

Curții de Apel București pronunțată în dosarul penal nr. x/2/2004

având un alt obiect, respectiv sancționarea unor crime împotriva

umanității, ce nu poate constitui un argument de natură a dovedi

încălcarea reperului la care face trimitere norma art. 49 alin. (1) lit.

f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, respectiv cel al jurisprudenței

constante și unitare.

Prin urmare,

critica referitoare la încălcarea criteriilor legale de evaluare a

prejudiciului moral este nefondată.

În ceea ce

privește momentul de la care se datorează dobânda aferentă sumei

acordată de către instanță cu titlu de despăgubire

materială, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a

contestat soluția instanței de apel de acordare a dobânzii legale,

respectiv a celei de drept comun, de Ia data introducerii cererii de chemare în

judecată.

Deși nu

a fost indicată natura dobânzii solicitată, dispozițiile art.

1531 alin. (2) teza I C. civ. consacră principiul reparării integrale

a prejudiciului, prejudiciu care cuprinde atât pierderea efectiv suferită

de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este

lipsit (lucrum cessans), daune-interese sub forma dobânzii legale.

Instanța

de apel a reținut că pentru daunele morale este corect

raționamentul instanței de fond care a apreciat că dobânda

aferentă acestei creanțe este datorată de la momentul

rămânerii definitive a hotărârii care o constată însă, în

ceea ce privește despăgubirea materială reprezentând

contravaloarea dispozitivului medical achiziționat de reclamantă,

dobânda reglementată de O.G. nr. 13/2011 este datorată de la data la

care asigurătorul a cunoscut dauna și obligația sa

corelativă de achitare a acesteia.

Cum în

cauză asigurătorul nu a fost avizat de daună, reclamantele

neformulând o cerere de despăgubiri în fața acestuia, iar reclamanta

nu a solicitat plata penalităților de întârziere reglementate prin

dispozițiile art. 37 din Ordinul nr. 14/2011, ci dobânda legală

(dreptul comun), având în vedere că dovada cheltuielii a fost

atașată cererii de chemare în judecată, aceasta este, potrivit

art. 1522 alin. (1) C. civ., data de la care se prezumă că s-a

născut obligația garantului asigurător, care a preluat, în baza

contractului de asigurare, obligația de achitare a despăgubirii de la

autorul faptei ilicite, potrivit dreptului comun în materia răspunderii

civile.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta SC C. împotriva deciziei nr. 287/A din 14 februarie 2017 a Curții

de Apel București, secția a V-a civilă, și, întrucât prin

efectul respingerii recursului recurenta-pârâtă a devenit parte

căzută în pretenții, iar intimatele-reclamante A. și B. au

solicitat și dovedit cheltuielile de judecată, astfel cum impun

dispozițiile art. 452 C. proc. civ., va obliga în baza art. 451 alin. (1) C.

proc. civ. recurenta-pârâtă la plata, către acestea, a sumei de 6.000

lei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv 4.000 lei către A.

și 2.000 lei către B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC C., cu sediul în comuna Voluntari, jud.

Ilfov, împotriva deciziei nr. 287/A din 14 februarie 2017 a Curții de Apel

București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu

intimatele-reclamante A., B., ambele cu domiciliul procesual ales la Cabinet de

avocat F., cu sediul în Iași, jud. Iași, și cu

intimatul-intervenient D., cu domiciliul în Vulcan, jud. Hunedoara.

Obligă

recurenta-pârâtă la plata sumei de 6.000 lei către

intimatele-reclamante A. și B. reprezentând cheltuieli de judecată,

respectiv 4.000 lei către A. și 2.000 lei către B.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică azi, 18 octombrie 2017.