ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 645/2017

Decizia nr. 645/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 20 august 2014, sub nr. x/33/2014, urmare a regulatorului de competență

de soluționare a cauzei prin Decizia civilă nr. 2196 din 13 mai 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/112/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. - Comisia de Jurisdicție a imputațiilor și C. Bistrița-Năsăud, anularea Hotărârii nr. 90 din 14 mai 2013 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul B., a Hotărârii nr. 28685 din 12 martie 2013 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul C. Bistrița-Năsăud și a Deciziei de imputare nr. 18585 din 28 decembrie 2012, cu obligarea C. Bistrița-Năsăud la restituirea sumei de 1.444 lei, precum și

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 620 din 5decembrie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și C. Bistrița-Năsăud și, în consecință:

- a anulat Hotărârea nr. 90 din 14 mai 2013 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul B., Hotărârea nr. 28685 din 12 martie 2013 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul C. Bistrița-Năsăud și Decizia de imputare nr. 18585 din 28 decembrie 2012 emisă de C. Bistrița-Năsăud;

- a obligat pârâtul C. Bistrița-Năsăud să restituie reclamantului suma de 1.444 lei;

- a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de fond, au formulat recurs pârâții B. și C. Bistrița-Năsăud.

3.1. Prin recursul său, pârâtul B. solicită casarea sentinței, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cât privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., arată că prima instanță nu i-a comunicat încheierea din 24 octombrie 2014 prin care a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a B. În lipsa comunicării încheierii, au rămas necunoscute recurentului-pârât motivele care au stat la baza înlăturării excepției invocate, situație care face imposibilă exercitarea controlului judiciar, cu consecința vătămării drepturilor și intereselor procesuale ale pârâtului B.

Cât privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., arată că hotărârea recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. Nefiindu-i comunicată încheierea de amânare a pronunțării, dar nici încheierea din 24 octombrie 2014, consideră că excepția invocată a fost respinsă fără nici un fel de motivare.

În considerarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la fondul cauzei, recurentul arată că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor H.G. nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului și condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie cuvenite polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de fond a apreciat în mod greșit că reclamantului trebuia să i se recunoască posibilitatea de a proba prin orice mijloc de probă admis de legislația civilă că și-a stabilit în fapt reședința la adresa locuinței închiriate. Or, pentru a face dovada stabilirii reședinței în vederea acordării compensației lunare pentru chirie, reclamantul avea obligația de a prezenta, pe lângă contractul de închiriere înregistrat la nivelul administrației fiscale, actul de identitate pe care să fie aplicat autocolantul-tip conținând mențiuni privind reședința. Potrivit art. 13 din O.U.G. nr. 97/2005, cu modificările și completările ulterioare, actul de identitate face dovada identității, a cetățeniei române, a adresei de domiciliu și, după caz, a adresei de reședință, context în care reclamantul putea face dovada adresei de reședință numai prin prezentarea actului de identitate. De asemenea, dispozițiile art. 4 alin. (2) lit. h) din H.G. nr. 284/2005 prevăd angajamentul titularului dreptului „de a raporta în scris, în termen de 5 zile lucrătoare de la ivirea situației,orice schimbare intervenită, de natură să modifice condițiile care au stat la baza acordării compensației lunare pentru chirie”.

În condițiile în care, pentru perioada de referință, pe verso-ul actului de identitate nu era aplicată mențiunea privind reședința, în mod temeinic și legal s-a stabilit că sumele de bani imputate au fost achitate necuvenit polițistului, fără ca acesta să îndeplinească cerințele necesare acordării compensației lunare pentru chirie. Faptul că „(...) viza de reședință era valabilă până la 11 august 2012” nu poate avea relevanță, întrucât mențiunea de stabilire a reședinței are valabilitate pe timpul cât persoana locuiește în mod efectiv la adresa declarată ca reședință, motiv pentru care, începând cu 01 februarie 2012, vechea mențiune din actul de identitate nu a mai fost valabilă.

3.2. Prin recursul său, pârâtul C. Bistrița-Năsăud solicită casarea sentinței și, în urma rejudecării cauzei, respingerea cererii formulate de reclamant, ca neîntemeiată.

Recurentul C. Bistrița-Năsăud critică hotărârea instanței de fond, arătând că este dată cu aplicarea greșită a legii.

H.G. nr. 284/2005 (art. 2) stabilește în mod clar condițiile care trebuie să fie îndeplinite cumulativ pentru ca un polițist să beneficieze de dreptul la o compensație lunară pentru chirie, iar una dintre condițiile legale este ca polițistul să-și fi stabilit reședința în localitatea în care a fost numit în prima funcție sau mutat în interesul serviciului, la adresa locuinței închiriate. Pentru ca domiciliul sau reședința (ca în speța de față) să fie opozabilă altor persoane, schimbarea acestora trebuie să fie menționată în cartea de identitate.

Cu aplicarea greșită a prevederilor art. 91 alin. (3) C. civ., instanța de fond a reținut că recurentul C. Bistrița-Năsăud a cunoscut schimbarea reședinței de către reclamant. Or, acest aspect este infirmat de actele de la dosarul cauzei, din care rezultă fără dubiu că a aflat de schimbarea reședinței abia după data stabilirii noii reședințe, respectiv la data de 02 aprilie 2012, moment la care condițiile legale pentru acordarea chiriei erau iarăși îndeplinite, polițistul beneficiind în continuare de drepturile bănești în discuție.

Instanța de fond a reținut în mod greșit că reclamantul era exceptat de la obligația de a solicita înscrierea în actul de identitate a reședinței, conform art. 32 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 97/2005. Excepția prevăzută de textul de lege invocat se referă, în mod evident, la stabilirea locuinței temporare, în scop turistic sau în interesul serviciului, nefiind și cazul reclamantului care deține un serviciu cu caracter permanent în municipiul Bistrița, în care și-a stabilit locuința secundară, alta decât domiciliul, așa cum prevede art. 30 din același act normativ.

În concluzie, în perioada 01 februarie - 02 aprilie 2012, reclamantul a beneficiat de compensația de chirie prin încălcarea prevederilor imperative ale legii, nefiind îndeplinite condițiile cumulative stipulate de art. 2 din H.G. nr. 284/2005, astfel că în mod temeinic și legal s-a procedat la imputarea sumelor de bani achitate acestuia.

Prin întâmpinarea depusă în cauză,

intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursurilor formulate de pârâții B. și C. Bistrița-Năsăud, ca nefondate, cu consecința menținerii în întregime a sentinței atacate, arătând în esență că:

- motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocat prin recursul său de pârâtul MAI, nu este incident în cauză, întrucât a fost invocat formal, fără nicio motivare;

- încheierea din 24 octombrie 2014, prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a B., nu este o încheiere de amânare a pronunțării (astfel încât nu se impunea comunicarea ei odată cu sentința instanței de fond), ci este o încheiere premergătoare cu caracter interlocutoriu, nesupusă comunicării;

- excepția lipsei calității procesuale pasive a B. a fost corect respinsă de instanța de fond, iar soluția dată acestei excepții a fost motivată de instanță prin încheierea din 24 octombrie 2014;

- instanța de fond s-a raportat judicios la dispozițiile H.G. nr. 284/2005, în cuprinsul căreia nu există nicio prevedere expresă privind înregistrarea vizei de reședință în cartea de identitate la adresa menționată în contractul de închiriere pentru recunoașterea beneficiului compensației pentru chirie. În cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 284/2005, legiuitorul folosește noțiunea de „stabilire” a reședinței, nu de înregistrare a reședinței. Reclamantul a făcut dovada stabilirii reședinței cu contractul de închiriere pe care l-a depus la Departamentul resurse umane din cadrul Inspectoratului Județean de Poliție Bistrița-Năsăud. Dreptul la compensația pentru chirie i-a fost recunoscut, în urma verificărilor referitoare la situația locativă, potrivit art. 5 alin. (2) din H.G. nr. 284/2005;

- în mod corect, instanța de fond a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 32 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 97/2005 care exceptează de la obligația înscrierii reședinței în cartea de identitate persoana care locuiește la o altă adresă decât cea de domiciliu, în interesul serviciului (așa cum este și situația reclamantului);

- recurentul C. Bistrița-Năsăud susține că nu sunt aplicabile prevederile art. 91 alin. (3) C. civ., reținute în considerentele instanței de fond,întrucât a aflat de schimbarea reședinței abia după data stabilirii noii reședințe, respectiv după data 2 aprilie 2012. Or, în fața instanței de fond nu a contestat faptul că polițistul locuiește la noua adresă, ci că nu s-a solicitat viza de reședință pentru noua adresă.

xaminarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 13 aprilie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 12 octombrie 2016, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen pentru judecarea lui pe fond.

II. Soluția instanței de recurs asupra recursurilor declarate în cauză;

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurenților și a apărărilor formulate de intimat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâții B. și C. Bistrița-Năsăud sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cât privește recursul declarat de pârâtul B.,

Înalta Curte constată că,

deși prin recurs a fost invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul nu a adus nicio critică de natură să demonstreze că hotărârea a fost pronunțată de către instanță cu depășirea atribuțiilor judecătorești, acest motiv fiind invocat pur formal. Prin urmare, acest motiv de recurs nu este incident în cauză.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

recurentul-pârât B. se referă la necomunicarea încheierii din 24 octombrie 2014 prin care instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a B. opusă de acest pârât cererii reclamantului.

Recurentul invocă nulitatea încheierii menționate, pentru motivul arătat. Nulitatea este sancțiunea care intervine pentru efectuarea actelor de procedură cu nerespectarea cerințelor legale de fond sau de formă, prevăzute de lege. Comunicarea actului de procedură este un aspect ulterior efectuării lui, așa încât lipsa comunicării nu este aptă să atragă nulitatea actului de procedură, în speță a încheierii din 24 octombrie 2014. Mai mult, C. proc. civ. nu prevede obligația comunicării încheierilor premergătoare, fie ele interlocutoare (așa cum este încheierea din 24 octombrie 2014), care se atacă odată cu fondul și în privința cărora părțile au obligația de a lua cunoștință de la dosarul cauzei. Prin urmare nu există motive de reformare a hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât B. a formulat critici prin care a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde o analiză concretă, aplicată la situația de fapt, respectiv instanța de fond nu a prezentat raționamentul logico-juridic și considerentele de drept care au fundamentat soluția asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a B. opusă cererii reclamantului.

Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul B. a fost soluționată de instanța de fond prin încheierea din 24 octombrie 2014, iar nu prin încheierea de la termenul când instanța a rămas în pronunțare asupra fondului cauzei, respectiv la 14 noiembrie 2014 (următorul termen de judecată acordat în cauză). Încheierea din 24 octombrie 2014 este o încheiere interlocutorie, în privința căreia nu s-a produs nicio neregulă procedurală, după cum a constatat Înalta Curte în analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În privința aspectului referitor la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de B., pentru care a susținut recurentul-pârât că nu este motivată această soluție, Înalta Curte reține că sunt nefondate aceste critici.

În cuprinsul sentinței recurate se arată, la parag. 7 al filei 7, că ”excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. a fost respinsă prin încheierea pronunțată la data de 24 octombrie 2014 pentru argumentele expuse în cuprinsul acestei încheieri”, iar din considerentele încheierii din 24 octombrie 2014, se observă că soluția adoptată a fost motivată de judecătorul fondului, fiind posibilă verificarea raționamentului său în calea de atac.

Este îndeplinită astfel în cauză cerința motivării hotărârii judecătorești, care constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și mijlocul prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil, în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât niciunul dintre motivele de recurs dezvoltate nu poate fi subsumat acestui caz de casare a hotărârii recurate.

Soluția instanței de fond a fost criticată atât de recurentul B., cât și recurentul C. Bistrița-Năsăud și pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de recurs, criticile comune invocate de recurenți se referă la faptul că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile legale în vigoare privind plata indemnizației de chirie, făcând abstracție de prevederile textului de lege (art. 2 din H.G. nr. 284/2005) care stipulează expres că pentru a beneficia de compensația lunară pentru chirie, trebuie îndeplinite cumulativ o serie de cerințe, respectiv polițistul să dețină contract de închiriere înregistrat la administrația financiară în condițiile legii și acesta să-și fi stabilit reședința în localitatea în care a fost numit în prima funcție sau mutat în interesul serviciului, la adresa locuinței închiriate; or, instanța de fond a reținut că reclamantul avea contract de închiriere înregistrat la administrația financiară și că și-a stabilit reședința la adresa locuinței închiriate, apreciind ca nefiind necesară și înscrierea în actul de identitate a respectivei reședințe.

Și aceste critici sunt nefondate, sentința pronunțată în litigiu fiind dată ca urmare a interpretării și aplicării corecte a normelor legale incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Dreptul la compensația pentru chirie este prevăzut de art. 31 din Legea nr. 360/2002, acesta fiind și textul în baza căruia a fost emisă H.G. nr. 284/2005.

Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, „polițistul

mutat în interesul serviciului într-o altă localitate decât cea în care își are domiciliul (…) are dreptul la compensarea chiriei lunare (…)”.

Art. 2 lit. f) din H.G. nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului și condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie cuvenite polițiștilor stipulează cu claritate: „Polițistul numit în prima funcție sau mutat în interesul serviciului într-o altă localitate decât cea în care își are domiciliul beneficiază de compensația lunară pentru chirie dacă îndeplinește cumulativ următoarele cerințe: f) și-a stabilit reședința în localitatea în care a fost numit în prima funcție sau mutat în interesul serviciului, la adresa locuinței închiriate potrivit lit. e)".

În cauză, se pune problema dacă recurentul-reclamant a îndeplinit condiția prevăzută de art. 2 lit. f) din H.G. nr. 284/2005, pentru a putea beneficia de compensația pentru chiria aferentă perioadei 01 februarie  - 02 aprilie 2012, respectiv condiția referitoare la stabilirea vizei de reședință.

În mod judicios a apreciat instanța de fond că, din perspectiva îndreptățirii reclamantului de a beneficia de compensația în discuție nu prezintă relevanță împrejurarea dacă acesta a înregistrat în actul de identitate viza de reședință (viza de flotant) la adresa locuinței pe care a închiriat-o în interesul serviciului, în condițiile în care pârâții nu au probat faptul negativ al locuirii reclamantului la adresa menționată în contractul de închiriere.

Pentru perioada în discuție (01 februarie 2012 - 02 aprilie 2012), reclamantul A. a avut un contract de închiriere (filele 42-44 dosar fond) privind imobilul situat în Bistrița, județ Bistrița-Năsăud, înregistrat la D. Bistrița-Năsăud din 17 februarie 2012 și care a fost depus la Serviciul de Resurse Umane din cadrul C. Bistrița-Năsăud (fila 40 dosar fond).

În speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. f) din H.G. nr. 284/2005 în interpretarea propusă de pârâți, și anume a menționării în mod obligatoriu a vizei de reședință pe actul de identitate al solicitantului dreptului. Corect a reținut instanța de primă jurisdicție că, în sensul acestei prevederi legale, solicitantul are obligația să își stabilească reședința la adresa locuinței închiriate, respectiv polițistului îi revine obligația să locuiască efectiv în locuință pentru a invoca în favoarea sa beneficiul legii. Or, pe parcursul litigiului în fond, pârâții nu au invocat și nici nu au probat că reclamantul nu a locuit efectiv la adresa noii reședințe, ci că nu a solicitat viza de reședință pentru noua adresă.

Din actele dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada stabilirii reședinței, în sensul art. 2 lit. f) din H.G. nr. 284/2005, cu contractul de închiriere pe care l-a depus la departamentul de resurse umane al unității angajatoare, iar compensația pentru chirie i-a fost acordată în urma verificărilor referitoare la situația locativă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 5 alin. (2) din H.G. nr. 284/2005.

Prin urmare, este nefondată critica recurentului B., referitoare la faptul că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a aduce la cunoștința șefului unității de poliție, conform art. 4 alin. (2) lit. h) din H.G. nr. 284/2005, schimbările intervenite în situația sa locativă, întrucât reclamantul și-a îndeplinit o asemenea obligație, prin depunerea noului contract de închiriere.

În contextul factual al cauzei, rezultă că reclamantul a intrat în folosința apartamentului închiriat la data de 01 februarie 2012 (potrivit art. 4 din contract) și și-a stabilit reședința la adresa locuinței închiriate începând cu aceeași dată (01 februarie 2012), iar nu din momentul înscrierii vizei de reședință în cartea de identitate, o asemenea mențiune având un caracter pur formal. H.G. nr. 284/2005 nu conține nicio prevedere expresă privind înregistrarea vizei de reședință în cartea de identitate la adresa locuinței închiriate. În cuprinsul acestui act normativ legiuitorul se referă la noțiunea de „stabilire”a reședinței, nu de înregistrare a reședinței. În situația în care legiuitorul ar fi dorit ca dispozițiile art. 2 lit. f) din H.G. nr. 284/2005 să vizeze exclusiv înscrierea vizei de reședință în actul de identitate, ar fi inserat în cuprinsul acestui text de lege o asemenea mențiune. În altă ordine de idei, articolul analizat nu distinge în funcție de menționarea sau nu a vizei de reședință în actul de identitate, sub aspectul nașterii dreptului la chirie al persoanei îndreptățite, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să introducă distincții.

Alegațiile recurentului C. Bistrița-Năsăud cu privire la faptul că a cunoscut că noua reședință a reclamantului a fost stabilită ulterior datei de 01 februarie 2012, nu pot fi primite direct în recurs,

întrucât reprezintă încălcarea limitelor devoluțiunii determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Mo

tivele opuse cererii în anulare s-au referit exclusiv la încălcarea dispozițiilor legale privind acordarea compensației lunare pentru chirie, prin aceea că reclamantul nu a solicitat viza de reședință pentru noua adresă.

Instanța de control constată că este corect și raționamentul instanței de fond care a apreciat că reclamantul era exceptat de la obligația înscrierii reședinței în cartea de identitate, întrucât, p

otrivit art. 32 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 97/2005, se exceptează de la

obligația

înscrierii în cartea de identitate persoana care locuiește la o altă

adres

ă

decât cea de domiciliu, în interesul serviciului (...). Or, reclamantul locuiește la adresa închiriată în interesul serviciului.

Prin urmare, în raport de situația de fapt (reclamantul se află în situația închirierii unei locuințe, înregistrată la administrația financiară, locuință în care s-a și mutat în interesul serviciului), probată cu acte de recurent, prima instanță a apreciat fondat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. f) pentru ca reclamantul să beneficieze de drepturile bănești reprezentând compensație pentru chirie

în perioada de referință

.

În contextul expus, în mod judicios s-a reținut de către instanță caracterul formalist al interpretării date de recurenți condiției referitoare la stabilirea vizei de reședință, în sensul că,prin nemenționarea în cartea de identitate a reședinței

la noua adresă, reclamantul ar fi încasat nelegal compensația pentru chirie, în cuantumul specificat în actul de imputare.

În realitate, acest fapt necontestat nu infirmă dreptul reclamantului, deoarece acesta îndeplinește condițiile cumulative prevăzute de H.G. nr. 248/2005, modificată și completată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul B. prin E. împotriva încheierii din 24 octombrie 2014 și a sentinței civile nr. 620 din 5 decembrie 2014 ale Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâtul C. Bistrița-Năsăud împotriva aceleiași sentințe civile, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2017.