ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1103/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 470 din 2 decembrie 2005, Tribunalul Dâmbovița, în baza art. 334 C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (4) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., text în baza căruia a condamnat-o pe inculpata O.M. la pedeapsa principală de 10 ani închisoare și cea complementară de 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen.

S-au aplicat în cauză dispozițiile art. 71 și art. 64 C. pen.

S-a luat act că inculpata este arestată în altă cauză.

Potrivit art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 14 C. proc. pen. și art. 998, art. 999 C. civ., inculpata a fost obligată la plata sumei de 2.137.720.751 lei despăgubiri civile, cu indicii de inflație, către partea civilă SC C.F. Brașov, cu sediul în Brașov, județul Brașov.

S-a luat act că suma de 2.077.279.000 lei a fost recuperată de partea civilă.

S-a respins cererea de instituire a sechestrului asigurator formulată de partea civilă.

Inculpata a fost obligată la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că a fost investită cu rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, în forma prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen. și a stabilit ca situație de fapt următoarele:

În perioada septembrie-octombrie 1998, inculpata în calitate de patron al SC G.C.S.E. SRL București a cunoscut-o pe martora C.M., de la care a aflat că numita B.S., fostă angajată a C.F.R. are posibilitatea de a intermedia procurarea de ordine de compensare R., pentru plata unor mărfuri și achitarea de datorii.

În acest scop martorii M.G., N.M., C.I. și D.G., colaboratori ai inculpatei au fost delegați de aceasta să o contacteze pe B.S., pentru a achiziționa ordine de compensare în numele și pentru SC G.C.S.E. SRL București.

Pentru finalizarea demersurilor, martorii s-au deplasat la Brașov împreună cu B.S., i-au predat acesteia 2 file cec cu limită de sumă, în valoare totală de 4.215.000.000 lei și o delegație „în alb” acte emise de inculpata O.M. la București - la momentul emiterii cunoscând că nu există disponibil în contul societății.

Delegația predată în alb, urma să fie folosită de B.S. la cumpărarea ordinelor de compensare.

Folosind instrumentele de plată și delegația, B.S. s-a deplasat la SC C.F. SA Brașov, a luat legătura cu martorii L.E. și H.F.L., ce reprezentau partea civilă SC C:F:SA Brașov, cumpărând de la aceștia ordine de compensare în valoare de 4.215.000.000 lei – pe care le-a achitat cu cele 2 cecuri lăsând și delegația completată pe numele ei.

Ordinele de plată au fost predate inculpatei la București, în schimbul prestației, B.S. solicitând comision; folosind ordinele de compensare, inculpata le-a comercializat către alte societăți.

După circa 10-15 zile de la emitere, filele cec au fost anulate, emițându-se altele pentru aceleași sume, ce au fost predate către SC C.F. SA Brașov, gest motivat de faptul că, la data stabilită de martorii L.E. și H.L. pentru achitarea creanței, nu exista disponibil în contul societății administrate de inculpată. Prin emiterea noilor file cec, practic se prelungeau termenele de achitare a obligațiilor asumate de inculpată.

Întrucât și aceste file cec ajunseseră la scadență nu au putut fi acoperite, din lipsă de disponibil în cont, reprezentanții legali ai SC C.F. SA București au depus plângere împotriva inculpatei și martorilor L.E. și H.L.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr. 4004/2004, urmare admiterii cererii de strămutare formulată de inculpată.

În cursul cercetării judecătorești, instanța de fond a dispus audierea martorilor propuși la urmărirea penală, B.S., P.M., C.M., M.G., N.M., C.I., a audiat inculpata ce a susținut că vinovați de producerea prejudiciului suferit de partea civilă sunt asociatul său N.M. și colaboratorii săi.

La termenul din 18 noiembrie 2005, reprezentantul parchetului a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, susținând că în raport cu activitatea materială desfășurată de inculpată se impunea aplicarea dispozițiilor prevăzute de art. 41 alin. (2) C. pen.

Apreciind materialul probator administrat în cauză, prima instanță a reținut că inculpata a emis în mod repetat file cec, deși cunoștea că la data emiterii nu avea disponibilul necesar în contul societății, activitate materială ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii continuate de înșelăciune, în forma prevăzută de art. 215 alin. (1), (4) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanța a avut în vedere pericolul social al infracțiunii, modul de săvârșire a faptei, atitudinea inculpatei în timpul procesului, caracterizate de încercarea de a tergiversa soluționarea cauzei.

În termen legal, împotriva sentinței, inculpata a declarat apel apreciind hotărârea nelegală și netemeinică.

Astfel, s-a susținut că în mod greșit a fost reținută, în sarcina sa infracțiunea de înșelăciune, în formă continuată, neexistând dovezi care să probeze actele de inducere în eroare a partenerilor săi la momentul emiterii filelor cec.

Aceasta a susținut că, reprezentanții părții civile SC C.F. SA Brașov cunoșteau că nu avea în cont provizia necesară, au acceptat această situație, așa justificându-se anulare primelor file cec și emiterea altora.

În raport cu aceste apărări, inculpata a solicitat în principal achitarea, invocând drept temei juridice dispozițiile prevăzute de art. 11 pct. 2 lit. raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., fapta nefiind prevăzută de legea penală.

Într-o teză subsidiară, a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu consecința reindividualizării pedepsei.

Cu privire la latura civilă a solicitat respingerea pretențiilor părții civile, cu motivarea că nu există legătură de cauzalitate între fapta sa și pretinsele prejudicii.

Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia penală nr. 100 din 20 martie 2006 a respins, ca nefondat, apelul inculpatei, reținând legală și temeinică hotărârea supusă căii de atac.

Astfel, instanța de apel a apreciat că probatoriul administrat în faza urmăririi penale și în cursul cercetării judecătorești i s-a dat o corectă interpretare, stabilindu-se o situație de fapt în acord cu realitatea activității materiale infracționale desfășurată de inculpată.

Corespunzător acesteia, s-a dat o încadrare juridică corectă infracțiunii reținută ca săvârșită cu vinovăție de inculpată, pedeapsa principală la care s-a orientat instanța de fond, exprimând criteriile legale de individualizare.

Împotriva hotărârii instanței de apel, inculpata a declarat recurs, reiterând criticile ce vizează nelegalitatea și netemeinicia acestora, așa cum au fost expuse mai sus, invocând drept cazuri de casare dispozițiile art. 385

9

pct. 13, 14, 17, 18 C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 6827 din 22 noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 6688/1/2006 a fost admis recursul declarat de inculpata O.M. împotriva Deciziei penale nr. 100 din 20 martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești și sentinței penale nr. 470 din 2 decembrie 2005 a Tribunalului Dâmbovița, pe care le-a casat și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, respectiv Tribunalul Dâmbovița.

S-a constatat că recurenta inculpată este arestată în altă cauză.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 200 C. proc. pen. urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Din interpretarea textului menționat a rezultat că probele strânse în această fază servesc numai pentru trimiterea în judecată neputând constitui temei de condamnare.

În faza procesuală a judecății, în acord cu dispozițiile art. 289 C. proc. pen., probele strânse la urmărirea penală, trebuie verificate de instanță, prin administrarea lor în ședință publică, oral, nemijlocit și în contradictoriu.

Numai în urma unei asemenea verificări, cu respectarea acestor principii fundamentale, obligatorii în faza cercetării judecătorești și exercitând un rol activ, potrivit dispozițiilor art. 287 C. proc. pen., instanța trebuie să ajungă, motivat la o soluție temeinică și legală, ca rezultat care exprimă adevărul impus de probele administrate în mod legal.

În cauza dedusă judecății, inculpata prin apărător a formulat la 21 februarie 2005 o cerere de probatorii ( fila 101 Dosar nr. 4004/2004 Tribunalul Dâmbovița ), solicitând audierea martorilor M.G., L.E., H.L., proba cu înscrisuri, cerere asupra căreia instanța prin încheierea din 15 martie 2005 ( fila 115 ) nu s-a pronunțat în mod expres și motivat potrivit art. 67 alin. (3) C. proc. pen.

La data de 17 mai 2005 aceeași instanță de fond ( fila 147 ) în lipsa inculpatei arestate, a trecut la audierea martorilor M.G., S.P. și N.M., sub rezerva reaudierii acestora situație ce se repetă la 18 octombrie 2005 ( fila 210 dosar ) cu ocazia audierii martorilor C.I.

Tribunalul Dâmbovița, la data de 18 noiembrie 2005 a respins, ca nefondată cererea inculpatei prin care a solicitat audierea martorilor M.G., L.E., H.L. și constatând cercetarea judecătorească terminată conform art. 339 C. proc. pen. a acordat cuvântul părților asupra fondului cauzei.

Prin aceeași încheiere(fila 234 Dosar nr. 4004/2004)instanța a încuviințat cererea inculpatei de a i se acorda termen de grefă pentru a lua cunoștință de conținutul declarațiilor martorilor M.G., C.I., S.P. și N.M., audiați în lipsa sa.

Termenul de grefă a fost stabilit la data de 2 decembrie 2005, ce coincide cu data pronunțării sentinței de către instanța de fond, situație în care măsura este lipsită de eficiență.

Procedând în modul descris, Tribunalul Dâmbovița a încălcat obligația legală a efectuării unei cercetări judecătorești complete, care presupunea reaudierea tuturor martorilor ascultați în lipsa inculpatei arestată.

Această măsură procesuală, se impunea cu atât mai mult cu cât inculpata a susținut că martorii cunosc împrejurări esențiale, de natură să demonstreze apărările invocate de ea în cursul procesului în sensul că beneficiarii instrumentelor de plată au cunoscut că nu exista la momentul emiterii filelor cec provizia necesară în contul societății sale.

Motivarea instanței, în sensul că martorii și-au menținut declarațiile date la urmărirea penală, astfel încât, nu se impunea reaudierea lor în prezența inculpatei, încalcă principiile nemijlocirii, publicității, oralității și contradictorialității, obligatorii în faza de judecată, precum și dreptul la apărare al inculpatei.

Procedând în acest fel, apare în mod evident că inculpata a fost astfel lipsită de beneficiile unui proces echitabil, în sensul art. 6 § 3 lit. d) din C.E.D.O., care îi dă dreptul la „administrarea probelor incriminatorii în prezența sa, în ședință publică, în condiții de contradictorialitate.”

Toate aceste limitări aduse drepturilor procesuale ale inculpatei, nu au fost înlăturate nici de instanța de apel, care s-a mărginit la a aprecia probele strânse în cursul urmăririi penale și administrate incomplet, în cursul cercetării judecătorești, cu ignorarea dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen.

Urmare casării, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Dâmbovița la data de 12 ianuarie 2007 sub nr. 200/120/2007 cu prim termen de judecată la 16 februarie 2007.

După administrarea probatoriilor, prin sentința penală nr. 275 de la 12 mai 2008 pronunțată în Dosarul nr. 200/120/2007, Tribunalul Dâmbovița în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei reținută în sarcina inculpatei O.M., din infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen. în cea prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) - art. 42 C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat-o pe inculpată la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art. 215 alin. (5) raportat la art. 65 C. pen. au fost interzise inculpatei, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen., pe o perioadă de 4 ani, după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatei, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a-II-a și lit. b) C. pen., de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la executarea pedepsei principale.

S-a dispus comunicarea prezentei hotărâri la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, conform dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 26/1990, modificată.

Pe latură civilă, în baza art. 14, 15, 346 C. proc. pen. raportată la art. 998 C. civ., inculpata a fost obligată la plata sumei de 213.772,0751 lei, cu titlu de despăgubiri civile către SC C.F. Brașov SA prin lichidator judiciar SC C.L. SRL, sumă ce a va fi actualizată la data plății, cu indicele de inflație, luându-se act că suma de 207.727,9 lei a fost recuperată de partea civilă.

În același timp a fost respinsă cererea formulată de partea civilă SC C.F. Brașov SA, de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatei.

Inculpata a fost obligată la 500 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, în rejudecare după casare, au fost readministrate probatoriile, ocazie cu care s-a reținut situația de fapt inițială, în sensul că inculpata a înșelat partea civilă emițând cec-uri deși știa că pentru valorificarea lor nu există provizia necesară, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, cu consecințe deosebit de grave.

În temeiul art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatei O.M. din infracțiunea de înșelăciune în formă simplă, prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen., în cea de înșelăciune în formă continuată prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) - art. 42 C. pen., deoarece inculpata a săvârșit la diferite intervale de timp, acte de executare, în realizarea aceleiași hotărâri infracționale, respectiv aceea de a înșela partea civilă, emițând cec-uri, deși știa că pentru valorificarea lor nu există provizia necesară, în scopul de a obține pentru sine un folos material injust, producând astfel părții civile o pagubă cu consecințe deosebit de grave.

S-a mai reținut că, încă de la data emiterii primei file cec, firma inculpatei nu avea în cont suma necesară achitării contravalorii bonurilor de compensare achiziționate de la partea civilă, așa cum chiar inculpata a declarat cu ocazia audierii, nepreocupându-se de asigurarea sumelor necesare, nici cu ocazia emiterii ulterioare a celorlalte file cec pe care a realizat-o, în condițiile în care cunoștea lipsa disponibilului.

Apărarea inculpatei în sensul că reprezentanții părții civile au cunoscut faptul că firma sa era în imposibilitatea achitării bonurilor cumpărare, nu a putut fi primită, aceasta creând pentru vânzător aparența că ar fi solvabilă, câtă vreme a invocat existența unui acreditiv de care beneficia și cu care ar fi putut acoperi suma datorată.

Pentru cele relatate a fost respinsă cererea inculpatei de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, deoarece din actele administrate nu a rezultat că la momentul emiterii primei file cec reprezentanții părții civile au cunoscut faptul că firma inculpatei nu avea în cont disponibilul necesar acoperirii valorii bonurilor cumpărate, în cauză nefiind întrunite astfel condițiile cerute de textul de lege invocat de inculpată și prevăzută în Decizia nr. IX/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu ocazia soluționării unui recurs în interesul legii.

În același timp a fost respinsă cerere de contopire a pedepselor la care a mai fost condamnată inculpata, astfel cum a solicitat, deoarece nu au fost depuse copiile sentințelor penale care să cuprindă data și modalitatea rămânerii lor definitive, pentru a se verifica îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege la contopire.

În ceea ce privește instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatei, solicitat de partea civilă, prima instanță a respins această cerere, motivat de faptul că prin sentința nr. 603 din 18 mai 2004 pronunțată de secția a-IV-a comercială a Tribunalului București, în Dosarul nr. 1662/2002 s-a dispus deja instituirea unui astfel de sechestru asigurător.

Împotriva sentinței a declarat apel inculpata criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală și a solicitat în esență, admiterea apelului, desființarea sentinței și pe fond achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., deoarece tranzacțiile nelegale au fost făcute în deplină cunoștință de cauză de cei doi reprezentanți ai societății, trimiși, de altfel în judecată în altă cauză, pentru modul fraudulos în care au acționat, excluzând activitatea inculpatei de inducere în eroare.

Un alt motiv de apel îl constituie schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen., în cea prevăzută de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 59/1934, modificată, deoarece reprezentanții părții civile au acceptat că mijloc de plată cec-ul știind că, la data emiterii lui inculpata nu avea în bancă disponibilul necesar.

Cel de-al treilea motiv de apel l-a constituit greșita schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea în forma simplă în infracțiunea în formă continuată, deoarece Tribunalul Dâmbovița în fond după casare, într-o cale de atac promovată doar de inculpată a admis cererea reprezentantului parchetului de schimbare a încadrării juridice a faptei, în sensul reținerii și a dispozițiilor art. 41 alin. (2) - art. 42 C. pen., apreciindu-se că infracțiunea a fost săvârșită în formă continuată.

În atare situație, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de înșelăciune în formă simplă, în cea de înșelăciune în forma continuată, inculpatei O.M. i s-a îngreunat situația în propria cale de atac.

Următorul motiv de apel vizează înlăturarea obligării inculpatei la plata sumei de 213.772,0751 lei cu titlu de despăgubiri civile către SC C.F. Brașov SA, deoarece cec-urile au fost lăsate drept garanții, situație în care nu a săvârșit fapta cu vinovăție și deci nu poate fi trasă la răspundere pentru un prejudiciu pe care în realitate nu l-a produs.

AL V-lea motiv de apel vizează greșita individualizare a pedepsei.

S-a menționat că în situația în care, în prezenta cauză se va considera totuși că inculpata a săvârșit o faptă de natură penală și se impune sancționarea acesteia s-a solicitat reținerea de circumstanțe atenuante personale și redozarea pedepsei.

Ultimul motiv de apel vizează contopirea pedepsei ce urmează a fi aplicată cu pedepsele anterioare, care, la rândul lor au fost contopire într-o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare și din care a fost liberată condiționat având o comportare ireproșabilă.

Prin Decizia penală nr. 137 de la 29 octombrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 200/120/2007 a fost respins, ca nefondat apelul declarat de inculpata O.M. împotriva sentinței penale nr. 275 din data de 12 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.

A fost obligată apelanta la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că situația de fapt, împrejurările și modalitatea de săvârșire a infracțiunii, au fost corect reținute de prima instanță așa cum s-a arătat mai sus, fiind recunoscute de inculpată, în parte pe parcursul procesului penal.

Probele administrate în cauză, respectiv: acte contabile, declarații de martori, declarațiile inculpatei și fișa de cazier judiciar a acesteia, procese-verbale de predare - primire au fost bine analizate și interpretate de instanța de fond, astfel că încadrarea juridică stabilită corespunde faptelor săvârșite, situație în care nu se impune achitarea inculpatei în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, referitor la schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen. în cea prevăzută de art. 84 alin. (2) din legea nr. 59/1934, modificată, curtea de apel a apreciat că această critică este neîntemeiată, deoarece infracțiunea prevăzută de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 59/1934 este o infracțiune de pericol și nu necesită producerea unor consecințe patrimoniale, protejând numai relațiile sociale la operațiunile efectuate cu cec-uri, pentru asigurarea credibilității acestor instrumente de plată, cu un rol deosebit în relațiile comerciale.

De aceea, prevederile art. 3 alin. (2) din această lege sunt imperative sub aspectul posibilității emiterii cec-ului, stabilind că această operațiune poate fi realizată numai dacă trăgătorul are disponibil la tras.

În acest sens, emiterea unui cec fără să existe disponibilul necesar constituie infracțiunea prevăzută de art. 84 din Legea nr. 59/1934 dacă situația a fost cunoscută și acceptată de beneficiar, iar când s-a realizat inducerea în eroare a beneficiarului, așa cum este cazul în speță, în scopul obținerii unui folos material injust, cu consecința cauzării unei pagube, fapta constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (4) C. pen., așa cum, de altfel, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. IX din 24 octombrie 2005.

Nici motivul de apel privind greșita schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de înșelăciune în formă simplă în infracțiunea de înșelăciune în formă continuată nu este întemeiat, deoarece schimbarea încadrării juridice s-a produs pentru prima dată la pronunțarea sentinței penale nr. 470 din 2 decembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și nu la rejudecarea cauzei după casare, când a fost pronunțată sentința penală nr. 275 din 12 mai 2008 a Tribunalului Dâmbovița, astăzi apelată.

În atare situație, curtea de apel a apreciat că, în speță nu a fost încălcat principiul „non reformatio in pejus” prevăzut de art. 372 C. proc. pen. și nu s-a creat o situație mai grea inculpatei în propria cale de atac.

Următorul motiv de apel vizează înlăturarea obligării inculpatei la plata sumei de 213.772,0751 lei despăgubiri civile la care a fost obligată către partea vătămată constituită parte civilă în cadrul procesului penal SC C.F. Brașov SA.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, curtea de apel a constatat că nici critica referitoare la greșita soluționare a laturii civile nu este întemeiată, deoarece părții vătămate constituită partea civilă SC C.F. Brașov SA - prin emiterea celor două cec-uri fără acoperire și prin inducerea în eroare - i-a fost cauzat un prejudiciu total de 4.215.000.000 ROL, din care s-a recuperat suma de 2.077.279.000 lei, în cursul procesului penal și ca atare, în mod corect instanța de fond a obligat inculpata la diferența de 2.137.720.751 ROL cu titlu de despăgubiri civile la care s-a adăugat indicele de inflație.

Cel de-al cincilea motiv de apel, vizând greșita individualizare a pedepsei, se privește ca fiind neîntemeiat, deoarece infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (5) C. pen., respectiv înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

În atare situație, prima instanță - la proporționalizarea pedepsei - i-a aplicat inculpatei 10 ani închisoare, reprezentând minimul de pedeapsă prevăzut de textul de lege incriminator și a avut în vedere pericolul social pe care îl reprezintă fapta săvârșită, modul și condițiile concrete de concepere și comitere a infracțiunii, cuantumul ridicat al prejudiciului, precum și elementele ce caracterizează persoana inculpatei, care a mai fost condamnată pentru fapte de același gen, aflate în concurs cu prezenta infracțiune pentru care este dedusă judecății în această cauză.

Sub acest aspect, curtea de apel a apreciat că pedeapsa de 10 ani închisoare cu executare în regim de detenție a fost bine individualizată, atât ca întindere, cât și ca modalitate de executare, prima instanță ținând seama - așa cum, de altfel s-a arătat mai sus - de toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., de gradul de pericol social al faptei, de modul și condițiile concret în care a fost săvârșită, precum și de circumstanțele personale ale inculpatei, care este cunoscută cu antecedente penale, în sensul că, a mai săvârșit infracțiuni pentru care a fost condamnată definitiv, pedepsele aplicate fiind executate la data pronunțării prezentei decizii.

În raport de cele arătate mai sus, curtea de apel a constatat că, hotărârea instanței de fond este legală și temeinică sub acest aspect și nu se impune redozarea pedepsei, deoarece scopul preventiv educativ al sancțiunii aplicate poate fi atins conform art. 52 C. pen. în cuantumul și modalitatea de executare stabilite de prima instanță.

Ultimul motiv de apel, vizează contopirea pedepsei ce urmează a fi aplicată cu pedepsele anterioare, care la rândul lor au fost contopite într-o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare și din care inculpata a fost liberată condiționat.

Examinând actele și lucrările dosarului, curtea de apel a constatat, într-adevăr prin sentința penală nr. 4 din 4 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul Prahova, în Dosarul nr. 10357/105/2006 și rămasă definitivă prin nerecurare, a fost admisă cererea formulată de condamnata O.M. și s-a dispus contopirea pedepsei de 8 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 591 din 26 octombrie 2004 a Tribunalului Prahova definitivă prin Decizia penală nr. 391 din 23 ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 469 din 2 decembrie 2006 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin Decizia penală nr. 6654 din 13 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 108 din 7 aprilie 2000 a Tribunalului Maramureș, rămasă definitivă prin neapelare, iar în conformitate cu art. 36 alin. (2) C. pen.

s-a dispus ca în final condamnata să execute pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare.

Din această pedeapsă O.M. a fost liberată condiționat, așa cum rezultă din sentința penală nr. 651 din 22 martie 2007 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în dosarul nr. 4431/281/2007, fiind admisă propunerea de liberare condiționată formulată de Comisia de Propuneri din cadrul Penitenciarului Târgșor și constatându-se îndeplinite condițiile dispozițiilor art. 59 C. pen.

Infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave pentru care inculpata este cercetată în această cauză, se află în concurs real prevăzut de art. 33 lit. a C. pen., cu infracțiunile pentru care inculpata a fost condamnată la pedepsele mai sus menționate.

Cu toate acestea, motivul de apel privitor la contopirea prezentei pedepse cu pedepsele anterioare, nu a putut fi primit de curte, deoarece prin Decizia nr. VXX din 15 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reprezentând recurs în interesul legii s-a statuat că „instanțele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracțiuni ce au făcut obiectul judecății, cu pedepse aplicate pentru infracțiuni concurente pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanță.”

Așa fiind, pe cale de consecință apelul declarat de inculpata O.M. se privește ca fiind nefondat și a fost respins, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpata O.M., fără a arăta în scris motivele de recurs.

La termenul de judecată de la 22 ianuarie 2009, în recurs, Înalta Curte având în vedere respectarea principiului continuității în judecarea cauzei, în raport de prevederile Hotărârii nr. 163 din 29 mai 2008 a C.S.M. și întrucât prin Decizia nr. 6827 din 22 noiembrie 2006 s-a dispus de către Completul nr. 4 al secției penale a I.C:C.J. casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, în baza dispozițiilor art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., ceea ce presupune nepronunțarea pe fondul cauzei a amânat cauza la 12 februarie 2009, Completul nr. 4, cu citarea părților ca în precedent și se va menține delegația apărătorului desemnat din oficiu, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la data mai sus menționată, aflată la fila 12 dosarul Înaltei Curți.

La termenul de judecată de la 12 februarie 2009, Înalta Curte, apreciind ca întemeiată cererea de amânare formulată de recurenta inculpată, în vederea angajării unui apărător ales a amânat cauza la 26 martie 2009, cu citarea părților ca în precedent, cu menținerea delegației apărătorului desemnat din oficiu, potrivit consemnărilor din încheierea de ședință de la data mai sus arătată, aflată la fila 17 dosarul Înaltei Curți.

La termenul de astăzi, s-a prezentat recurenta inculpată O.M., aflată în stare de libertate și asistată de apărător desemnat din oficiu, avocat D.C., lipsind intimata parte civilă SC C.F. Brașov SA și intimatul lichidator SC C.L. SRL, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Recurenta inculpată a solicitat amânarea judecării cauzei, arătând că apărătorul său ales, care i-a asigurat apărarea în tot cursul cauzei, nu se poate prezenta din motive de sănătate.

Reprezentantul M.P. a arătat că este al treilea termen de judecată, anterior s-a acordat termen pentru angajarea unui apărător, iar, față de lipsa unei delegații în dosar, apărarea inculpatei este asigurată de apărătorul desemnat din oficiu, astfel că nu se impune amânarea judecării cauzei.

Înalta Curte, deliberând a respins cererea de amânare formulată de recurenta inculpată, în raport cu lipsa vreunei dovezi că aceasta și-a angajat apărător ales de la termenul din 12 februarie 2009 și a lăsat cauza la a doua strigare.

Apărătorul recurentei inculpate, în concluziile orale, în dezbateri a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 18, 17 și 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului și casarea ambelor hotărâri atacate. Cu privire la primul temei de casare a solicitat achitarea inculpatei, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., motivând că lipsește latura subiectivă a infracțiunii, întrucât inculpata nu a avut cunoștință despre cum s-au încheiat contractele economice, filele cec fiind emise cu titlu de garanție și nicidecum cu titlu de plată. Referitor la al doilea temei de casare a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 215 C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 59/1934, susținând că reprezentanții părții vătămate au acceptat cec-urile, știind că nu avea disponibil în cont. În subsidiar a solicitat redozarea pedepsei aplicate inculpatei, ținându-se seama de circumstanțele reale și cele personale.

Concluziile reprezentantului M.P. asupra recursului declarat de inculpată, precum și poziția recurentei inculpate, din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de recurenta inculpată O.M. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 18, 14 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul inculpatei ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că instanța de apel în mod corect și-a însușit argumentele primei instanțe, în rejudecare, după casare, iar la rândul său, în baza propriei evaluări, în mod judicios și motivat a stabilit vinovăția inculpatei O.M. în săvârșirea infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată prevăzută de art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) – art. 42 C. pen., așa cum a fost schimbată încadrarea juridică de prima instanță, în rejudecare, după casare, potrivit art. 334 C. proc. pen., în raport cu situația de fapt reținută.

Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că în toamna anului 1998, inculpata O.M., în calitate de asociat și administrator al SC G.C.S.E. SRL București a fost de acord cu achiziționarea unor bonuri de compensare R., de la SC C.F. Brașov SRL,(în prezent prin lichidator SC C.L. SRL), pentru care inculpata a emis succesiv un număr de patru file cec, două pentru suma de 4.215.000.000 ROL și alte două pentru sume care însumate totalizau 4.215.000.00 ROL, respectiv unul de 2.000.000.000 ROL și altul de 2.215.000.000 ROL, deși știa, încă de la data emiterii primei file cec că nu avea în cont suma necesară achitării contravalorii bonurilor de compensare, iar ulterior nici cu ocazia emiterii ulterioare a celorlalte file cec, deși cunoștea lipsa disponibilului în cont, nu s-a preocupat de asigurarea sumelor necesare, așa încât intenția de a înșela partea civilă, în scopul de a obține pentru sine un folos material injust, s-a realizat prin acte de executare repetate, în baza unei unice rezoluții infracționale, prin care a produs părții civile o pagubă cu consecințe deosebit de grave, întrunește, atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii de înșelăciune în formă continuată cu consecințe deosebit de grave prevăzută de art. 215 alin. (1), (4) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) - art. 42 C. pen.

Din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, respectiv în faza urmăririi penale, cât și a judecății, în primă instanță, după casare și în apel, respectiv filele cec corp delict eliberate de inculpată, situația ordinelor de compensare R. primite de Regionala CFR Brașov pentru plata taxelor de transport și predate pentru plăți la S.C. C.F. Brașov ( vol. II, filele 1-10 dosarul parchetului ), ordinele de compensare în cauză și procesele-verbale de predare-primire a lor de la Regionala CFR Brașov către S.C.C.F. Brașov iar de aici către firma inculpatei, precum și acte în legătură cu modul de utilizare a ordinelor de compensare în cauză, alte acte ridicate de la partea civilă S.C.C.F. S.A. Brașov, având legătură cu fapta expusă ( vol. II și III dosarul parchetului), actele de verificare bancară a firmei inculpatei și împuternicirile emise pentru intermediere dintre firmele inculpatei pentru B.S. și partea civilă ( filele 310-314 vol. I dosarul parchetului ), cu adresa Băncii de Export - Import a României, E. nr. 53 din 7 ianuarie 1999(filele 345-347 vol. I dosarul parchetului ), somațiile și cererile de înscriere a refuzului bancar în F.N.C., alte înscrisuri în fotocopii ( filele 348-358 vol. I dosarul parchetului ), alte înscrisuri, ( filele 359-408 vol. I dosarul parchetului ), cu declarațiile martorilor B.S.(fila 69 dosarul Tribunalului Dâmbovița nr. 200/120/2007), P.F.(filele 127-139 vol. I dosarul parchetului și fila 70 dosarul Tribunalului Dâmbovița nr. 200/120/2007), C.M.(filele 152-157 vol. I dosarul parchetului și fila 102 dosarul Tribunalului Dâmbovița nr. 200/120/2007 ), S.P.(filele 158-160 vol. I dosarul parchetului și filele 103-104 dosarul Tribunalului Dâmbovița nr. 200/120/2007), C.I.(filele 189-202 vol. I dosarul parchetului și filele 131-132 dosarul Tribunalului Dâmbovița nr. 200/120/2007), S.E.F.(filele 133 dosarul Tribunalului Dâmbovița nr. 200/120/2007), N.M.(filele 161-176 vol. I dosarul parchetului și filele 134-135 dosarul Tribunalului Dâmbovița nr. 200/120/2007), M.G.( filele 177-188 vol. I dosarul parchetului și fila 136 dosarul Tribunalului Dâmbovița nr. 200/120/2007), H.F.L.(filele 154-155 dosarul Tribunalului Dâmbovița nr. 200/120/2007 ), D.G.(filele 202-204 vol. I dosarul parchetului ), D.P.(filele 101-121; 124-125 vol. I dosarul parchetului), cu declarațiile inculpatei O.M.(filele 58-69 vol. I dosarul parchetului, fila 49 dosarul Tribunalului Dâmbovița nr. 200/120/2007 și fila 66 Dosarul nr. 200/120/2007 al Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie) a rezultat contribuția concretă a inculpatei, de a înșela partea civilă cu ocazia achiziționării bonurilor de compensare, materializată în actele de executare succesive, în baza aceleiași rezoluții infracționale, de a emite cele patru file cec, cunoscând că nu are disponibil bănesc și nici nu s-a preocupat, ulterior la emiterea ultimelor file cec de asigurare a sumelor respective, în scopul obținerii pentru sine a unui folos material injust, producând o pagubă cu consecințe deosebit de grave, aceasta având reprezentarea rezultatului faptei pe care o comite și urmărind producerea lui, acționând cu intenție directă.

Înalta Curte constată, la rândul său, în baza propriei evaluări asupra mijloacelor de probă mai sus arătate, în mod concret, în raport cu motivul de recurs invocat referitor la nevinovăția inculpatei în comiterea faptei, prin lipsa laturii subiective, neavând cunoștință despre cum s-au încheiat contractele economice, filele cec fiind emise cu titlu de garanție și nicidecum cu titlu de plată, consideră că acesta este nefondat, întrucât materialul probator administrat dovedește vinovăția inculpatei în săvârșirea infracțiunii reținută în sarcina acesteia de către prima instanță, după casare, în condițiile schimbării încadrării juridice, aceasta chiar recunoscând că nu avea disponibil în cont și nici nu s-a preocupat de asigurarea sumelor necesare, inculpata O.M., acționând din punct de vedere subiectiv, cu intenția directă de a înșela partea civilă cu ocazia achiziționării bonurilor de compensare R. de la partea civilă.

Astfel, inculpata O.M. în declarația dată, în primă instanță, după casare, în cursul cercetării judecătorești(fila 49 dosarul tribunalului indicat ) a arătat că „ Îmi mențin declarațiile pe care le-am dat în cursul urmăririi și în cursul judecății la Tribunalul Dâmbovița, corespund adevărului. Arăt că în acea perioadă, 1998 în toamnă avea calitate de asociat și administrator al SC G.E. București, care se ocupa de comerț exterior. Arăt că am aflat despre B.S. care era o fostă angajată la CFR că are posibilitatea să intermedieze procurarea de ordine de compensare R., care se puteau folosi pentru plata de mărfuri și achitare de datorii pt. furnizorii interni. Am aflat de la coafeza mea acest lucru – E., care a venit la mine acasă, N.M. era asociat pe a 3-a firmă a mea U.M. și a fost cel care s-a ocupat de la început până la sfârșit de ordinele de compensare. Auzind că M.N. se duce la Brașov pt. că mi-a cerut mașina firmei, l-am trimis la Brașov și pe M.G., care se ocupa de furnizorii de lemn. C.I., lucra la mine la firmă, iar D.G. era un prieten de familie care mai făcea câte un comision, mai prezenta furnizori. Din câte cunosc eu dl. M. și cu N.M. au fost la Brașov, însă am aflat ulterior că plecaseră și C.I. și D.G. Nu știu cu cine s-au întâlnit acolo, am semnat niște file CEC și o delegație în alb, am semnat cele 2 file CEC, dar arăt că am semnat mai multe file CEC. Arăt că de fapt am emis mai multe file CEC dintr-un carnet și am semnat în alb, dar filele acelea erau și pentru alte afaceri. Arăt că atunci când am semnat cele 2 cecuri știam că se folosesc pt. ordinele de compensare. Arăt că nu aveam în cont lei, dar într-un cont de valută aveam 1.475.000 mărci germane, bani care erau blocați la E.B. pentru lemn. Nu știam și nici nu m-a interesat dacă am sau nu bani în cont atunci când am emis filele cec pt. că nu mi-a spus nimeni că trebuie să am bani la acea dată în cont. Ordinele de compensare au fost ridicate de N.M. și tot el le-a valorificat. Am semnat și ștampilat delegația în alb care urma să fie folosită de cine trebuia sau de unul din directori. Arăt că nimeni nu mi-a spus de B.S. sau la altcineva. Arăt că au fost luate ordinele de compensare în valoare de 4.215.000.000 lei care au fost plătite cu filele CEC primit. Am mai emis încă 2 file CEC, de fapt am rupt încă 2 file CEC din carnetul de cecuri semnat în avans, din câte am înțeles era lipsă de disponibil și de aceea nu am plătit cele 2 file CEC, mi s-au cerut alte 2 file CEC pentru a se prelungi perioada de plată a cecurilor a ordinelor de compensare. Am înțeles că atunci când filele CEC au trebuit să fie valorificate, nu au existat bani în cont. Am plătit 2 miliarde lei în cursul cercetărilor, după ce s-a făcut plângerea. Revin și arăt că am început să plătim înainte de a se face plângerea, după ce am vorbit cu oamenii…Arăt că de fapt fapta mea a fost greșeală și explicația este că am avut încredere, fiind vorba de asociați în alte firme. Eu nu am intenționat să păgubesc pe cineva și chiar am și plătit la fel pentru celelalte afaceri, deoarece am mai avut 2 dosare penale cu aceleași probleme. Arăt că nici a doua oară când am emis filele CEC nu mi-am pus problema dacă am disponibil în cont sau nu, deoarece se punea probleme să plătesc prin bani, prin ordine de plată, le-am dat și mărfuri, au fost anulate primele 2 cecuri, nu mai rețin exact în ce împrejurare, dar au fost făcute împreună cu M.N. și cu I.C.”

În declarația dată în apel, apelanta inculpată O.M.(fila 66 dosarul curții de apel indicat)a menționat că „Știu pentru ce am fost trimisă în judecată și am cunoștință și de rechizitoriu. De asemenea am cunoștință de hotărârea instanței de fond pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, prin care am fost condamnată la pedeapsa de 10 ani închisoare. În această cauză doresc să precizez că înțeleg să mențin declarațiile date în faza de urmărire penală și cercetare judecătorească. Nu mă consider vinovată deoarece eu nu am intenționat să înșel pe nimeni și nu am obținut bani din aceste fapte.”

Martora B.S. în declarația dată în primă instanță, după casare ( fila 69 dosarul tribunalului indicat ) a precizat că „Mențin declarațiile date în faza de urmărire penală, cât și în fața instanței de judecată, ele corespund adevărului…Am intermediat achiziționare de bonuri de circa 4 miliarde 200 milioane, în schimbul unui cec în această valoare. Acel cec era numai ștampilat de către O.M., de semnătura acesteia, fără ca suma să fie completată. Cecul l-am primit de la un director de la firma inculpatei, pe nume M. și de la martora C. Cu acea ocazie am primit de la aceștia o împuternicire de la inculpată pentru a ridica bonurile. După ridicarea bonurilor le-am înmânat tot acestor persoane. Nu am cunoscut-o nici ulterior, decât mult timp, în detenție pe inculpată…Din suma din tranzacția cu respectivele bonuri, urma să primesc un comision de 10 la sută, pe care îl împărțeam între mine, C.M. și L.E. Din câte știu cecul a fost corect completat, cu el urmând a se face operațiunea bancară, însă a fost refuzat la plată pentru disponibilul în cont…Nu cunosc ce s-a întâmplat cu banii respectivi din firmă, dar la momentul în care banca a făcut operațiunea pe respectivul cec, s-a constatat lipsa disponibil în cont. S-a emis un alt cec de inculpată, care mi-a fost adus de un alt director din firma inculpatei, care a și completat cecul în fața mea pentru aceeași sumă inițială de aproximativ 4 miliarde lei. Acel domn se numea C.I…”

Martora C.M. în declarația dată, în primă instanță, după casare(file 102 dosarul tribunalului indicat)a arătat că „Mențin declarațiile date pe parcursul urmăririi penale, ele corespunzând adevărului. În urmă cu aproximativ 10 ani, cred în anul 1998, m-am deplasat la Brașov însoțită de trei bărbați, respectiv M., N.M. și D.G., aceștia fiind reprezentanți ai inculpatei, de unde urma să luăm de la B.S. pe care eu o cunoșteam ( eu fiind intermediară între aceasta și D.G.), bonuri de compensare cu care inculpata putea să cumpere cherestea pentru firma ei. Ne-am întâlnit cu doamna B. și la un restaurant s-a efectuat tranzacția, în sensul că s-a încheiat un proces-verbal prin care doamna B. preda ordine de compensare, însă nu îmi amintesc câte. Eu nu am văzut ce scria în acel act, însă am înțelese că ordinele de compensare urmau a fi plătite la o dată ulterioară pe care urma să stabilească inculpata, nu știu prin ce modalitate…La circa 10 zile am primit o sumă de bani cu titlu de comision pentru intermedierea pe care am realizat-o, respectiv aproximativ 20.000.000 lei. Din câte știu ordinele de compensare erau cele mai multe de la CFR Brașov dar și de la alte întreprinderi. Am aflat la circa un an de zile, de la D., că ordinele de compensare nu au fost achitate, spunându-mi că au venit directori de la S.N.C.F.R. Brașov care au stabilit cu inculpata altă perioadă de plată. Nu am aflat cum urma să se facă plata. Menționez că pe inculpată am cunoscut-o numai în dimineața în care am plecat către Brașov. Am mers eu pentru că eu discutasem cu B.S. în legătură cu posibilitatea obținerii de bonuri de compensare și i-am comunicat aceasta domului D. care a discutat cu aceasta numai telefonic, fiind necesară de aceea prezenta mea la Brașov, pentru a le face cunoștință. În acea dimineață, de față cu mine nu s-au purtat discuții în legătură cu tranzacția ce urma să se efectueze. Din dialogurile la care am asistat am dedus însă că inculpata era șefa acestora, în sensul că știa ce urma să facă cei trei împreună cu mine la Brașov…Arăt încă o dată că în dimineața în care am plecat la Brașov, în momentul întâlnirii cu inculpata, s-a discutat motivul pentru care mergem la Brașov, aceasta știind care era scopul deplasării noastre. Știu că domnul M., care era reprezentantul direct al inculpatei, din câte am înțeles, avea la el o mapă cu acte care bănuiesc că erau de la firmă. Nu știu ce acte s-au dat din partea firmei odată cu primirea ordinelor de compensare…”.

Martorul S.P. în declarația dată, în primă instanță, după casare, în cursul cercetării judecătorești (filele 103-104 dosarul tribunalului indicat)a menționat că „Am dat declarații pe parcursul urmăririi penale în care am spus adevărul, astfel încât le mențin. Precizez că am fost contabil la firma inculpatei care cred că se numea G.E., contabilitatea o țineam în regim de colaborare, împreună cu fratele meu S.E. Din câte îmi amintesc am ținut această contabilitate o perioadă de circa doi ani, cred în 1997 și 1998…Niciodată, în contabilitatea firmei inculpatei, nu au fost făcute plăți către S.N.C.F.R., din ce știu însă s-au ținut niște evidențe extra-contabile, ținute însă de către alte persoane. Aceste persoane erau cu statut de angajat permanent în firma inculpatei. Din câte știu era vorba de M.G., iar de alți nu mai îmi amintesc cum se numeau, datorită trecerii timpului. Din câte îmi amintesc, contabilitatea firmei era una mică, sumele de bani care erau rulate în contabilitatea firmei nu erau mari. Nu cred că erau de ordinul miliardelor la nivelul anului 1998…Arăt că, într-adevăr am aflat că firma inculpatei a derulat operațiuni cu ordine de compensare R., dar, deși i-am solicitat actele pentru înregistrarea în contabilitate și mi-a promis că mi le va da N.M., acesta nu mi le-a mai dat, cu toate că i le-am solicitat…Îmi amintesc că am fost la poliție și cu inculpata, dar știu că la poliție au mers toți angajații firmei, la solicitarea organelor de cercetare. Cu acea ocazie am dat declarații. În mod sigur inculpata știa că firma ei obținuse ordine de compensare…”

Martorul C.I. în declarația dată în primă instanță, după casare, în cursul cercetării judecătorești(filele 131-132 dosarul tribunalului indicat)a precizat că „Am mai fost audiat în cauza în care este cercetată inculpata O.M., ocazie cu care am spus adevărul, astfel încât îmi mențin declarațiile date. Am lucrat la firma inculpatei, însă fără a avea contract de muncă, fiind plătit pentru activitatea prestată. Urma să fiu angajat ca director la SC M., cu sediul în București, firmă aparținând inculpatei. Nu s-au mai încheiat însă contractele, întrucât au început cercetările cu privire la inculpată. În această calitate am aflat că firma inculpatei a obținut ordine de compensare de la S.N.C.F.R. Brașov. Știu că ordinele erau în valoare de 4 miliarde și aproximativ 200 milioane lei. Știu că pentru obținerea lor a fost intermediară o doamnă pe nume B. și un cetățean arab pe nume cred H. sau H., care aveau legătură la Brașov cu directorii L. și H. de la firma de căi ferate. Știu că aceste bonuri au fost luate de domnii M. și N. Știu că s-a dat un comision pentru obținerea lor. Știu că ordinele de compensare urmau a fi achitate într-un termen de 30 de zile, pentru aceasta s-a lăsat o filă de cec cu contravaloarea sumei din ordinele de compensare. Știu că la momentul respectiv firma inculpatei avea deschis un acreditiv de 1 milion de mărci de la o firmă nemțească, în contul acestui acreditiv firma inculpatei trebuia să dea cherestea…Știu cu certitudine că inculpata nu avea la acel moment bani în cont, întrucât am lucrat acolo. Nu știu dacă în afară de acel acreditiv firma inculpatei dispunea sau de alți bani cu care să facă eventual plata. Numai inculpata semna file cec în firmă. Nu se puteau efectua tranzacții cu ordine de compensare fără ca inculpata să aibă cunoștință…Știu că firma inculpatei derula o serie de afaceri dar nu știu dacă din ele se putea acoperi suma de 4,5 miliarde, nici dacă avea în cont suma respectivă. Știu că la Brașov pentru a lua ordinele de compensare a mers domnul M. cu împuternicire de la inculpată și cu o filă cec, nu știu când a semnat-o inculpata. Știu că nu s-a putut efectua plata pentru prima filă de cec în termenul stabilit, mo