ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1581/2017

Decizia nr. 1581/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, sub nr. x/3/2015, reclamantele A. și B. au solicitat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 136/1995, Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, art. 1381 și urm. C. civ., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA și cu intervenientul forțat D., să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamante a următoarelor sume, cu titlul de despăgubiri: pentru A., 20.000 lei cu titlul de daune materiale și 1.000.000 lei cu titlul de daune morale; pentru B., 10.000 lei cu titlul de daune materiale și 200.000 lei cu titlul de daune morale. De asemenea, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data apariției riscului asigurat (22.03.2013) și până în momentul plății efective, cu obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 18.05.2015, s-au depus precizări prin care reclamanta A. a solicitat modificarea petituiui în sensul acordării, suplimentar față de prejudiciile deja invocate, a beneficiilor nerealizate de Ia momentul accidentului până la momentul pronunțării instanței de judecată, beneficii ce constau în diferența dintre salariul obținut de reclamantă anterior accidentului, respectiv aprox. 980 euro/lună și venitul minim garantat oferit de statul spaniol, în cuantum de 310 euro/lună.

Prin sentința nr. 2989 din 13 mai 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata, către reclamanta A., a sumei de 170.000 lei cu titlu de daune morale și a dobânzii legale în raport cu această sumă de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plății efective, precum și la plata, către reclamanta B., a sumei de 70.000 lei cu titlu de daune morale și a dobânzii legale în raport cu această suma de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plății efective.

Prin decizia nr. 287/A din 14 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei împotriva hotărârii de primă instanță; a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor împotriva încheierii de ședință din 16.10.2015; a admis apelul reclamantelor împotriva sentinței nr. 2989 din 13 mai 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta și la plata către reclamanta A. a sumei de 246,41 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând daune materiale, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor daune materiale, cu începere de la dala introducerii acțiunii - 22.04.2015 și până la data efectuării plății; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. intimala-pârâtă SC C. SA, arătând că în mod greșit instanța anterioară a apreciat atât asupra daunelor morale acordate reclamantelor, cât și în ceea ce privește data de la care datorează dobânda legală aferentă sumei de 246,61 euro. Recurenta-pârâtă învederează că reclamantele s-au recuperat aproape în totalitate de pe urma accidentului, situație de natură să constituie un criteriu solid pentru diminuarea daunelor morale, a căror întindere nu trebuie să le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia.

Sumele acordate cu acest titlu (în total 600.000 Iei) exced în mod neîntemeiat despăgubirilor evidențiate în Ghidul pentru soluționarea daunelor morale întocmit pentru garantarea obiectivității și tratamentului nediscriminatoriu prevăzut la art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și sunt contrare practicii judiciare în materie. Recurenta-pârâtă invocă soluția pronunțată în Dosarul nr. x/2/2014 având ca obiect crime împotriva umanității, în care sumele acordate cu titlu de daune morale urmașilor persoanelor decedate datorită torturii aplicate de către inculpat, s-au situat în jurul valorii de 20-30.000 euro, situație față de care sumele acordate, cu același titlu, în prezenta cauză sunt nejustificat de mari.

Recurenta-pârâtă mai arată că suma de 246,61 euro în raport de care s-a acordat, de către instanța de apel, dobânda legală, nu era certă și exigibilă decât în momentul pronunțării unei hotărâri definitive, respectiv 14.02.2017, sens în care este greșită obligarea acesteia la plata dobânzii legale începând cu data de 22.04.2015. Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 19 iunie 2017, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc.

civ. La data de 3 iulie 2017, în termen legal, reclamantele A. și B. au formulat punct de vedere la raport prin care au solicitai invalidarea actului procedural și constatarea nulității căii extraordinare de atac, pentru ncîncadrarea criticilor formulate în cazurile expres reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și acordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul indicat prin chitanțele depuse la dosar.

Prin încheierea de ședință din 20 septembrie 2017 recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen de judecată la data de 18 octombrie 2017. Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu prealabil dezlegării aspectelor de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs, întrucât prin punctul de vedere formulat, la raportul de admisibilitate și prin concluziile orale ale reprezentantului legal intimatele-reclamante au înțeles să invoce nulitatea căii extraordinare de atac pentru neîncadrarea motivelor de recurs în dispozițiile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că această chestiune a fost tranșată prin raportul de admisibilitate întocmit în cauză, prin care s-a stabilit că recursul este admisibil în principiu, respectiv nu există nereguli procedurale care să împiedice exercitarea controlului judiciar.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de apel sub două aspecte, și anume greșita interpretare a dispozițiilor art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care instituie criteriul jurisprudenței naționale, în evaluarea cuantumului daunelor morale, precum și greșita stabilire a momentului de la care s-au acordat dobânzile aferente despăgubirilor materiale, care ar fi trebuit să fie, în opinia acesteia, data rămânerii hotărârii definitive, iar nu data introducerii acțiunii, aspecte ce pot fi cercetate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu va fi reținut cazul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nefiind dezvoltate aspecte de nelegalitate în susținerea acestui motiv.

Cu privire la prima critică formulată, Înalta Curte reține că, sub aspectul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, instanța de apel a menținut sentința tribunalului care obligat pârâta la plata, către reclamanta A., a sumei de 170.000 lei și la plata, către reclamanta B., a sumei de 70.000 lei cu titlu de daune morale și a admis apelul reclamantelor doar sub aspectul acordării unei despăgubiri materiale pentru reclamanta A. și a dobânzii legale aferente sumelor stabilite cu titlu de despăgubire de la data introducerii acțiunii (22.04.2015) și până Ia data efectuării plății. S-a reținut în cauză că faptul prejudiciabil s-a produs la data de 22.03.2013, când intervententul forțat D. a pierdut controlul volanului pe fondul neadaptării vitezei la condițiile de drum și a intrat în coliziune cu un stâlp de beton din afara sensului său de mers, apoi cu o stâncă de piatră situată pe marginea părții carosabile.

În urma impactului au fost rănite reclamantele B. și A., care erau pasagere pe bancheta din spate a autoturismului. Referitor la cuantumul daunelor morale, Înalta Curte reține că, potrivit art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 în vigoare la data producerii accidentului, în caz de vătămare corporală, la stabilirea despăgubirilor se vor avea în vedere, printre altele, daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Din perspectiva acestui text legal despre care se arată că ar fi fost greșit interpretat, se susține de către recurentă că sumele acordate intimatetor-reclamante exced, în mod neîntemeiat, limitelor prevăzute de Ghidul pentru soluționarea daunelor morale și că ar contraveni jurisprudenței naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, solicitându-se diminuarea lor.

În analiza acestei critici, Înalta Curte are în vedere, ca prim aspect, faptul că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permisa în calea extraordinară de atac. Se poate invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, în măsura în care acestea există. în acest sens, recurenta se prevalează de dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma Ordinului nr. 14/2011 care stipulează că daunele morale, în cazul vătămării corporale a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Cum legislația nu cuprinde criterii concrete de evaluare, recurenta susține că jurisprudența instanțelor naționale este unicul criteriu oferit de lege, a cărui corectă aplicare poate face obiectul controlului judiciar în recurs. Din această perspectivă solicită a fi utilizat Ghidul pentru soluționarea daunelor morale elaborat de către Fondul de Protecție al Victimelor Străzii. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că studiul de practică judiciară intitulat „Ghid pentru soluționarea daunelor morale”, nu poate constitui, în lipsa unei dispoziții legale care să îl definească ca atare, un criteriu legal obligatoriu pentru instanțe, a cărui neaplicare să atragă desființarea unei hotărâri pentru lipsă de temei legal.

În plus, analiza unei jurisprudențe relevante în materie presupune verificarea de către organul jurisdicțional a unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudențială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor. Simplele cifre statistice, culese din cazuriie soldate cu vătămarea sau decesul victimei, astfel cum sunt conținute în ghid, nu sunt suficiente pentru a putea fi considerate relevante din punctul de vedere al exigențelor unui criteriu și nu se pot impune, cu forță obligatorie, în lipsa unei trimiteri normative exprese ia atare mecanism de cuantificare, având, cel mult, un caracter orientativ pentru o parte a jurisprudenței.

Este reală afirmația recurentei în sensul că, în aprecierea cuantumului daunelor morale, soluțiile adoptate trebuie să se înscrie în linia jurisprudenței naționale, reperul la care face trimitere art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 fiind cel al unei jurisprudențe constante și unitare. Însă, Înalta Curte reține că, în situația în care a invocat încălcarea jurisprudenței cu titlu de criteriu prevăzut de Ordinul C.S.A., recurenta trebuia să facă, ea însăși, dovada existenței unor hotărâri din care să rezulte o practică diferită a instanțelor în cazuri similare.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, în motivarea recursului său, recurenta a indicat o unică hotărâre a Curții de Apel București pronunțată în dosarul penal nr. x/2/2004 având un alt obiect, respectiv sancționarea unor crime împotriva umanității, ce nu poate constitui un argument de natură a dovedi încălcarea reperului la care face trimitere norma art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, respectiv cel al jurisprudenței constante și unitare. Prin urmare, critica referitoare la încălcarea criteriilor legale de evaluare a prejudiciului moral este nefondată. În ceea ce privește momentul de la care se datorează dobânda aferentă sumei acordată de către instanță cu titlu de despăgubire materială, Înalta Curte reține următoarele: Recurenta a contestat soluția instanței de apel de acordare a dobânzii legale, respectiv a celei de drept comun, de Ia data introducerii cererii de chemare în judecată.

Deși nu a fost indicată natura dobânzii solicitată, dispozițiile art. 1531 alin. (2) teza I C. civ. consacră principiul reparării integrale a prejudiciului, prejudiciu care cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), daune-interese sub forma dobânzii legale. Instanța de apel a reținut că pentru daunele morale este corect raționamentul instanței de fond care a apreciat că dobânda aferentă acestei creanțe este datorată de la momentul rămânerii definitive a hotărârii care o constată însă, în ceea ce privește despăgubirea materială reprezentând contravaloarea dispozitivului medical achiziționat de reclamantă, dobânda reglementată de O.G.

nr. 13/2011 este datorată de la data la care asigurătorul a cunoscut dauna și obligația sa corelativă de achitare a acesteia. Cum în cauză asigurătorul nu a fost avizat de daună, reclamantele neformulând o cerere de despăgubiri în fața acestuia, iar reclamanta nu a solicitat plata penalităților de întârziere reglementate prin dispozițiile art. 37 din Ordinul nr. 14/2011, ci dobânda legală (dreptul comun), având în vedere că dovada cheltuielii a fost atașată cererii de chemare în judecată, aceasta este, potrivit art. 1522 alin. (1) C. civ., data de la care se prezumă că s-a născut obligația garantului asigurător, care a preluat, în baza contractului de asigurare, obligația de achitare a despăgubirii de la autorul faptei ilicite, potrivit dreptului comun în materia răspunderii civile.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. împotriva deciziei nr. 287/A din 14 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, și, întrucât prin efectul respingerii recursului recurenta-pârâtă a devenit parte căzută în pretenții, iar intimatele-reclamante A. și B. au solicitat și dovedit cheltuielile de judecată, astfel cum impun dispozițiile art. 452 C. proc. civ., va obliga în baza art. 451 alin. (1) C. proc. civ. recurenta-pârâtă la plata, către acestea, a sumei de 6.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv 4.000 lei către A. și 2.000 lei către B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C., cu sediul în comuna Voluntari, jud. Ilfov, împotriva deciziei nr. 287/A din 14 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante A., B., ambele cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat F., cu sediul în Iași, jud. Iași, și cu intimatul-intervenient D., cu domiciliul în Vulcan, jud. Hunedoara. Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 6.000 lei către intimatele-reclamante A. și B. reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv 4.000 lei către A. și 2.000 lei către B. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi, 18 octombrie 2017.