ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 326/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 326/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr.

326/2018

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 17

noiembrie 2016, reclamanta Eparhia Reformată de pe lângă Piatra

Craiului a solicitat instanței, în contradictoriu cu intimații B.

și A. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

rectificarea de carte funciară individuală nr. x-C1-U2 Oradea privind

nr. top x/5/5, în natură apartament compus din 3 camere în

suprafață de 80,84 mp., respectiv: bucătărie, baie,

cămară de alimente, antreu, oficiu, debara și boxă de 24,75

mp., în sensul radierii dreptului de proprietate al intimaților A. de sub

B6 și revenirea la situația de carte funciară anterioară,

conform înscrierii de sub B9 din CF 1042 Oradea.

Prin

Sentința civilă nr. 2329 din 22 martie 2017 pronunțată de

Judecătoria Oradea s-a admis cererea de chemare în judecată

formulată de reclamantă, s-a dispus rectificarea cărții

funciare individuale nr. x-C1-U2 Oradea, privind nr. top. x/5/5, în sensul

radierii dreptului de proprietate al pârâților A. și B. de sub B6,

urmând să se revină la situația anterioară de carte

funciară, conform înscrierii de sub B9 din cartea funciară nr. x1

Oradea.

Prin Decizia

civilă nr. 939 A din data de 28 septembrie 2017 pronunțată de

Tribunalul Bihor, secția I civilă, au fost respinse apelurile

declarate de pârâții B. și A. și de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondate.

Împotriva

acestei decizii, pârâții B. și A. au formulat recurs.

Dosarul a

fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, urmare a adresei de înaintare

emisă la data de 11 decembrie 2017 de către Curtea de Apel Oradea,

căreia dosarul i-a fost trimis prin adresa din data de 8 decembrie 2017 de

către Tribunalul Bihor și trimis, spre soluționare, prin

repartizare computerizată aleatorie, completului C5.

Prin

rezoluția completului din data de 11 ianuarie 2018, s-a fixat termen de

judecată la 1 februarie 2018, în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La acest

termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de

necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor

argumente:

Decizia

supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în

calea de atac a apelului, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu

valoare mai mică de 200.000 lei.

Potrivit

primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum

și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind

Codul de procedură civilă, "În procesele pornite începând cu data

intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31

decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile

pronunțate în cererile (...), precum și în alte cereri evaluabile în

bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv."

Prin Decizia

nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017,

Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum

și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013

privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este

neconstituțională.

În ceea ce

privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale,

distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit

dacă, din considerentele sale, se desprinde concluzia că Înalta Curte

de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei

inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de

către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc.

civ.].

Obiectul

controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de

dispoziția legală constatată ca fiind contrară

Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a

fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII

alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu

asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la

această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului

la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din

considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul

nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului

la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat

de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin.

(1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în

măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate

litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea

Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este

asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste

litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o

anumită instanță.

În

absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia

Curții Constituționale o statuare asupra încălcării

dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la

instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa,

Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul

liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior

Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată

în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci

când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din

Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea

jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea

Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a

absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la

Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe

acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în

competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa

că nu toate recursurile intră de plano în competența de

soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar,

în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor

declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în

litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000

lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această

competență revine Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 369

din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Competența

de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de

către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în

interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

În acest

context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea

dispozițiilor Codului de procedură civilă, curtea de apel este

instanța competentă să soluționeze recursurile declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei

inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de

către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc.

civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de

soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de

curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii

depășește pragul de 200.000 lei.

Astfel, în

ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a

dispozițiilor Codului de procedură civilă, în conformitate cu

art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în

vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că

Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează

recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile

curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în

mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Prin urmare,

art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea

nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei

reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit

art. 122 C. proc. civ.: "Reguli noi de competență pot fi

stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Nici

dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o

altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia

recursului, care ar aparține instanței supreme.

Astfel,

potrivit textului menționat, "recursul urmărește să

supună Înaltei Curți de Casație și Justiție

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile".

Rezultă

că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare

natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul

căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce

privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța

supremă, el se determină și circumscrie conform normei de

competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Ca atare,

potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă

instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar

să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere

expresă a legii în privința altor hotărâri.

În

speță însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste

ipoteze, fiind vorba despre o decizie pronunțată de tribunal în apel,

în privința căreia nu există o dispoziție legală

expresă atributivă de competență în favoarea instanței

supreme.

În acest

context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, judecata cauzei va fi declinată

către Curtea de Apel Oradea, căreia îi aparține competența,

ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat

decizia în apel.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de pârâții B.

și A. împotriva Deciziei nr. 939 A din data de 28 septembrie 2017

pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, în

favoarea Curții de Apel Oradea.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 01 februarie 2018.

Procesat

de GGC - NN