ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 741/2016

Decizia nr. 741/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea Deciziei nr. 217 din 26 aprilie 2013 a C.

Prin sentința civilă nr. 1252 din 15 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea promovată de reclamanta SC A. SA, prin administrator special SC D. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. și a anulat în parte Decizia C. nr. 217 din 26 aprilie 2013, numai în ceea ce privește sumele de plată stabilite în sarcina reclamantei la art. 3, cu titlul de taxă de funcționare, fond de garantare, dobânzi și majorări de întârziere aferente, calculate pentru activitatea de asigurare desfășurată pe teritoriul Ungariei.

Împotriva sentinței civile nr. 1252 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta B. - E., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din N.C.P.C.

În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, în contextul prezentării succinte a situației de fapt, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea primei instanțe este nelegală și nemotivată, cu referire, desigur, numai în ceea ce privește anularea parțială a Deciziei nr. 217 din 26 aprilie 2012, respectiv a sumelor de plată prevăzute la art. 3, stabilite în sarcina intimatei-reclamante cu titlu de taxă de funcționare, fond de garantare, dobânzi și majorări de întârziere aferente, calculate pentru activitatea de asigurare desfășurată pe teritoriul Ungariei (art. 3 pct. 1-4).

A mai susținut recurenta că sumele indicate la art. 3 pct. 1-4 din Decizia B. nr. 217 din 26 aprilie 2013 au rezultat ca urmare a includerii în baza de calcul a taxei de funcționare și a contribuției la Fondul de garantare, nu numai a valorii primelor de asigurare rezultate din activitatea desfășurată pe teritoriul Ungariei, ci și a valorii primelor de asigurare rezultate din activitatea desfășurată pe teritoriul României și înregistrate în conturi de creditori diverși, cu precizarea că valoarea primelor de asigurare rezultate din activitatea desfășurată pe teritoriul Ungariei a fost inclusă numai în baza de calcul a taxei de funcționare și a contribuției la Fondul de garantare, nu și în baza de calcul a taxei RCA.

Făcând trimiteri numeroase la prevederile Legii nr. 32/2000 dar și la art. 9 din Directiva nr. 92/49/CE, recurenta a arătat că societățile de asigurare întocmesc un singur set de situații financiare, un singur bilanț, și o singură balanță de verificare în care sunt reflectate inclusiv primele de asigurare încasate, rezultate din activitatea desfășurată prin intermediul sucursalelor și care se raportează autorității competente din statul membru de origine, potrivit art. 44 din Directiva nr. 92/49/CE, concluzionând astfel că, autoritatea competentă din statul membru gazdă asigură respectarea de către sucursala asigurătorului a prevederilor legale privind protecția consumatorilor, privind modalitatea de soluționare a petițiilor.

A mai arătat recurenta, făcând trimiteri la legislația din Ungaria, că în cazul de față competențele autorității din Ungaria de supraveghere a unei filiale nu au relevanță deoarece reclamata intimată își desfășoară activitatea pe teritoriul Ungariei în baza dreptului de stabilire prin intermediul unei sucursale. Astfel, în ceea ce privește calificarea taxei de funcționare și a contribuției la Fondul de garantare, recurenta a susținut că instanța de fond a apreciat că acestea reprezintă taxe parafiscale și impozite indirecte, fără însă a indica în mod corect în care dintre cele două categorii a apreciat că este inclusă fiecare contribuție, cu atât mai mult cu cât, pornind chiar de la definițiile indicate în motivarea sentinței, nici taxa de funcționare și nici contribuția la Fondul de garantare nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a fi calificate ca fiind taxe parafiscale ori impozite indirecte.

În fine, a mai arătat recurenta că din simpla depunere la dosar a extraselor de acte normative de către reclamata intimată, nu rezultă nici sensul termenilor utilizați, nici intenția reală a legiuitorului și, în fine, nici care sunt activitățile concrete pentru care sunt încasate taxele de către autoritatea din Ungaria, destinația lor și nici natura acestor taxe, astfel că și sub acest aspect hotărârea primei instanțe este nelegală, cu atât mai mult cu cât motivul referitor la „eliminarea dublei impuneri”, cu referire la cauza C-243/11 este străin de natura cauzei, taxa încasată de autoritatea competentă din Ungaria nefiind similară taxei de funcționare datorată autorității recurente pentru activitatea de supraveghere financiară.

Societatea intimată a formulat întâmpinare susținând, în esență, că ambele motive de recurs invocate de recurenta B. cu referire la hotărârea instanței de fond (art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.) sunt neîntemeiate. A arătat intimata-reclamantă că prima instanță în mod judicios a dat eficiență și prioritate dreptului european în materia asigurărilor care instituie regula potrivit căreia primele de asigurare sunt supuse exclusiv impozitelor indirecte și taxelor parafiscale din statul în care este situat riscul sau, după caz, din statul angajatorului.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu întocmit în conformitate cu prevederile art. 493 C. proc. civ., comunicat părților, a fost admis în principiu recursul prin încheierea din 14 octombrie 2015, fixându-se termen pentru judecata pe fond a recursului în ședință publică, conform art.  493 alin. (7) C. proc. civ.

5.Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentei-pârâte și a apărărilor intimatei-reclamante, urmare a reevaluării ansamblului probator administrat în cauză din perspectiva cadrului normativ intern și european aplicabil, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele în continuare arătate.

Reclamanta - intimată SC A. SA a supus controlului de legalitate de către instanța de contencios administrativ Decizia recurentei nr. 217 din 26 aprilie 2013 prin care, la art. 3, s-a dispus ca societatea reclamantă să achite anumite sume de bani cu titlu de taxă de funcționare, contribuție la fondul de garantare și taxă RCA datorate, precum și dobânzi și majorări/penalități de întârziere aferente acestora.

Astfel cum s-a reținut și în cuprinsul sentinței atacate, prin acțiunea de față, reclamanta a contestat în parte art. 3 din Decizia nr. 217/2013, respectiv numai în ceea ce privește sumele de plată stabilite în sarcina sa prin pct. 1-4 ale art. 3, calculate pentru activitatea desfășurată în Ungaria, susținând că o atare măsură contravine prevederilor legislației europene în domeniul asigurărilor, limite în care a fost de altfel admisă acțiunea societății intimate.

Argumentul esențial avut în vedere de prima instanță în susținerea soluției adoptate l-a reprezentat pretinsa încălcare a prevederilor europene, respectiv a art. 42 alin. (2) din Directiva nr. 92/43/CEE și a art. 50 din Directiva nr. 2002/83/CE, raportat la care s-a apreciat că primele de asigurare încasate de Astra din activitatea de asigurări de viață și non-viață desfășurată în Ungaria, în baza dreptului de stabilire, se supun exclusiv impozitelor indirecte și taxelor parafiscale prevăzute în legislația statului membru al angajamentului sau în care este situat riscul, stat care în cauză, în interpretarea dată de instanță definițiilor cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. d) din Directiva nr. 88/357/CEE și art. 1 alin. (1) lit. g) din Directiva nr. 2002/83/CE este Ungaria, câtă vreme nu s-a susținut și nici dovedit că România ar fi statul angajamentului sau statul în care este situat riscul raportat la contractele încheiate în Ungaria.

Instanța de fond a înlăturat totodată apărările formulate de autoritatea pârâtă vizând lipsa de incidență a directivelor europene sus arătate, apreciind că textele europene se referă la impozite indirecte și taxe parafiscale care grevează primele de asigurare fără nicio distincție în funcție de scopul perceperii acestora, susținând astfel că destinația sumelor care justifică perceperea taxelor în discuție conform legislației interne, este irelevantă.

Contrar celor reținute de prima instanță și în acord cu susținerile recurentei-pârâte, instanța de control judiciar constată că, raportat la situația de fapt, concretă, nu au aplicabilitate în cauză prevederile europene invocate și ca atare nu se poate pune problema nerespectării principiului supremației dreptului european și al efectului direct al acesteia.

În mod clar, în cuprinsul art. 46 alin. (2) din cuprinsul art. 46 alin. (2) din Directiva nr. 92/49/CEE se face trimitere la impozite indirecte și la taxe parafiscale.

Instanța de control judiciar împărtășește opinia recurentei-pârâte în sensul că, contribuția la fondul de garantare constituit în temeiul art. 60 din Legea nr. 136/1995, datorată și de societatea reclamantă intimată pentru sucursala sa din Ungaria, nu este un impozit indirect și nici o taxă parafiscală, nefiind subsumată și nici calificată ca atare, cum bine a arătat recurenta, nici prevederilor Legii nr. 500/2002, și nici reglementărilor cuprinse în C. fisc.

Din această perspectivă are relevanță împrejurarea că o atare contribuție nu este virată către bugetul de stat, precum impozitele și taxele, ci către fondul special constituit potrivit art. 2 pct. 88 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările aduse prin Legea specială, nr. 163/1995 prin care s-a stabilit și destinația fondului de garantare, respectiv plata indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, în cazul constatării stării de insolvență a asigurătorului.

Ca atare, rezultă natura juridică distinctă a contribuției față de categoriile taxelor și impozitelor, în lipsa unei prevederi legale clare, lipsite de echivoc, în acest sens și derivând din prevederea cuprinsă în legea specială sus-arătată.

Nici în ceea ce privește taxa de funcționare datorată de societate pentru sucursala din Ungaria nu se poate reține, astfel cum a arătat recurenta, natura acesteia de taxă parafiscală, instanța de recurs apreciind în sensul validității argumentelor prezentate în acest sens, respectiv împrejurarea că nu este menționată în Registrul taxelor și tarifelor nefiscale emanând de la F., publicat pe un site de internet, nu este prevăzută ca fiind o taxă parafiscală nici în studiile elaborate la nivelul Uniunii Europene (a se vedea în acest sens studiul elaborat în anul 2012 de către Insurance Europe).

În fine, nu lipsită de relevanță este și Decizia Curții Constituționale nr. 892/2012, potrivit cu care „taxele parafiscale reprezintă o categorie distinctă, specială de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituțiilor și/sau organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare”.

Or, taxa de funcționare datorată de societățile de asigurare către autoritatea de supraveghere nu reprezintă un venit complementar pentru a fi calificată drept taxă parafiscală ci un venit propriu la bugetul fostei C., actuala B., conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 32/2000.

Mai mult decât atât, în raportul "Indirect taxation on insurance contracts in Europe", ed. martie 2013 elaborat de Insurance Europe - raport care a fost admis ca probă de instanța de fond - sunt enumerate, la pag. 51-53, mai multe categorii de taxe percepute în Ungaria, având cote de contribuție cuprinse între 10% și 30%. Însă nicăieri în secțiunea referitoare la această țară nu sunt precizate taxa plătită de societate către autoritatea de supraveghere din această țară ("compusă dintr-o sumă fixă și o sumă variabilă", după cum a reținut instanța de fond) sau contribuția plătită către H. (de 0,25% din încasările totale de piață ale anului anterior pentru Fondul de Despăgubire, plătibilă trimestrial). Aceste două contribuții nu sunt menționate nici în ediția din aprilie 2014 a aceluiași raport.

În consecință, având în vedere toate cele arătate mai sus, și instanța de control judiciar reține că taxele și contribuțiile în discuție (atât cele prevăzute de legislația română, cât și cele la care face referire SC A. SA că le-ar fi plătit în Ungaria) prin reglementarea și specificația lor, nu pot fi subsumate categoriilor de impozite indirecte, nici taxelor parafiscale, motiv pentru care prevederile art. 46 alin. (2) parag. 1 din Directiva nr. 92/49/CEE și, respectiv, art. 50 din/Directiva nr. 2002/83/CEE nu au aplicabilitate în speța în cauză.

Pentru toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) și (2) C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată va fi admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B., va fi casată hotărârea atacată, în tot, iar în rejudecare va fi respinsă ca neîntemeiată acțiunea societății reclamante, aflată în procedura de insolvență.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 1252 din 15 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, prin lichidator judiciar provizoriu SC G. SPRL.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 martie 2016.