ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1519/2017

Obiectul cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita la data de 7 iulie 2016, reclamanta A. a solicitat anularea dispoziției nr. 398/2016 emisă Primăria Municipiului Gheorghieni, în baza Legii nr. 10/2001, obligarea pârâtei la emiterea unei noi dispoziții cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent și înaintarea deciziei cu propunerea de acordare a despăgubirilor, însoțită de întreg dosarul administrativ, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Hotărârea pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 1550 din 9 noiembrie 2016, Tribunalul Harghita a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Gheorgheni, prin Primar, în sensul că a anulat dispoziția nr. 198/2016 referitoare la respingerea notificării nr. 78 din 14 februarie 2002 și a obligat-o pe pârâtă să emită decizie cu propunere de acordare a măsurii reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și să emită decizia prin care să propună Comisiei Naționale pentru Compensarea imobilelor acordarea de măsuri reparatorii conform Legii nr. 165/2013 pentru imobilul solicitat de reclamantă.

Hotărârea pronunțată de curtea de apel în apel Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, prin decizia nr. 161/A din 13 aprilie 2017, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Gheorgheni, prin Primar, și a schimbat în tot sentința tribunalului, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Cererea de recurs Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanta a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 iulie 2017. În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., instanța a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport reținându-se că recursul nu este admisibil, fiind promovat împotriva unei decizii definitive.

Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod, Prin punctul de vedere la raport, recurenta-reclamantă a susținut că recursul este admisibil și a solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat. Constatându-se încheiată procedura de filtru, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac, la data de 6 octombrie 2017, fără citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția de inadmisibilitate, reținută prin raportul întocmit în cauză, Înalta Carte constată următoarele: Litigiul de față este întemeiat pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001. Legea nr. 10/2001, în art. 26 alin. (3) teza a II a, astfel cum a fost modificat prin art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prevede că „Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel”. Rezultă deci că potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, hotărârea tribunalului de soluționare a contestației împotriva deciziei sau a dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură este supusă recursului de competența curții de apel. De asemenea, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare, în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data de 25 noiembrie 2010. Or, în cauză hotărârea tribunalului a fost pronunțată ulterior acestei date, respectiv la 9 noiembrie 2016. Ca atare, prezentei cauze, îi sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată de Legea nr. 202/2010. În cauză sunt însă incidente și dispozițiile tranzitorii ale art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., intrată în vigoare ulterior Legii nr. 202/2010, care a modificat Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă Instanță este definitivă, de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este supusă recursului sau că poate fi atacată cu recurs, ori, după caz, legea folosește o altă expresie similară.” Față de cele sus-menționate, din coroborarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. cu art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 76/2012 rezultă că decizia nr. 161 din 13 aprilie 2017 a Curții de Apel Târgu Mureș, atacată în speță, nu este susceptibilă de recurs, fiind pronunțată de curtea de apel în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului. Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie tăcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia. În consecință, pentru considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantă.