ÎCCJ, Decizia nr. 313/2017

Decizia civilă nr. 313/2017

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 75 din 19 ianuarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2015, s-a respins cererea recurentei A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 80/2013, ca inadmisibilă; s-a respins cererea recurentei de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca inadmisibilă; s-a admis recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 1411 din 10 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ fiscal, s-a casat sentința recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Ulterior, prin Decizia nr. 795 din 2 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de recurentă, de completare a Deciziei nr. 75 din 19 ianuarie 2017.

Împotriva soluției date prin Decizia nr. 75 din 19 ianuarie 2017, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, a declarat recurs petenta A., solicitând admiterea recursului și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate in integrum a O.U.G. nr. 80/2013 (publicată în M. Of. nr. 392/29.06.2013), prin raportare la art. 115 alin. (6), art. 61 și art. 108 din Constituția României, și cu "excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 80/2013 art. 16, art. 24 și art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013", raportat la art. 20 și art. 21 din Constituția României, la art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului și la art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Autoarea recursului a reiterat motivul pentru care a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei atacate (nemenționarea căii de atac, a termenului și a instanței competente, prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992) și a reluat criticile de neconstituționalitate a textelor indicate, precum și argumentele expuse în susținerea admisibilității cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional, iar, în drept a invocat dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și pe cele ale art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succedă.

Primul motiv invocat în cererea de recurs vizează încălcarea dispozițiilor privitoare la mențiunile privind calea de atac.

Criticile formulate sub acest aspect nu pot fi reținute.

Din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ., rezultă că, în ceea ce privește partea finală a dispozitivului, legiuitorul a prevăzut imperativ că se va arăta existența uneia dintre următoarele trei posibile situații, respectiv "dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă (...)".

În ceea ce privește mențiunile vizând calea de atac și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac, acestea, în mod evident, se impun doar în ipoteza în care instanța care a pronunțat hotărârea consideră că respectiva hotărâre este supusă unei căi de atac.

În speță, instanța de recurs a apreciat că hotărârea pronunțată este definitivă. Întrucât această mențiune obligatorie a fost inserată în mod explicit, temeiul de recurs nu subzistă, respectiva precizare fiind, conform textului procedural evocat, suficientă.

Împrejurarea că, în cauză, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în interpretarea conferită prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017 a Curții Constituționale, hotărârea este supusă recursului în ceea ce privește soluția de respingere a sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, atrage incidența dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitiv" (subl. ns.).

Mai mult, în cazul mențiunii inexacte cu privire la calea de atac deschisă contra hotărârii, s-a prevăzut în mod expres, în cuprinsul prevederilor alin. (2) al textului procedural anterior specificat, faptul că aceasta "nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege", neputându-se constata, astfel, existența unei eventuale vătămări, de natură a atrage o posibilă nulitate, conform dispozițiilor art. 175 C. proc. civ.

Nici al doilea motiv dedus din cuprinsul cererii de recurs nu este întemeiat.

Fiind învestită de către recurentă cu solicitarea de sesizare a Curții Constituționale, pentru ca aceasta să se pronunțe asupra conformității cu legea fundamentală a dispozițiilor in integrum ale O.U.G. nr. 80/2013, prin raportare la art. 115 alin. (6), art. 61 și art. 108 din Constituția României, precum și ale art. 16, art. 24 și art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la art. 20 și art. 21 din Constituția României, la art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului și la art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru a da curs unui asemenea demers.

Împrejurarea că instanța de recurs a respins solicitarea petentei recurente, în considerarea lipsei de relevanță a excepției de neconstituționalitate în soluționarea cauzei, (în acord cu statuările Curții Constituționale expuse Decizia nr. 498/2016 - parag. 17, în sensul că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune nu numai necesitatea invocării excepției în scopul restabilirii stării de legalitate, dar și aplicabilitatea textelor legale criticate în cauza dedusă judecății), nu are semnificația acordată de autoarea recursului pendinte, câtă vreme, conform prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, instanța este nu numai îndrituită la o asemenea analiză și la o atare soluție, dar este și obligată să cenzureze cererile astfel formulate din perspectiva admisibilității.

În mod just, instanța de recurs a reținut că, raportat la obiectul cauzei și la stadiul procesual al judecării recursului, nu este îndeplinită cerința existenței unei legături între soluționarea excepției de neconstituționalitate și soluționarea căii de atac deduse judecății.

În esență, recurenta a susținut nerespectarea procedurii normative la adoptarea O.U.G. nr. 80/2013 și majorarea exagerată a taxelor judiciare de timbru în materia contenciosului administrativ și fiscal, în condițiile în care instanța care a pronunțat decizia recurată nu i-a opus excepția dirimantă a netimbrării legale a recursului, ci a admis calea de atac și a casat sentința recurată, trimițând cauza spre rejudecare, la Curtea de Apel București.

Astfel, prefigurarea unei soluții vizând neconstituționalitatea textelor legale criticate nu creează premisele aplicării directe a acestor norme de către Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție la speța dedusă judecății.

Ceea ce avea de rezolvat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca instanță de recurs, viza legalitatea și temeinicia soluției date de instanța de fond excepției inadmisibilității acțiunii ce avea ca obiect, în esență o rezoluție de clasare emisă de Inspecția Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b), cu referire la art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, asupra căreia, normele legale menționate, ce vizează taxele judiciare de timbru, nu au aplicabilitate directă, întrucât excedează prevederile legale pe care instanța inferioară și-a întemeiat soluția și nu influențează soluționarea recursului.

Față de cele ce preced, instanța a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, atunci când a stabilit că nu poate fi primită cererea de sesizare a Curții Constituționale formulate de recurenta-petentă, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile de reglementate de lege.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 75 din 19 ianuarie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2/2015 (în ceea ce privește soluția dată cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate).

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 decembrie 2017.

Procesat de GGC - NN