ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 821/2017

Decizia nr. 821/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea ce face obiectul acestui dosar, prin disjungerea capetelor 2, 3, 4 și 5 din cererea ce face obiectul Dosarului nr. x/3/2014 reclamanta CN A. SA în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat obligarea pârâtei la înregistrarea în Registrul comerțului a actului său constitutiv actualizat, corelat în mod corespunzător cu Sentința penală nr. 1.568 din 27 noiembrie 2014, definitivă prin Decizia nr. 13 din 24 ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/1/2014 prin care s-a dispus desființarea parțială a actului constitutiv al societății pârâte - art. 3.5 până la art. 3.5.1 inclusiv, autentificat prin Încheierea de autentificare din 26 iulie 2005.

Totodată a solicitat să se constate lipsa calității de acționar a CN A. SA al SC B. SA și radierea mențiunilor din registrul acționarilor și de la registrul comerțului; să se constate intervenirea diminuării capitalului social al SC B. SA cu valoarea aportului adus de către reclamantă și, pe cale de consecință obligarea pârâtei la înregistrarea în registrul comerțului a acestei operațiuni; să se dispună restabilirea (repunerea) părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei la predarea (punerea în posesie) imobilelor care au constituit aportul în natură la capitalul social al SC B. SA, astfel: punerea în posesie cu privire la imobilul teren în suprafață de 8218,18 mp situat în București, proprietate publică a Statului Român; punerea în posesie cu privire la imobilul teren situat în București, proprietate privată a CN A. SA.

Prin Sentința civilă nr. 3.435 din 17 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2015 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active.

A fost admisă excepția prematurității pentru capetele 2, 3, 4, 5 ce fac obiectul prezentei cauze, pentru capătul 5 în privința imobilului din București (capătul 5 lit. a)) și a respins ca prematură acțiunea formulată de reclamanta CN A. SA, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, raportat la aceste capete de cerere.

A admis excepția inadmisibilității capătului de cerere 5 lit. b), pentru terenul situat în București pe care îl respinge ca inadmisibil.

Împotriva acestei soluții, reclamanta CN A. SA a declarat apel, solicitând schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 2.050A din 9 decembrie 2015 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta CN A. SA, care a fost obligată la plata sumei de 9.852,49 RON către intimată, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că tribunalul a apreciat în mod corect că, deși s-a stabilit că imobilul în litigiu este un bun proprietate publică a statului, revine Guvernului obligația de a lua măsuri pentru revocarea actului administrativ ce a schimbat regimul juridic al imobilului și de a urma toți pașii ulteriori pentru constituirea dreptului de administrare în favoarea reclamantei.

Astfel, cât timp, până în prezent, aceste măsuri nu au fost adoptate, s-a stabilit în mod judicios că dreptul la acțiune al reclamantei nu s-a născut încă, cererea sa fiind astfel prematură. Este adevărat că hotărârea penală a stabilit nelegalitatea prevederilor actului constitutiv privitoare la constituirea aportului cu imobilul situat în București și că măsurile preconizate de considerentele acesteia nu au fost duse la îndeplinire, dar nici nu ar putea fi complinite indirect pe calea prezentei acțiuni cât timp s-a stabilit deja că ar constitui o încălcare a principiului separației puterilor în stat.

În ceea ce privește restituirea imobilului din str. ..., instanța de apel a constat că acesta a constituit aport la majorarea capitalului social al societății pârâte la un moment ulterior, fiind menționat în actul adițional adoptat la data de 19 septembrie 2006, situația acestuia nefăcând obiectul hotărârii penale anterioare și neaflându-se în strânsă legătură cu dispozițiile actului constitutiv în forma autentificată din 26 iunie 2005 desființate prin hotărârea penală anterioară. Majorarea de capital realizată cu acest aport nu a fost anulată prin hotărâre judecătorească definitivă sau irevocabilă anterioară, după cum nici invocata nulitate a societății nu a fost dispusă până la acest moment, astfel încât nu subzistă premisele juridice ale restabilirii situației anterioare prin restituirea acestui imobil.

Față de aceste considerente, instanța de apel a apreciat că soluția primei instanțe de respingere ca inadmisibilă a cererii finale corespunde stadiului juridic actual al demersurilor reclamantei.

Această decizie a fost recurată de reclamanta CN A. SA, iar în memoriul de recurs, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Cu privire la art. 488 pct. 5 C. proc. civ., ce prevede încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta consideră că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității în privința capătului de cerere privind obligarea intimatei-pârâte la înregistrarea la Registrul Comerțului a actului constitutiv actualizat. De asemenea, mai arată că instanța nu a luat în considerare faptul că art. 3.1.5 până la art. 3.1.5.2 din actul constitutiv sunt la momentul de față desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, Decizia penală nr. 13/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/1/2014 și că obiectul cererii viza obligarea intimatei-pârâte la actualizarea actului constitutiv.

Curtea nu s-a pronunțat în vreun fel, a susținut recurenta, cu privire la obligația legală a societății comerciale de a-și înregistra la Registrul Comerțului forma actului constitutiv (actualizat) astfel cum acesta a fost modificat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurenta consideră că motivul de recurs înscris la art. 488 pct. 5 C. proc. civ. se regăsește și în cazul capătului de cerere 5 lit. b) privind restabilirea/repunerea părților în situația anterioară.

În acest sens, recurenta solicită să se constate că instanța nu a ținut cont și nu s-a pronunțat în niciun fel în privința criticilor privind încălcarea principiului de drept "resolutio jure dantis resolvitur jus accipientis" astfel cum acesta este reglementat prin art. 1254 alin. (2), art. 1325 și art. 1648 din Noul C. civ.

Cu privire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce prevede situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta susține că instanța de apel nu a indicat care sunt dispozițiile legale ori procedura administrativă prealabilă prevăzută de lege care să impună recurentei obținerea în prealabil a unei Hotărâri de Guvern pentru actualizarea actului constitutiv al intimatei-pârâte.

Arată recurenta că a solicitat Curții să constate că actul constitutiv al intimatei-pârâte a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și, din cauza refuzului nejustificat al acesteia, recurenta a înțeles să solicite instanței obligarea ei la înregistrarea la Registrul Comerțului a actului constitutiv actualizat.

Recurenta a mai susținut că, soluția instanței nu s-a întemeiat pe prevederile legale aplicabile. În speță, dispozițiile legale incidente sunt reglementate de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, astfel cum este precizat în art. 204 alin. (4) din Legea nr. 31/19901, modificările actului constitutiv trebuind efectuate de administrator și depuse la Registrul Comerțului, recurenta considerând că motivul de recurs înscris la art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se regăsește și în cazul celorlalte capete de cerere.

În continuare, recurenta susține că instanța de apel, în mod neîntemeiat a considerat ca fiind prematură cererea sa privind restabilirea (repunerea) părților în situația anterioară în sensul obligării intimatei-pârâte la predarea (punerea în posesie) a imobilului care a constituit aportul în natură la capitalul social al SC B. SA.

Pe de o parte, susține recurenta, Curtea a nesocotit dispozițiile legale care reglementează dreptul de proprietate publică (art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 coroborat cu prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998), dar și dispozițiile Înaltei Curți de Casație de Justiție consfințite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar, pe de altă parte, nu a ținut nici seama de prevederile art. 868 alin. (1) din Noul C. civ., care nu oferă o astfel de posibilitate legală în ceea ce privește darea în administrare a unor terenuri proprietate publică în favoarea societăților comerciale.

Prin urmare, dacă legea nu mai permite la momentul de față constituirea vreunui drept de administrare (asupra unui teren proprietate publică) în favoarea recurentei (art. 868 alin. (1) C. civ.), instanța cu atât mai mult ar fi trebuit să se aplece în vederea identificării unei soluții pe cale judecătorească de repunerea a părților în situația anterioară.

Concluzionând, recurenta solicită admiterea recursului, solicitând ca, prin hotărârea care va fi pronunțată, să se dispună admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în sensul casării în totalitate a deciziei atacate și trimiterea cauzei în vederea rejudecării de către Curtea de Apel București.

Prin întâmpinarea depusă la 17 august 2016, intimata-pârâtă SC B. SA București a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate intimatei pentru soluționarea acestui recurs.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă, depus la data de 5 septembrie 2016, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor acesteia ca fiind nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin Încheierea din camera de consiliu din data de 2 noiembrie 2016 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 17 noiembrie 2016.

Prin Încheierea din 8 martie 2017, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru soluționarea acestuia la 10 mai 2017.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta CN A. SA este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că este nelegală soluția dispusă de instanța de apel, întrucât aceasta ar fi încălcat principiul disponibilității, principiu ce s-ar subscrie motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta susține ca regula de procedură încălcată de către instanța apelului este aceea care reglementează principiul disponibilității, constând în faptul că instanța a lăsat nesoluționat motivul de apel referitor la pretinsa obligație a pârâtei de a înregistra în registrul comerțului forma actului constitutiv actualizat, astfel cum acesta a fost modificat de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia penală nr. 13/2014.

În realitate, instanța a analizat acest motiv de apel, reținând faptul că modificarea actului constitutiv sub aspectul anulării pct. 3.1.5. până la 3.1.5.2. din actul constitutiv, este posibilă ulterior revocării H.G. nr. 377/2007, ce a modificat H.G. nr. 550/1997, deoarece aceste acte normative sunt încă în ființă, ele nefiind revocate de către Guvernul României, singurul în drept să dispună cu privire la constituirea dreptului de proprietate a bunurilor proprietate publică a statului și respectiv cu privire la constituirea dreptului de administrare în favoarea regiilor autonome.

Totodată, se reține că instanța de apel a apreciat că decizia penală la care face referire recurenta a stabilit doar faptul că bunul aportat cu încălcarea legii de către recurentă la capitalul social al subscrisei are natura juridică a unui bun proprietate publică, însă pentru ca bunul să fie adus în domeniul public al statului, Guvernul României trebuie să ia anumite măsuri pentru ca acest bun să treacă în patrimoniul său.

De asemenea, în mod corect a reținut și prima instanță că hotărârea penală evocată de reclamantă nu are rolul să suplinească inexistența actelor normative constitutive de drepturi de proprietate publică în folosul celor care îl pretind, ceea ce înseamnă că în lipsa acestora, acțiunea formulată este prematură.

În acest context, se reține că pretențiile recurentei nu puteau fi admise de către prima instanță, câtă vreme printr-o hotărâre judecătorească nu se poate constitui drept de proprietate publică, singura modalitate fiind cea reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, "Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, (...), dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel". Operațiunea de trecere a unor bunuri din domeniul privat, în domeniul public al statului, potrivit acelorași reguli instituite de actul normativ evocat, se face tot prin emiterea unei hotărâri a Guvernului.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 "Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, (...) se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București ori a Consiliului local".

În speță, bunul imobil a trecut din domeniul public al statului în domeniul privat, prin H.G. nr. 550 din 10 iulie 1997, astfel cum a fost modificată de H.G. nr. 377/2007.

Urmare a hotărârii judecătorești penale, imobilul aportat la capitalul social de către reclamantă este un bun proprietate publică a statului, iar pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești penale, în acord cu cele reținute în cuprinsul Deciziei penale nr. 13 din 24 ianuarie 2014 și potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 213/1998, trebuie ca "Guvernul României, să ia măsuri în vederea revocării actului administrativ individual prin care a fost schimbat regimul juridic al terenului din ...".

În momentul de față, deși anulat parțial actul constitutiv al SC B. SA în ceea ce privește aportul la capitalul social realizat de către recurentă cu bunul asupra căruia instanța penală s-a pronunțat în sensul că este un bun aflat în domeniul public al statului, bunul încă se află în patrimoniul pârâtei, astfel cum rezultă și din extrasul de carte funciară cu privire la imobilul situat în București.

În acest context, în raport de precizările din Decizia penală nr. 13 din 24 ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, potrivit căreia, în mod nelegal s-a procedat de către reclamantă la înstrăinarea imobilului situat în București, imobil aparținând domeniului public, pretențiile recurentei de obligarea a intimatei-pârâte la actualizarea actului său constitutiv, în sensul de a se luat act de regimul de proprietate al terenului în litigiu, sunt neîntemeiate în lipsa adoptării unui act normativ care să lămurească natura juridică a bunului, după cum s-a reținut și de către instanța penală.

În acest sens, se constată că nici la data formulării cererii de chemare în judecată, reclamanta nu a făcut dovada trecerii bunului în domeniul public al statului și a constituirii dreptului de administrare în favoarea sa.

Cu privire la imobilul situat în București, reclamanta solicită, urmare a admiterii cererii, repunerea părților în situația anterioară, prin "punerea în posesie cu privire la imobilul teren situat în ...".

În acest context, se reține că în mod corect au apreciat, în dosar, cele două instanțe că cererea este inadmisibilă, din moment ce repunerea părților în situația anterioară presupune restituirea a tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acest act juridic nu s-ar fi încheiat.

Din lecturarea primului motiv de recurs, Înalta Curte constată că recurenta solicită o analiză de temeinicie a pretenției deduse judecății și nu de nelegalitate a hotărârii recurate, argumentele aduse în susținerea acestui motiv fiind identice cu cele din acțiunea formulată și ulterior reluate în cadrul motivelor de apel.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar în dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susține încălcarea sau aplicarea greșită, de către instanța de apel a normelor de drept material.

În acest sens, recurenta arată că instanța de apel nu a indicat dispozițiile legale ori procedura administrativă prealabilă prevăzută de lege care să impună obținerea în prealabil a unei hotărâri de guvern pentru actualizarea actului constitutiv al intimatei-pârâte.

Mai arată recurenta că a solicitat Curții să constate că actul constitutiv al intimatei-pârâte a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și din cauza refuzului nejustificat al acesteia, recurenta a înțeles să solicite instanței obligarea intimatei la înregistrarea la Registrul Comerțului a actului constitutiv actualizat.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse întrucât existența unei hotărâri judecătorești penale definitive prin care a fost invalidat actul constitutiv în ceea ce privește aportul la capitalul social cu imobilul situat în ..., fără parcurgerea procedurilor legale în vederea valorificării acesteia de către cei în beneficiul cărora s-au constituit drepturile menționate, nu este suficientă pentru nașterea dreptului la acțiunea în obligarea pârâtei la diminuarea și excluderea acționarului CN A. SA din capitalul social.

Astfel, prin sentința penală rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 13 din 24 ianuarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus: "desființarea parțială a actului constitutiv al SC B. SA - pct. 3.1.5. până la 3.1.5.2., inclusiv - autentificat prin Încheierea de autentificare din 26 iulie 2005".

Din dispozitivul hotărârii judecătorești rezultă că instanța nu a dispus în sarcina pârâtei SC B. SA executarea vreunei obligații, nu a dispus nici diminuarea capitalului social al societății și nici nu a constatat lipsa calității de acționar al reclamantei.

Din analiza pct. 2 de pe ordinea de zi, conform Adresei din 13 mai 2014, rezultă că reclamanta a solicitat pârâtei convocarea Adunării generale extraordinare, prin care să se aprobe reducerea capitalului social al societății, cu valoarea activelor aduse ca aport în natură de aceasta la capitalul social, inclusiv cu privire la imobilul situat în București, iar cum prin hotărârea judecătorească nu s-a dispus nici reducerea capitalului social, nici scoaterea din patrimoniul societății a imobilului din ..., nu se poate reține nesocotirea unei hotărâri judecătorești.

De asemenea, nu se poate imputa societății nesocotirea unei hotărâri judecătorești definitive, pentru că între dispozitivul deciziei penale și punctele aflate pe ordinea de zi supusă votului în adunarea generală, nu există legătură, iar prin hotărârea penală nu au fost stabilite obligații în sarcina societății.

Astfel, pretinsele motive de nulitate care ar afecta valabilitatea hotărârii A.G.E.A., nu privesc organizarea și desfășurarea adunării generale în care s-a emis hotărârea atacată, de natură a fi apte, prin modul în care ele au fost formulate, să conducă la anularea hotărârii.

Totodată se reține că, instanța nu a dispus ca restabilirea situației anterioare să se realizeze prin obligarea pârâtei la transmiterea vreunui drept de folosință sau de proprietate către reclamantă, deoarece analiza cauzei penale a privit exclusiv raporturile dintre Statul Român și CN A. SA.

Prin hotărârea penală s-a dispus ca bunul să fie adus în proprietatea publică a statului cu drept de administrare în favoarea CN A. SA, și totodată s-a invalidat actul constitutiv al pârâtei în ceea ce privește aportul în natură la capitalul social.

Astfel, cazurile în care actul constitutiv poate fi modificat prin hotărâre a instanței de judecată sunt prevăzute limitativ de lege, instanța neputând schimba, în alte situații decât cele expres prevăzute de lege, pactul societar, pentru că aceasta ar echivala cu încălcarea principiului libertății de voință al asociaților.

Prin urmare, fiind situații expres și limitativ prevăzute de lege cu privire la modificarea pe cale judecătorească a actului constitutiv, nici instanța învestită cu acțiunea în anularea A.G.A., nu poate dispune obligarea societății "la înregistrarea la Registrul Comerțului a actului constitutiv actualizat".

Din această perspectivă, se constată că prin hotărârea A.G.E.A. nu au fost nerespectate "norme imperative care reglementează regimul juridic al proprietății publice".

În acest context, se reține faptul că Statul Român prin M.F.P. nu a demarat procedura de aducere a bunului în patrimoniul său, aspect ce nu poate fi imputat pârâtei și nici faptul că reclamanta nu deține o hotărâre de guvern care să consfințească faptul că aceasta deține dreptul de administrare cu privire la bun.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte consideră că această critică este nefondată, având în vedere că, pe de o parte, nu sunt indicate dispozițiile de drept material încălcate sau aplicate greșit, iar pe de altă parte, în susținerea acestui motiv de recurs sunt supuse spre analiză aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, ce nu pot face obiectul recursului în această fază procesuală.

În considerarea celor ce preced, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta CN A. SA împotriva Deciziei civile nr. 2.050A din 9 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă CN A. SA să-i achite intimatei-pârâte SC B. SA suma de 6.481 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform facturii fiscale aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta CN A. SA împotriva Deciziei civile nr. 2.050A din 9 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă CN A. SA să-i achite intimatei-pârâte SC B. SA suma de 6.481 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2017.

Procesat de GGC - N