ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1837/2017

Decizia nr. 1837/2017

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de

8 iulie 2014 reclamantul A. București a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. anularea parțială a Deciziei nr. 10 din 28 martie 2014 în ceea ce privește dispozițiile de la pct.  I.3, II.1, II.2 si II4 și anularea în totalitate a Încheierii nr. 57 din 12 iunie 2014 emise de pârâtă.

De asemenea, a solicitat suspendarea executării deciziei atacate în ceea ce privește măsurile contestate și a încheierii până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Prin sentința nr. 1342 din data de 13 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. București, în contradictoriu cu pârâta B., a dispus anularea parțială a pct. I.3 din Decizia nr. 10/2014, numai în ceea ce privește măsura de la a doua liniuță a pct. I.3., a anulat în parte Încheierea nr. 57/2014 numai cu privire la măsura menționată în precedent și a respins în rest acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență,

că reclamantul a fost obligat sa analizeze cauzele si împrejurările care au dus la nerespectarea unor norme referitoare la nivelurile cantitative de produse existente precum si la modul de scoatere a produselor din rezerva pentru situații speciale a C., astfel că aceste masuri nu pot fi apreciate nici nelegale și nici că i-ar produce reclamantului vreun prejudiciu. Daca exista sau nu prejudiciu și cine sunt persoanele responsabile de un eventual prejudiciu acest aspect urmează a fi stabilit de către reclamant. Chiar daca bunurile nu sunt in proprietatea, patrimoniul reclamantei aceasta a avut ca atribuție gestionarea acestor bunuri.

A mai reținut prima instanță, faptul că ca șefii de birou D. și financiar contabilitate au desfășurat activitatea de conducere și ca și-au îndeplinit atribuțiile, nu justifica nerespectarea unor dispoziții legale în vigoare la acel moment privind numărul de posturi și necesitatea ca șeful de birou să aibă studii superioare (conform Legii nr. 284/2010). Reclamantul a făcut apărări numai in ceea ce privește aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 77/2013, nu însă si a dispozițiilor Legii nr. 284/2010. Prin urmare chiar daca se retine ca primul act normativ sus indicat a fost declarat neconstituțional tot mai rămâne problema faptului ca a fost menținută in funcția de șef birou o persoana fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 284/2010.

S-a mai arătat, în privința cererii de suspendare, că reclamantul nici nu a invocat si nici nu a făcut dovada unor împrejurări legate de starea de fapt sau de drept de natura a crea serioase dubii cu privire la actul contestat și nici nu a arătat in ce ar constata paguba iminentă pe care ar suferi-o dacă decizia ar fi pusa în executare. În acest context instanța nu se poate pronunța daca reclamantului îi sunt sau nu produse prejudicii iminente prin executarea deciziei atacate si a încheierii de soluționare a contestației împotriva încheierii. Pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ cele doua condiții, ale cazului bine justificat și a iminenței pagubei trebuie îndeplinite cumulativ, fapt ce nu poate fi reținut in cauză.

Împotriva sentinței au declarat recurs reclamantul A. București și pârâta B., ambele părți criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esență, următoarele:

- cu privire la dispoziția de la pct. I.3 liniuța 1, existența bilanțului și acceptarea lui fără obiecțiuni de către C. dovedesc faptul că a fost organizată corespunzător contabilitatea de gestiune a produselor tehnico-medicale;

- se impune anularea dispoziției de la pct. I.3 liniuța 3 întrucât Ordinul ministrului Sănătății nr. 1070/2008 a fost abrogat prin Ordinul ministrului Sănătății nr. 288/2009, iar în prezent există doar rezerva constituită potrivit Legii nr. 95/2006;

- cu privire la dispoziția de la pct. II.1 se arată că nu există nici un prejudiciu, fiind demonstrat faptul că produsele nu mai sunt în nicio rezervă a ministerului, că sunt niște stocuri debaraiate cu termenul depășit, învechite, care trebuiau valorificate în vreun fel și s-a ales calea legală a disponibilizării cu titlu de gratuitate;

- cu privire la dispoziția de la pct. II.2 se arată că facturile eronat emise nu se regăsesc în contabilitatea stației, creanța nu este eligibilă, fiind consemnată dintr-o eroare și din lipsă de comunicare. Suma de 21.670,52 lei nu mai poate fi recuperată, întrucât a intervenit prescripția;

- în ceea ce privește dispoziția de la pct. II.4 se arată că lipsește vinovăția instituției întrucât C. a emis Ordinul ministrului Sănătății nr. 1588 din 22 decembrie 2014 pentru aprobarea statului de funcții al A. București pe anul 2014, fiind păstrate în continuare atât Biroul D. cât și E., cu același număr de posturi fiecare, ca în 2013;

- față de cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 10 din 28 martie 2014 sunt invocate aceleași motive ca la instanța de fond, susținându-se că nu s-a motivat de ce această cerere nu întrunește dispozițiile Legii nr. 554/2004.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, următoarele:

- la data ieșirii din rezerva de mobilizare a bunurilor gestionate de A. în luna septembrie 2003, se aplicau prevederile O.G. nr. 81/2003 privind reevaluarea și amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituțiilor publice, precum și Normele metodologie privind reevaluarea și amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituțiilor publice și al persoanelor juridice fără scop patrimonial, aprobate prin Ordinul F. nr. 1487/2003, în vigoare la acea dată și până la apariția Ordinul F. nr. 3471/2008, astfel încât toate bunurile specifice tehnico-medicale deținute de entitate trebuiau supuse reevaluării;

- conform Legii nr. 95/2006, Rezerva pentru situații speciale constituie rezerva C.. Rezerva pentru situații speciale gestionată de A., B. (ordonator terțiar de credite în subordinea ministerului) a fost constituită potrivit Ordinul ministrului Sănătății nr. 1094/2004 și Ordinul ministrului Sănătății nr. 580/2006 de aprobare a Normelor metodologice privind constituirea, păstrarea, împrospătarea și scoaterea produselor din rezerva pentru situații speciale a C., aplicabile A., B.:

- bunurile deținute de către A., B. în valoare de 76.390,41 lei raportate prin cont nu mai fac parte din nici un fel de rezervă, nici de mobilizare, nici pentru situații speciale, astfel încât se impunea reevaluarea acestora încă din anul 2003, odată cu desființarea rezervei de mobilizare, întrucât, potrivit cadrului legal aplicabil nu se mai justifică păstrarea lor cu această destinație.

4.Apărările intimaților;

Raportul asupra admisibilității recursurilor, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost comunicat părților în baza încheierii din data de 08 decembrie 2016, conform alin. (4) al aceluiași articol.

Prin încheierea din 23 martie 2017, completul de filtru a admis recursurile în principiu și a fixat termen pentru judecarea acestora în ședință publică, în condiții de contradictorialitate, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

6.Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor;

Recurentul-reclamant A. București a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu o acțiune îndreptată împotriva Încheierii nr. 57 din 12 iunie 2014 pronunțată de B. prin care s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei nr. 10 din 28 martie 2014 prin care s-au dispus în sarcina instituției controlate mai multe măsuri.

Prima instanță a admis în parte acțiunea formulată și a dispus anularea parțială a pct. I.3 din Decizia nr. 10/2014 numai în ceea ce privește măsura de la a doua liniuță a pct. I.3, a anulat în parte Încheierea nr. 57/2014 numai cu privire la măsura menționată în precedent și a respins în rest acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri ambele părți au formulat recurs.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

În cauza de față criticile formulate sunt nefondate după cum vom arăta în continuare.

Astfel, în perioada 20 ianuarie - 28 februarie 2014 s-a desfășurat la recurentul-reclamant o misiune de audit cu tema „Auditul financiar asupra contului de execuție a instituțiilor publice subordonate, sub autoritatea și în subordonarea C. pentru anul 2013, întocmindu-se Raportul de audit nr. 40159 din 04 martie 2014 și Procesul verbal de constatare. Pentru înlăturarea abaterilor de la legalitate și regularitate s-a emis Decizia nr. 10 din 28 martie 2014 prin care s-au dispus mai multe măsuri.

Împotriva măsurilor dispuse la pct. I.3, II.1, II.2 și II.4 A. București a formulat contestație, care a fost respinsă prin Încheierea nr. 57 din 12 iunie 2014 a B. - G.

Prin prezenta cale de atac recurentul formulează critici punctuale cu privire la măsurile dispuse fără a arăta expres care este motivul de nelegalitate ce afectează sentința primei instanțe.

Cu privire la dispoziția de la pct. I.3 liniuța 1, B. a arătat următoarele:

„Pentru neregulile constatate și prezentate mai sus la pct. 3 a), veți proceda la:

- dispunerea de măsuri prin care să se asigure analizarea întregului stoc de produse tehnico-medicale și înregistrarea corectă a bunurilor deținute în patrimoniu în conturile contabile spe­cial destinate prin reglementările contabile diferitelor tipuri de bunuri (consumabile, obiecte de inventar, active fixe) precum și organizarea corespunzătoare a contabilității de gestiune a produselor tehnico-medicale”.

Recurenta susține că existența bilanțului și acceptarea lui de către C. dovedesc faptul că a fost organizată corespunzător contabilitatea de gestiune a produselor tehnico-medicale.

Or, prin balanța de verificare și prin bilanțul contabil încheiat la data de 31 decembrie 2013, la "Medicamente și materiale sanitare", A., B. a raportat suma de 622.645 lei, care se compune din suma de 76.390 lei în Rezerva medicală rămasă din fosta rezervă de mobilizare; suma de 546.255 lei în Rezerva pentru situații speciale a C., bunuri care nu mai fac parte din rezerva de mobilizare, astfel încât se impunea reevaluarea acestora încă din anul 2003, odată cu desființarea rezervei de mobilizare, întrucât, potrivit cadrului legal aplicabil, nu se mai justifică păstrarea lor cu această destinație.

Evidența bunurilor tehnico-medicale gestionate de către A., B. nu a fost organizată corespunzător reglementărilor contabile în vigoare, atât din punctul de vedere al reflectării în conturi contabile special destinate evidenței activelor fixe sau a celor de natura stocurilor, separat pentru materiale consumabile și separat pentru obiecte de inventar, dar și din punctul de vedere al organizării contabilității de gestiune pentru fiecare produs tehnico-medical deținut în patrimoniul entității și pe fiecare depozit.

Se constată că în același cont de evidență a stocurilor au fost menținute atât materiale consumabile (vată, talc), ambalaje, active fixe (aparatură radiologică, autospeciale, ș.a.), cât și obiecte de inventar (instrumentar, pense, foarfece, etc.) care sunt diferite din punctul de vedere al duratei de utilizare și al modului de prezentare prin conturile contabile și prin bilanț.

Nefondată este și susținerea recurentei cum că bunurile depozitelor au fost și sunt în conservare și de aceea nu pot fi împărțite în consumabile, obiecte de inventar, active fixe, fiind primite și păstrate ambalate. Chiar păstrate în ambalaje mai mari, bunurile pot fi identificate și evidențiate, în mod corespunzător și potrivit dispozițiilor legale, în contabilitatea instituției, pentru a avea întotdeauna la dispoziție o situație exactă a materialelor deținute.

Cu privire la dispoziția de la pct. I.3 liniuța 3, B. a arătat următoarele:

„Pentru neregulile constatate și prezentate mai sus la punctul 3 a), veți proceda la:

- entitatea va lua măsuri pentru clarificarea cadrului legal aplicabil, inclusiv în privința ter­menelor de conservare și depozitare și va efectua propuneri de casare/operațiuni de casare după aprobarea din partea ordonatorului principal de credite a acestor operațiuni”.

Recurenta susține că aceste măsuri erau îndeplinite deja la data controlului, iar Ordinul ministrului Sănătății nr. 1070/2008 a fost abrogat prin Ordinul ministrului Sănătății nr. 288/2009, în prezent existând doar rezerva constituită potrivit Legii nr. 95/2006.

Din succesiunea actelor normative incidente se constată că prin H.G. nr. 1092 din 18 septembrie 2003 privind reglementarea situației rezervei de mobilizare constituită la C. (nepublicată în M. Of.), la art. 1 s-a dispus ca bunurile să devină disponibile ca urmare a scoaterii lor definitive din rezerva de mobilizare.

În anul următor, prin Ordinul ministrului Sănătății nr. 36 din 20 ianuarie 2004 sunt transferate, fără plată, bunuri provenind din fosta rezervă de mobilizare, și se creează Rezerva pentru situații speciale a C. gestionată de A. București.

Ulterior, în art. 40 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit constituirea rezervei C. pentru situații speciale cu implicații asupra sănătății publice, care cuprinde medicamente, seruri, vaccinuri, dezinfectante, insecticide, dispozitive medicale și alte materiale specifice. Medicamentele, serurile, vaccinurile, dezinfectantele, insecticidele, materialele sanitare, produsele tehnico-medicale, consumabilele și alte materiale specifice cuprinse în rezerva pentru situații speciale, începând cu 1 septembrie 2007, constituie rezerva C.

Chiar C. arată că potrivit Ordinul ministrului Sănătății nr. 1344/2010 bunurile și produsele au fost date în gestiunea A. București, care organizează, conduce și asigură evidența contabilă a produselor tehnico-medicale și a materialelor sanitare auxiliare din stocul C., fiind atribuția acestui organism.

În aceste condiții în mod corect a reținut și prima instanță că deși bunurile nu sunt proprietatea sa, activitățile de gestionare și evidențele contabile referitoare la aceste bunuri erau în sarcina Oficiului care se impunea să dispună măsuri referitoare la evidența stocurilor, înregistrarea lor în contabilitate și organizarea contabilității de gestiune potrivit legii.

Este evident că A. București exercită în numele proprietarului - C. - sarcina de păstrare și evidențiere a rezervei pentru situații speciale, astfel încât în orice moment să se poată cunoaște cu exactitate ce conține rezerva, ce produse sunt în termen de valabilitate, ce produse se impune a fi casate și eventual înlocuite, iar în cazul apariției unei situații speciale să se determine cu ușurință ce poate fi folosit din rezervă, pentru că acesta este scopul ei.

Cu privire la dispoziția de la punctul II.1, B. a arătat:

„Pentru neregulile constatate și prezentate mai sus la pct. 3 b) veți proceda la:

- analizarea cauzelor și împrejurărilor care au determinat nerespectarea Normelor privind constituirea, depozitarea, păstrarea și scoaterea produselor din Rezerva pentru situații speciale a C. prin neorganizarea corespunzătoare a Rezervei pentru situații speciale, nerespectându-se cantitățile de produse tehnico-medicale prevăzută de Ordinul ministrului Sănătății nr. 1.094 din 06 septembrie 2004 astfel că nivelurile cantitative existente la data de 31 decembrie 2013 ale bunurilor care fac obiectul rezervei sunt mai mici decât cele prevăzute prin actul normativ.

- analizarea cauzelor și împrejurărilor care au determinat nerespectarea Normelor metodologice aprobate prin Ordinul ministrului Sănătății nr. 580/2006 referitor la modul de scoatere a produselor din Rezerva pentru situații speciale a C. în anul 2010, A., B. a eliberat din rezerva pentru situații speciale produse în valoare de 40.740,45 lei către un număr de 12 DSP (entități din subordinea C.), transfer efectuat în baza Ordinul ministrului Sănătății nr. 289/2010 deși ordinul făcea referire expresă la transferul fără plată a unor bunuri rămase din fosta rezervă de mobilizare.

- stabilirea întinderii prejudiciului constituit din nerespectarea acestor acte normative și recuperarea acestui prejudiciu în integralitate”.

Recurenta susține că nu există nici un prejudiciu, fiind demonstrat faptul că produsele nu mai sunt în nici o rezervă a ministerului, că sunt niște stocuri debaraiate cu termenul depășit, învechite, care trebuie valorificate în vreun fel și s-a ales calea legală a disponibilizării cu titlu de gratuitate.

Susținerea recurentei este nefondată întrucât prin Ordinul ministrului Sănătății nr. 289/2010 s-a dispus transferul fără plată a unor bunuri rămase din fosta rezervă de mobilizare, însă recurenta-reclamantă a efectuat și transferul unor bunuri care nu au figurat niciodată în rezerva de mobilizare ci doar în Rezerva pentru situații speciale.

Or, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (2) din anexa nr. 3 la Ordinul C. nr. 580/2006, bunurile din Rezerva pentru situații speciale puteau fi transferate pentru asigurarea produselor pentru intervenții în situații speciale sau dacă existau în stocuri produse ce expirau în următoarele 10 luni ori după mai mult de 10 luni dar au o utilizare restrânsă.

Este nefondată susținerea recurentei-reclamante cum că prin art. 9 din Ordinul ministrului Sănătății nr. 1070/2008 au fost abrogate implicit toate celelalte ordine de ministru, respectiv Ordinul ministrului Sănătății nr. 36/2004, Ordinul ministrului Sănătății nr. 1094/2004, Ordinul ministrului Sănătății nr. 580/2006, nepublicate în M. Of.

Astfel, prin Ordinul ministrului Sănătății nr. 1070/2008, emis în temeiul art. 40 alin. (1) și (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, se prevede la art. 3 că: rezerva C. este destinată rezolvării unor situații speciale cu impact asupra sănătății publice și cuprinde: medicamente, seruri, vaccinuri, dezinfectante, insecticide, dispozitive medicale și alte materiale specifice.

În același act normativ, la art. 4 se arată că produsele și bunurile de natura celor prevăzute la art. 3 alin. (2) cuprinse în Rezerva pentru situații speciale sunt preluate în Rezerva C. Bunurile existente în Rezerva pentru situații speciale care nu sunt prevăzute la alin. (1) sunt gestionate de A. București.

La articolul 9 din acest Ordin, invocat de recurenta-reclamantă se arată că: „la data intrării în vigoare a prezentului ordin orice dispoziție contrară se abrogă”.

Din coroborarea prevederilor legale menționate mai sus, rezultă că actele normative anterioare rămân în vigoare cu privire la bunurile ce continuă să existe în rezerva pentru situații speciale gestionată de A., altele decât cele menționate expres în art. 3 alin. (2) din Ordinul nr. 1070/2008.

Or, în condițiile multiplelor modificări normative, măsurile impuse de B. sunt legale și conduc la clarificarea stocului bunurilor gestionate de recurenta-reclamantă.

Cu privire la dispoziția de la pct. II.2, B. a arătat:

„Pentru neregulile constatate și prezentate mai sus la punctul 10, veți proceda la:

- analizarea cauzelor și împrejurărilor care au determinat prejudicierea bugetului instituției publice prin neîncasarea sumelor de recuperat de la H. pentru care entitatea nu a efectuat demersuri legale de recuperare.

- repunerea în evidențele contabile a sumelor de recuperat de la H.

- stabilirea întinderii prejudiciului constituit din sumele datorate de către H. și recuperarea acestui prejudiciu în integralitate”.

Recurenta contestă aceste măsuri susținând între altele că facturile eronat emise nu se regăsesc în contabilitatea stației, creanța nu este exigibilă, fiind consemnată dintr-o eroare și din lipsă de comunicare. Suma de 21.670,52 lei nu mia poate fi recuperată întrucât a intervenit prescripția.

Din actele dosarului și din verificările B. rezultă că în anul 2013, prin Nota contabilă din 20 decembrie 2013, recurenta-reclamantă a procedat la scoaterea din evidența contabilă, pe seama rezultatului reportat a sumei de 23.070 lei, reprezentând obligații de plată ale Stației de Ambulanță a Municipiului București (H.) datorate A. București.

Aceste obligații de plată ale H. către A., B. reprezintă sume datorate cu utilități de către H., pentru perioada aprilie 2008-august 2009, în baza Minutei nr. 963 din 29 iunie 2006 încheiată între părți, cu scopul „plății consumului de apă rece” de către H.

Debitul datorat A., B.

de către H. din perioada 2008-2009 reprezintă contravaloarea apei, facturată de către A., B. prin facturi emise însumând 27.370 lei, precum și un sold din anul 2007 de 21.212 lei. În această perioadă, de la H. recurenta-reclamantă a încasat, în perioada februarie 2008-decembrie 2009, suma de 26.212 lei. Rezultă astfel o sumă datorată de către H. de 22.370 lei, conform situației analitice întocmită de entitate și a datelor din contabilitate.

Prin Hotărârea nr. 2 din 06 februarie 2013 a Consiliului de Administrație al A., B., s-a decis scoaterea din evidențele contabile a debitului H. în sumă 23.070 lei, conform celor consemnate în procesul verbal, pe motivul împlinirii termenului de prescripție a sumelor datorate de către H. și o avarie care ar fi existat la sistemul de alimentare cu apă. În urma Hotărârii nr. 2 din 06 februarie 2013, A., B. a operat în contabilitate suma de 23.070 lei în luna decembrie 2013, prin scăderea din evidențe a debitului H. și trecerea pe seama rezultatului reportat, fără a efectua demersurile legale de recuperare a debitului.

În timpul controlului s-au constatat anumite erori în contabilitatea A. București, iar după remedierea acestora debitul ce se impunea a fi recuperat era în sumă de 23.070 lei.

Deși recurenta-reclamantă susține existența unei avarii, care a dus la facturarea acelei cantități de apă, nici în faza procedurii administrative și nici în timpul procedurii judiciare nu au fost aduse probe în acest sens, astfel încât măsurile dispuse de B. sunt legale.

Cu privire la dispoziția de la pct. II.4, B. a arătat:

„Pentru neregulile constatate și prezentate mai sus la pct. 12, veți proceda la:

- întreprinderea tuturor măsurilor pentru intrarea în legalitate în ceea ce privește structura organizatorică, statul de funcții, încadrarea și stabilirea salariilor corespunzătoare.

- stabilirea întinderii prejudiciului constituit din sumele acordate necuvenit ca indemnizații de conducere, persoanelor încadrate ca șef de birou în condițiile nerespectării cadrului legal de organizare a structurii funcționale a entității și luarea tuturor măsurilor legale ce se impun pentru recuperarea acestui prejudiciu în totalitate”.

Recurenta-reclamantă susține că lipsește vinovăția instituției întrucât C. a emis Ordinul ministrului Sănătății nr. 1588 din 22 decembrie 2014 pentru aprobarea statului de funcții al A. București pe anul 2014, fiind păstrate în continuare atât Biroul D. cât și E. cu același număr de posturi fiecare ca în 2013. S-a mai susținut că C. stabilește numărul de posturi, instituția având doar obligația de a se încadra în fondul de salarii aprobat de minister.

Urmare a controlului s-a constatat că în anul 2013 Biroul D. și E. funcționau fiecare cu câte trei posturi, din care două de execuție și unul de conducere, iar un post de conducere era ocupat de o persoană ce nu avea studii superioare, fiind încălcate dispozițiile O.U.G. nr. 77/2013 (prin care se prevedea constituirea unui birou cu un număr minim de 5 posturi de execuție), precum și Legea nr. 284/2010 (prin care s-a prevăzut ca șeful de birou să aibă studii superioare).

Nu se poate reține susținerea recurentei-reclamante cum că aceasta era responsabilitatea C., întrucât, chiar dacă ministerul aproba prin ordin statul de funcții și finanțarea celor 103 posturi, repartizarea în concret a posturilor și constituirea Birourilor era atribuția instituției. La fel și încadrarea pe funcțiile de șef birou a unor persoane ce aveau calificarea cerută de lege.

Incidența amnistiei fiscale prevăzută de Legea nr. 124/2014 nu este de natură a afecta actul administrativ emis de B., întrucât aceasta vizează faza de executare și în acel moment se a analiza dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de actul normativ menționat mai sus.

Față de cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 10 din 28 martie 2014 și a Încheierii nr. 57 din 12 iunie 2014 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, recurenta susține că instanța de fond nu a motivat de ce solicitarea a fost respinsă, afirmând doar că cererea nu întrunește dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Critica nu este fondată întrucât, raportat la considerentele sentinței atacate, respectiv la argumentația primei instanțe în susținerea soluției adoptate, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat toate criticile de nelegalitate înfățișate de recurenta-reclamantă atât prin acțiunea principală cât și prin completare.

Astfel, prima instanță a arătat că reclamantul nu a făcut dovada unor împrejurări, legate de starea de fapt sau de drept, de natură a crea serioase dubii cu privire la actul contestat și nici nu a arătat în ce ar consta paguba iminentă pe care ar suferi-o dacă decizia ar fi pusă în executare.

Cum prin argumentele arătate mai sus a rezultat temeinicia și legalitatea măsurilor dispuse de B., în mod corect prima instanță a respins cererea de suspendare apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. se referă la faptul că prin hotărâre s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Conform art. 432 C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

De vreme ce autoritatea lucrului judecat poate fi invocată pe cale de excepție înaintea instanței de recurs, cu atât mai mult poate fi invocată ca motiv de recurs.

Însă, în cauza de față, deși recurenta indicat expres acest motiv de recurs, nu a arătat care este autoritatea de lucru judecat încălcată, în cursul procedurii judiciare nefiind invocată această excepție.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive sunt incidente, după cum vom arăta în continuare.

Astfel, prin sentința recurată nr. 1342 din data de 13 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. București, a dispus anularea parțială a pct. I.3 din Decizia nr. 10/2014, numai în ceea ce privește măsura de la a doua liniuță a pct. I.3., a anulat în parte Încheierea nr. 57/2014 numai cu privire la măsura menționată în precedent.

Prin această măsură anulată, B. a dispus următoarele „Pentru neregulile constatate și prezentate mai sus la punctul 3a), veți proceda la:

- (...).

- efectuarea reevaluării tuturor activelor fixe care au fost menținute nejustificat la valori de înregistrare istorice și care au determinat subevaluarea patrimoniului, precum și actualizarea valorilor pentru bunurile de natura stocurilor.

- (…).”

Prima instanță a reținut că reclamantul nu poate efectua reevaluarea tuturor activelor fixe care au fost menținute la valori de înregistrare istorice și care au determinat subevaluarea patrimoniului, precum și obligația de actualizare a valorilor acestor bunuri întrucât, potrivit art. 4 lit. c) din O.G. nr. 81/2003 “activele fixe corporale aflate în conservare, precum și rezervele de mobilizare care sunt evidențiate în contabilitate ca active fixe corporale nu sunt supuse reevaluării”. Cum la pct. 3 din constatări (pag. 2 și 3 din decizia contestata) se face referire la bunurile care au rezultat din desființarea rezervei de mobilizare se constată că aceste bunuri sunt scutite de la reevaluare conform textului mai sus citat. Așadar chiar dacă la acel moment bunurile nu s-ar mai fi aflat în conservare, tot erau scutite de la reevaluare pentru că făceau parte din rezerva de mobilizare.

Or, așa cum am arătat și la momentul analizării recursului formulat de A. București, urmare a adoptării H.G. nr. 1092/18 septembrie 2003 privind reglementarea situației rezervei de mobilizare constituită la C., recurenta a preluat o parte din bunurile ce au existat în rezerva de mobilizare.

La acel moment se aplicau prevederile O.G. nr. 81/2003 privind reevaluarea și amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituțiilor publice, precum și Normele metodologice privind reevaluarea și amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituțiilor publice și al persoanelor juridice fără scop patrimonial, aprobate prin Ordinul F. nr. 1487/2003, astfel încât toate bunurile specifice tehnico-medicale deținute de entitate trebuiau supuse reevaluării.

Este adevărat că potrivit art. 4 lit. c) din O.G. nr. 81/2003 “activele fixe corporale aflate în conservare, precum și rezervele de mobilizare care sunt evidențiate în contabilitate ca active fixe corporale nu sunt supuse reevaluării”, însă bunurile la care se referă măsura dispusă de B. nu mai făceau parte din rezerva de mobilizare și nici nu se aflau în conservare, astfel încât în mod greșit prima instanță a reținut că nu se impunea reevaluarea lor.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de B. împotriva sentinței nr. 1342 din 13 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și, rejudecând va respinge acțiunea reclamantului A. București ca neîntemeiată. Totodată, va respinge recursul declarat de A. București împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de B. împotriva sentinței nr. 1342 din 13 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge acțiunea reclamantului A. București ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de A. București împotriva sentinței nr. 1342 din 13 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2017.