ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 693/2016

Decizia nr. 693/2016

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul

A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B., C. Craiova, D. Timiș și F., anularea Deciziei de imputare nr. 162846 din 1 din 12 iunie 2014, a Hotărârii nr. 66418 din 31 iulie 2014, emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul D. Timiș, a Hotărârii nr. 141 din 26 septembrie 2014 a F. constituită pe lângă E., exonerarea de la plata sumei de 1.753 lei, stabilită cu titlu de pagubă în sarcina E. și repunerea în drepturi cu privire la sporul de 25 % pentru studii superioare.

2.1.

Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1179 din 22 septembrie 2015, a admis excepția de necompetență materială și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Curții de Apel Timișoara, reținând următoarele:

În cauză, actele administrative atacate au fost emise în baza O.G. nr. 121/1998, urmându-se procedura de contestare instituită prin dispozițiile art. 30-43 din acest act normativ, procedură administrativ jurisdicțională de care reclamantul a înțeles să beneficieze.

Această procedură s-a finalizat cu emiterea Hotărârii nr. 141 din 28 septembrie 2014 a F. din cadrul E., hotărâre care îmbracă forma unui act administrativ-jurisdicțional.

Așa fiind, a apreciat că în cauză competența de soluționare a litigiului este determinată de rangul central al emitentului Hotărârii nr. 141 din 28 septembrie 2014, respectiv, F. din cadrul E.

2.1. Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 316 din 17 noiembrie 2015, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și, constatând existența unui conflict negativ de competență, a sesizat instanța competentă pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamantul a solicitat anularea deciziei de imputare prin care s-a dispus recuperarea unui spor salarial, considerat nelegal de către angajator.

Drepturile salariale achitate reclamantului, respectiv imputarea plăților pretins nelegale, au la bază tocmai raportul de serviciu al reclamantului, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici (astfel cum au fost modificate prin art. 4 din Legea nr. 2 din 01 februarie 2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești), potrivit cărora cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.

Cum în privința polițiștilor (funcționari publici cu statut special) nu există o normă juridică derogatorie de la prevederile menționate, a apreciat că în speță competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Timiș, neavând relevanță că decizia de imputare a fost atacată pe cale administrativă, întrucât actul care îi produce o vătămare este actul emis de

D.

Timiș.

În plus, a reținut că dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 prevăd competența tribunalelor indiferent de nivelul ierarhic al autorității care emite actul atacat, în stabilirea instanței competente fiind necesar doar ca litigiul să aibă ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public.

Prin urmare, dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, constituind normă specială, derogatorie de la dreptul comun în materia contenciosului administrativ, este aplicabil cu prioritate față de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență;

Înalta Curte,

constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134 și art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează să pronunțe regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei și dispozițiile legale incidente pricinii.

Obiectul cererii deduse judecății vizează anularea Deciziei de imputare nr. 162846/1 din 12 iunie 2014 emisă de D.

Timiș

, a Hotărârii nr. 66418 din 31 iulie 2014, emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul D. Timiș, a Hotărârii nr. 141 din 26 septembrie 2014 a F. constituită pe lângă E., exonerarea de la plata sumei de 1.753 lei, stabilită cu titlu de pagubă în sarcina E., și repunerea în drepturi cu privire la sporul de 25 % pentru studii superioare.

Instanța de control judiciar reține că actele administrative contestate sunt emise în temeiul O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

În speță, anterior învestirii instanței, împotriva deciziei de imputare au fost exercitate căile de atac administrativ-jurisdicționale reglementate de art. 30 și următoarele din O.G. nr. 121/1998, procedura administrativ-jurisdicțională fiind finalizată prin Hotărârea nr. 141 din 26 septembrie 2014 a F. din cadrul E., act administrativ-jurisdicțional cu caracter definitiv, potrivit art. 31 alin. (4) din aceeași ordonanță.

Legea nr. 554/2004 definește actul administrativ-jurisdicțional ca fiind actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuții de jurisdicție administrativă specială (art. 2 alin. (1) lit. d)).

Pe de altă parte, în considerarea caracterului facultativ al jurisdicțiilor administrative speciale, stabilit prin Constituția României, Legea nr. 554/2004 prevede, la art. 6, reguli procedurale conform cărora actele administrative susceptibile de a face obiectul unei jurisdicții speciale administrative pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, cu respectarea dispozițiilor art. 7 alin. (1), referitoare la procedura prealabilă administrativă, dacă partea înțelege să nu exercite procedura administrativ-jurisdicțională; dacă, însă, persoana care se consideră vătămată a optat pentru procedura administrativ-jurisdicțională, în lipsa unor prevederi exprese derogatorii, actul administrativ-jurisdicțional prin care este finalizată procedura va constitui obiectul acțiunii în contencios administrativ, în temeiul art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din lege.

În acest sens sunt dispozițiile art.

43

din

O.G. nr. 121/1998

,

potrivit cărora

în situația în care, după epuizarea căilor de atac administrative, persoanele obligate la repararea prejudiciului în condițiile acestei ordonanțe consideră că au fost lezate într-un drept legitim se pot adresa instanței judecătorești competente, potrivit legii.

Așadar, dispozițiile legii speciale nu prevăd, în mod explicit, care este instanța competentă să soluționeze contestația formulată de persoanele interesate, norma legală în discuție fiind una de trimitere la dreptul comun în materie, care este Legea nr. 554/2004.

Interpretând în corelație prevederile acestei din urmă legi cu cele ale O.G. nr. 121/1998, Înalta Curte constată că decizia de imputare are natura juridică a unui act administrativ tipic, susceptibil să facă obiectul unei jurisdicții administrative speciale și că reclamanta a urmat ambele căi de atac administrativ-jurisdicționale, prevăzute în art. 30-31 din O.G. nr. 121/1998, ultimul act, cu caracter definitiv în sistemul administrativ, fiind hotărârea Comisiei de jurisdicție a imputațiilor din cadrul ministerului de resort.

Așadar, deși angajarea propriu-zisă a răspunderii materiale a reclamantului se face prin decizia de imputare, în considerarea efectelor specifice procedurii administrativ-jurisdicționale, competența instanței este determinată de rangul central al autorității emitente a hotărârii cu caracter definitiv în sistemul administrativ, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, dispozițiile legale invocate de Curtea de Apel București, ca instanță de trimitere, respectiv art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici astfel cum a fost modificat prin art. 4 din Legea nr. 2/2013 pentru degrevarea instanțelor judecătorești care atrag competența tribunalului, nu sunt aplicabile.

2

. Temeiul legal al regulatorului de competență;

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei, privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B., C. Craiova, D. Timiș și F., în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 martie 2016.