ÎCCJ, Decizia nr. 222/2017

Decizia penală nr. 222/2017

Asupra contestației formulate:

În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 237 din data de 20 aprilie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2017 s-a respins, ca nefondată, cererea de suspendare a executării Sentinței nr. 300 din data de 31 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2011 formulată de revizuentul A. și, totodată, s-a respins ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a dispune astfel, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut următoarele:

Prin Sentința penală nr. 300 din data de 31 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, cu majoritate, printre altele, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 386 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică dată faptelor privind, printre alții, pe inculpatul A. din infracțiunea de complot prevăzută de art. 167 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de constituirea unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1), (2) C. pen., din infracțiunea de subminare a economiei naționale prevăzută de art. 165 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea de abuz în serviciu în formă calificată, cu aplicarea formei continuate prevăzută de art. 297 C. pen. raportat la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 C. pen. și aplicarea art. 5 C. pen.

A respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată, printre alții, de inculpatul A. prin apărător ales din infracțiunea de subminare a economiei naționale prevăzută de art. 165 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea neglijență în serviciu de prevăzută de art. 298 C. pen.

În temeiul art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. c) C. proc. pen. în referire la art. 396 alin. (5) C. proc. pen., printre alții, l-a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1), (2) C. pen., constatând că nu există probe că acesta a săvârșit această infracțiune.

În temeiul art. 297 C. pen. raportat la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa închisorii de 4 (patru) ani și 2 (doi) ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică, precum și pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 lit. a), b) conform art. 66 alin. (2) C. pen. în condițiile prevăzute de art. 67 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă calificată.

A interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen. în condițiile și pe durata prevăzută de art. 65 C. pen.

În temeiul art. 25 raportat la art. 397 C. proc. pen. cu referire la art. 1443 C. civ. a admis în parte pretențiile civile ale părților civile Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Agenția Națională de Administrare Fiscală București și Ministerul Economiei Comerțului și Mediului de Afaceri și a obligat inculpații în solidar la plata acestora după cum urmează:

- 1.297.222.893 lei către Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Agenția Națională de Administrare Fiscală București;

- 3.399.164.319.893 lei către Ministerul Economiei Comerțului și Mediului de Afaceri.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 397 alin. (2) C. proc. pen. și art. 249 C. proc. pen. a menținut măsura sechestrului asigurător aplicată, printre alții, inculpatului A., prin Ordonanța nr. x/D/P/2005 din data de 21 februarie 2011 și respectiv din data de 09 mai 2011, privind bunuri și sume de bani din conturi bancare în valoare totală de 187.981,56 lei, și 1,62 euro după cum urmează: apartament situat în București, str. B. nr. 17, sector 3 împreună cu terenul aferent în suprafață de 14,24 m.p., cu o valoare de impunere de 187.981,56 lei; apartament situat în București, str. C. nr. 19-21, sect. 3; autoturism marca D.; suma de bani existentă în contul deschis de învinuit, conform adresei nr. x din 01 aprilie 2011 de 1,62 euro în contul de la E. SA București - Sucursala Libertății.

Prin Decizia penală nr. 66 din 29 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, printre altele, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. și, printre alții, de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 300 din 31 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2011.

A desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând: a majorat pedeapsa principală aplicată inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă calificată și continuată prevăzută de art. 297 C. pen. raportat la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen. și art. 5 C. pen., de la 4 ani închisoare la 5 ani închisoare, cu menținerea pedepsei complementare aplicate prin hotărârea apelată.

A interzis inculpatului A. exercitarea drepturilor prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe durata și în condițiile prevăzute de art. 65 C. pen.

În temeiul art. 25 raportat la art. 397 C. proc. pen. cu referire la art. 998, art. 999 și art. 1003 C. civ. (1864), a admis, în parte, acțiunea civilă și a obligat, în solidar, inculpații F., G., H., A., I. și J. la plata despăgubirilor civile, după cum urmează:

- 129.722.289,30 lei (RON) către Statul Român prin Ministerul Finanțele Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală;

- 339.916.431,98 lei (RON) către Statul Român prin Ministerul Energiei, Întreprinderilor Mici și Mijlocii și Mediului de Afaceri.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Împotriva Sentinței nr. 300 din data de 31 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2011, a formulat cerere de revizuire condamnatul A. În esență, revizuentul a susținut faptul că a fost condamnat în baza unui text de lege care a fost declarat neconstituțional de Curtea Constituțională a României, iar hotărârea pronunțată în Dosarul nr. x/1/2011 este nelegală, cazul de revizuire invocat fiind cel prev. de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

A susținut că este vorba de infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. proc. pen., precizând că în hotărârea Înaltei Curți s-a arătat, în mod clar și indubitabil, că nu și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu, nefiind vorba de încălcarea prevederilor unor acte primare, respectiv legi și/sau ordonanțe.

Prin aceeași cerere, a solicitat și suspendarea executării hotărârii supusă revizuirii, odată cu admiterea în principiu, având în vedere dispozițiile legale.

La termenul din 20 aprilie 2017, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, analizând prin prisma textelor legale incidente în cauză, cererea de suspendare a executării Sentinței nr. 300 din data de 31 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2011 formulată de revizuentul A. a constatat că este nefondată. Totodată, examinând cererea de revizuire formulată de condamnat împotriva aceleiași hotărâri a apreciat-o ca fiind inadmisibilă .

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, analizând actele aflate la dosar, față de considerentele Deciziei nr. 126 din 3 martie 2016 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, este neconstituțională a constatat că activitatea desfășurată în ciclul ordinar al procesului penal, în măsura în care a fost legală și temeinică, se finalizează cu pronunțarea unei hotărâri penale definitive în care faptele reținute exprimă adevărul, iar legea penală și legea civilă au fost aplicate corect.

S-a reținut că practica a relevat însă și cazuri de hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, care cuprind grave erori de fapt și de drept ce pot să persiste și în căile ordinare de atac și, cu atât mai mult, dacă nu au fost exercitate căile de atac ordinare. Într-o astfel de ipoteză rezidă rațiunea pentru care legiuitorul a instituit căile de atac extraordinare, ca mijloace procesual penale de desființare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat, dar care nu corespund legii și adevărului. Instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorității de lucru judecat, așadar stabilității hotărârilor judecătorești definitive, menite a da încredere în activitatea justiției, însă numai în cazurile și în condițiile strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii juridice. Așa încât, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătorești care reprezintă actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat cauza, se reține că opțiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmărește reformarea unei hotărâri judecătorești trebuie să se realizeze în limite constituționale.

Prin urmare, s-a apreciat că decizia de admitere a Curții Constituționale mediază revizuirea, și nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecință a căii de atac extraordinare, și nicidecum a actului emis de instanța de contencios constituțional (în acest sens, Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 672/4.10.2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 39/17.01.2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, publicată în M. Of. nr. 225/19.04.2013, și Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 48/21.01.2014).

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte, secția penală, în considerarea motivării Deciziei nr. 126/2016 a Curții Constituționale, a constatat că instanța de contencios constituțional a stabilit că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică și în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunțată decizia Curții Constituționale, soluționate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.

În același timp însă, mai arată Curtea Constituțională că, în ceea ce privește cauzele soluționate până la publicarea deciziei Curții Constituționale și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță declarată neconstituțională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv și irevocabil soluționată.

Se reține așadar că, din momentul introducerii cererii în instanță și până la soluționarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv litigiul.

Pe cale de consecință, s-a constatat că incidența deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții Constituționale, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive.

Cât privește principiul autorității de lucru judecat, Înalta Curte, secția penală, a constatat că instanța de contencios constituțional a făcut trimitere la cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 853/2.12.2011, și Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, paragraful 38, publicată în M. Of. nr. 587/6.08.2014, astfel: "rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat."

În considerarea argumentelor de fapt și de drept evocate de Curtea Constituțională, Înalta Curte, secția penală, a constatat că instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei.

Achiesând la motivele expuse în considerentele Deciziei nr. 126/2016 a Curții Constituționale, secția penală a Înaltei Curți a constatat că în reglementarea cazului de revizuire examinat - art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - deși intenția legiuitorului actual a fost de a acorda în continuare eficiență controlului de constituționalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curții este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanșat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condițiile prevăzute de lege. În acest sens este și jurisprudența recentă a Curții, respectiv Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, publicată în M. Of. nr. 69/1.02.2016, potrivit căreia:"în cadrul procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de procedură prin care se urmărește împiedicarea unei judecăți care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. Constatarea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să profite autorilor acesteia și nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât și-ar pierde caracterul concret". În aceste condiții, având în vedere importanța principiului autorității de lucru judecat, Curtea Constituțională constată că, pentru a garanta, atât stabilitatea raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca ceea ce a stabilit instanța de contencios constituțional, pe cale jurisprudențială, cu privire la condițiile în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale examinate în prezenta cauză. Așadar, Curtea reține că o decizie de constatare a neconstituționalității unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justițiabili care a invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, precum și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Întrucât principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală, atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică comunitară, precum și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea reține că atingerea adusă acestuia prin legislația națională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99 și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). În speță, Curtea constată că motivul substanțial și imperios care justifică derogarea de la principiul autorității de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate, pronunțată de instanța de contencios constituțional. Însă nereglementarea condiției ca excepția de neconstituționalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, determină o încălcare nepermisă a autorității de lucru judecat, o atingere adusă principiului securității raporturilor juridice - element fundamental al supremației dreptului, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61).

Din analiza actelor aflate la dosar coroborate cu susținerile apărării, când, la interpelarea instanței, în sensul de a preciza dacă a invocat excepția de neconstituționalitate a textului de lege privind abuzul în serviciu având în vedere Decizia nr. 126 din 03 martie 2016 a Curții Constituționale, apărătorul ales al revizuentului A. a susținut că revizuentul nu a invocat o astfel de excepție nici în fața instanței de fond și nici în fața instanței de recurs, Înalta Curte, secția penală, a reținut că nu sunt întrunite exigențele deciziei sus-menționate pentru ca aceasta să-și poată produce efectele și în prezenta cauza.

În considerarea argumentelor logico-juridice anterior evocate, s-a constatat că în materia deciziilor Curții Constituționale aplicabilitatea pentru viitor este statuată în dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, de la această regulă fiind prevăzută în legislația penală o singură excepție, și anume atunci când deciziile Curții Constituționale se aplică pentru situațiile facta praeterita, doar în cazul în care partea a invocat respectiva excepție în cauza sa, or, așa cum s-a arătat, revizuentul condamnat A. nu a invocat o excepție de neconstituționalitate în cauza sa.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, secția penală, a constatat că motivul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. este formal invocat, nefiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu, iar faptele și mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată cererea nu au condus, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale care permit revizuirea.

S-a apreciat că analizarea condițiilor privind admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire primează soluționării cererii pe fond și s-a constatat că acestea nu sunt îndeplinite, astfel cum le prevăd expres și limitativ dispozițiile art. 459 C. proc. pen.

Așa fiind, Înalta Curte, secția penală, a relevat că, atât timp cât cererea de revizuire este inadmisibilă, neîndeplinind, potrivit art. 459 alin. (5) C. proc. pen., condițiile privind admisibilitatea în principiu, cererea de suspendare formulată este lipsită de obiect și a respins-o, ca nefondată.

Împotriva dispoziției privind respingerea ca nefondată a cererii de suspendare a executării Sentinței penale nr. 237 din 20 aprilie 2017, în termen legal, condamnatul revizuent A. a formulat contestație la 24 aprilie 2017 (dosar fond nr. x/1/2017).

Cauza s-a înregistrat pe rolul completului de 5 judecători la 17 octombrie 2017, sub nr. x/1/2017, fiind fixat aleatoriu prim termen de judecată la 04 decembrie 2017.

La termenul fixat, contestatorul condamnat revizuent, fiind asistat de apărător ales, personal, a declarat că își retrage calea de atac formulată.

Având în vedere manifestarea de voință exprimată de contestatorul condamnat revizuent A. în ședința publică de la 04 decembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, va lua act de retragerea contestației declarate de acesta împotriva sentinței penale atacate și, văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) și (6) C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea contestației formulate de revizuentul condamnat A. împotriva Sentinței penale nr. 237 din data de 20 aprilie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2017.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 40 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 04 decembrie 2017.

Procesat de GGC - CT