ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1335/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca, Primarul Municipiului Cluj-Napoca și Curtea de Conturi a României Camera de Conturi a Județului Cluj a solicitat, (i) suspendarea executării Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice nr. x/492 din 25 iulie 2014, până la soluționarea definitivă a prezentei cauze, (ii) anularea Dispoziției nr. x din 02 septembrie 2014, emisă de către pârâtul Primarul Mun. Cluj-Napoca în soluționarea contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei de Impunere nr. x/492 din 25 iulie 2014, comunicată acesteia în data de 31 iulie 2014, precum și a Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice nr. x/492 din 25 iulie 2014, și (iii) obligarea pârâților la plata în favoarea reclamantei a cheltuielilor de judecată.

Reclamanta SC A. SRL a invocat și excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 32 din 21 iulie 2014, emisă de Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului Cluj, solicitând să se constate nelegalitatea parțială a acesteia, în ceea ce privește abaterea de la legalitate și regularitate constatată prin pct. 5 din decizie și măsura dispusă în sarcina UATM Cluj-Napoca, la același pct. 5, în legătură cu societatea reclamantă.

Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 67 din 29 ianuarie 2015 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate, a respins excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 32 din 21 iulie 2014, emisă de Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului Cluj, excepție ridicată de SC A. SRL, a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca și a respins cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/492 din 25 iulie 2014, ca inadmisibilă.

Cererea de recurs și motivele înfățișate

Împotriva Sentinței civile nr. 67 din 29 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în termen legal a declarat recurs reclamanta SC A. SRL

Recurenta-reclamantă, în susținerea și dezvoltarea recursului promovat, a arătat că apreciază ca fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 teza II-a C. proc. civ., hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, precizând totodată că nu formează obiectul prezentului recurs soluția primei instanță asupra inadmisibilității excepției de nelegalitate, invocată de intimata Curtea de Conturi a României și nici soluția dată asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ - decizie de impunere.

Recurenta reclamantă a solicitat astfel admiterea recursului și casarea parțială a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 32 din 21 iulie 2014 a Curții de Conturi a României- Camera de Conturi a județului Cluj și a anulării Deciziei de impunere nr. x/492 din 25 iulie 2014, emisă de municipiul Cluj-Napoca-Direcția de Taxe și Impozite Locale precum și a Dispoziției nr. x din 02 septembrie 2014, emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca.

În esență, prin motivele de recurs au fost înfățișate următoarele critici în raport cu hotărârea primei instanțe:

• Aplicarea greșită a normelor de drept material vizează, pe de o parte, dispozițiile art. 254 alin. (8) lit. c) din C. fisc. ce reglementează "data dobândirii clădirii", iar pe de altă parte, dispozițiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 50/1991, privind prelungirea valabilității unei autorizații de construire, ce se impun a fi interpretate și aplicate în mod coroborat cu prevederile art. 7 alin. (15) și (151) din Legea nr. 50/1991;

• nu este îndeplinită în cauză cea de-a doua condiție prevăzută de dispozițiile art. 254 alin. (8) lit. c) din C. fisc. , cu precizarea că, în legătură cu prima condiție ce se impune ar fi verificată, vizând lucrările de construcție nefinalizate în termenul prevăzut în autorizația de construire, prima instanță a reținut în mod neîntemeiat împrejurarea finalizării lucrărilor de construire, statuând că este de notorietate finalizarea A. și funcționarea efectivă a acestuia; de altfel, în condițiile unei atare aprecieri, dispozițiile art. 254 alin. (8) lit. c) din C. fisc. nici nu sunt aplicabile, acest text reglementând situația unor lucrări de construcție nefinalizate în termenul prevăzut în autorizație;

• în contextul indicării autorizațiilor de construire emise în cauză, recurenta a arătat că termenul de valabilitate al A.C. nr. x din 20 octombrie 2011 - act administrativ modificator al A.C. nr. x din 28 mai 2007 se va împlini la data de 23 august 2015, astfel că la data emiterii de către Camera de Conturi a județului Cluj a Deciziei nr. 32 din 21 iulie 2014 și ulterior a emiterii de către Municipiul Cluj-Napoca a Deciziei de impunere nr. x/492 din 25 iulie 2014, A.C. nr. x din 28 mai 2007, modificată prin A.C. nr. x din 20 octombrie 2011, modificare ce-a atras implicit o prelungire a termenului de valabilitate inițial stabilit întrucât autorizația de construire nr. x era în termen, nefiind expirată;

• în cauză, dobândirea construcției, definită conform art. 254 alin. (8), C. fisc. , nu a avut loc, pe de o parte, lucrările la imobilul din Cluj-Napoca nu sunt finalizate, însă sunt autorizate în mod valabil, autorizația de construire fiind în termen de valabilitate, iar pe de altă parte, nu este incidentă ipoteza lucrărilor de execuție nefinalizate în termenul prevăzut în autorizație de construire și pentru care nu s-a solicitat prelungirea valabilității autorizației astfel încât obligația de a achita impozitul pe clădire nu este nici născută și nici exigibilă;

• în aprecierea momentului expirării termenului de valabilitate a autorizației de construire se impunea a se proceda la o analiză globală, în mod unitar, prin raportare la actul de autorizare incluzând modificările aferente, respectiv prin raportare la autorizația de construire nr. x din 20 octombrie 2011 și nu disociată, prin raportare la termenele înscrise în cele două autorizații de construire.

Prin întâmpinarea comună formulată, intimații pârâți Municipiul Cluj-Napoca-Direcția de Taxe și Impozite Locale și Primarul municipiului Cluj-Napoca au solicitat respingerea recursului promovat de reclamanta recurentă SC A. SRL, susținând că este nefondat și solicitând menținerea sentinței atacate ca fiind legală și întemeiată.

La rândul său, Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare solicitând respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta reclamantă.

Ulterior, prin note scrise distincte intimata Curtea de Conturi a României a invocat în cauză și puterea de lucru judecat cu privire la soluționarea capătului de cerere privind constatarea nelegalității pct. 5 al Deciziei nr. 32 din 21 iulie 2014, urmare a Deciziei civile nr. 375 din data de 3 decembrie 2015 pronunțata de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a, contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/117/2014* prin care a fost respinsă în tot acțiunea distinctă a reclamantei având ca obiect anularea mai multor puncte ale deciziei arătate, instanța pronunțându-se așadar în mod expres și neechivoc și cu privire la temeinicia și legalitatea măsurii dispuse la pct. 5 al Deciziei nr. 32 din 21 iulie 2014, măsură a cărei legalitate este tăgăduită în speța de față.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 09 martie 2016, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

La termenul din 08 decembrie 2016, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților la data de 31 martie 2017.

Soluția instanței de recurs

Examinând, în limitele investirii, legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate de recurenta- reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților, raportat și la prevederile legale incidente, Înalta Curte, în urma propriei evaluări a considerentelor hotărârii primei instanțe dar și a probatoriului administrat apreciază că recursul este nefondat, în sensul și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă în promovarea prezentului recurs, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Printr-un prim set de critici, recurenta reclamantă a susținut că prima instanță a realizat în cauză aplicarea greșită a dispozițiilor art. 254 alin. (8) lit. c) din C. fisc. , în special în ceea ce privește "data dobândirii clădirii".

Prioritar și fără a relua situația de fapt generatoare a litigiului de față, necontestată de altfel, Înalta Curte reține, raportat la înscrisurile depuse la dosar în etapa soluționării recursului și față de susținerile părților, că Decizia nr. 32 din 21 iulie 2014 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi a județului Cluj, care a stat la baza emiterii actelor administrativ fiscale atacate în prezenta cauză, a făcut obiectul controlului de legalitate exercitat de către Tribunalul Cluj și respectiv de către Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2014

Cauza a fost soluționată irevocabil prin Decizia civilă nr. 375/2015 din 3 decembrie 2015, în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, respingând, în rejudecare, acțiunea introductivă a societății reclamante, având ca obiect actele emise de Curtea de Conturi, incluzând pct. 5 al Deciziei nr. 32 din 21 iulie 2014 ce a format obiectul excepției de nelegalitate ridicată și în prezenta cauză.

În raport de această dezlegare pe cale judecătorească, intimata Curtea de Conturi a susținut, în temeiul art. 430, art. 431 și art. 432 C. proc. civ., efectul pozitiv al lucrului judecat ce se impune în prezenta cauză care deși nu prezintă tripla identitate cu prima, are în mod evident legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior.

Înalta Curte reține, în sensul celor precizate de intimata Curtea de Conturi, raportat la dezlegarea pe cale judecătorească prezentată, că, în adevăr, în prezenta cauză nu este incidentă autoritatea de lucru judecat prin raportare la dispozițiile procedurale invocate, nu mai puțin însă nu poate fi ignorată și nici negată prezumția de veridicitate și respectiv legătura existentă între respectiva decizie și aspectul litigios dezlegat anterior.

Și aceasta întrucât instanța de contencios administrativ competentă, prin Decizia civilă nr. 375 din 3 decembrie 2015 (dosar nr. x/2014) s-a pronunțat în mod irevocabil și cu privire la temeinicia și legalitatea măsurii dispuse la pct. 5 al Deciziei nr. 32 din 21 iulie 2014, prin care s-a prevăzut faptul că " pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, având destinația de hotel (A. Italia) construit de SC A. SRL Cluj-Napoca în perioada 2007 - 2011 și finalizată în luna octombrie 2011, nu a fost stabilit și încasat impozitul pe clădiri, conform prevederilor C. fisc. , impozitul pe clădiri fiind datorat începând cu luna următoare finalizării construcției, respectiv 1 noiembrie 2011", constatând că aceasta a fost dispusă cu respectarea legii, în condițiile în care legalitatea acestui punct a fost contestată pe calea de excepției de nelegalitate, invocată în cauza de față de către recurenta-reclamantă.

Se constată însă, ca primă și directă consecință a deciziei civile sus indicate, că este deplin confirmată soluția data de prima instanță asupra excepției de nelegalitate invocată, nefiind întemeiate solicitările recurentei reclamante în sensul casării parțiale a hotărârii primei instanțe, și al admiterii excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 32 din 21 iulie 2014 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi a județului Cluj

În aceste coordonate așadar, apreciindu-se din perspectiva și în contextul probatoriilor administrate în cauză, instanța de control judiciar, trecând la analiza punctuală a motivelor de recurs înfățișate de recurenta-reclamantă, constată astfel, că nu este fondată o primă critică adusă hotărârii recurate, vizând aplicarea greșită a normelor de drept material ce vizează dispozițiile art. 254 alin. (8) lit. c) din C. fisc. cu referire la "data dobândirii clădirii", ca și dispozițiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 50/1991, privind prelungirea valabilității unei autorizații de construire.

Susținerea recurentei referitoare, în esență, la faptul că din punct de vedere fiscal construcția edificată în Cluj-Napoca, cu destinație de hotel, nu poate fi supusă impozitării, nefiind finalizată, este neîntemeiată, instanța de control judiciar reținând că prima instanță a aplicat și interpretat cu justețe prevederile legale aplicabile în cauză.

Astfel, raportat la conținutul art. 7 alin. (7) din Legea nr. 50/1991, potrivit cu care prelungirea valabilității autorizației de construire se poate acorda o singură dată și pentru o perioadă nu mai mare de 12 luni, și Înalta Curte apreciază că valabilitatea autorizației de construire nr. x din 28 mai 2007 a expirat la data de 11 octombrie 2011, fără a mai fi fost posibilă o nouă prelungire, în completarea celei deja acordate, pentru perioada 11 octombrie 2010 - 11 octombrie 2011, la solicitarea expresă a recurentei-reclamante.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă a solicitat și a și obținut o nouă autorizație de construire, nr. x din 20 octombrie 2011, de modificare soluție constructivă a lucrărilor autorizate inițial prin autorizația de construire nr. x din 28 mai 2007, nu este de natură a conduce la concluzia prelungirii implicite a valabilității autorizației inițiale, fiind vorba în mod evident de acte juridice distincte ce își produc efectele independent, corespunzător prevederilor legale aplicabile.

De altfel relevanță prezintă, și în opinia instanței de control judiciar, împrejurarea că, reclamanta chiar a menționat că cea de-a doua autorizație de construire, este una nouă, obținută ca efect al modificării regimului de înălțime inițial, precum și a unor modificări interioare, finisaje interioare și exterioare și ca atare nu poate fi calificată ca fiind de prelungire a autorizației inițiale.

Înalta Curte arată totodată, că raportat la situația de fapt a cauzei și în contextul întregului probatoriu administrat, astfel cum în continuare se va arăta, interpretarea și aplicarea coroborată cu prevederile art. 7 alin. (15) și 151 din Legea nr. 50/1991, nu este de natură a conduce la o altă concluzie față de cea reținută și de prima instanță și împărtășită de instanța de control judiciar.

Având așadar în vedere că valabilitatea autorizației de construire nr. x din 28 mai 2007 a expirat la data de 11 octombrie 2011, din punct de vedere fiscal sunt aplicabile în cauză și dispozițiile art. 254 alin. (8) lit. c) C. fisc. , deopotrivă corect interpretate în contextul factual al speței, de către judecătorul fondului.

Potrivit acestor dispoziții data dobândirii clădirii se consideră, astfel cum se arată la pct. c): "pentru clădirile ale căror lucrări de construcții nu au fost finalizate la termenul prevăzut în autorizația de construire și pentru care nu s-a solicitat prelungirea valabilității autorizației, în condițiile legii, la data expirării acestui termen și numai pentru suprafața construită desfășurată care are elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speță pereți și acoperiș".

Nefondate sunt și toate celelalte critici ale recurentei- reclamante, vizând pretinsele neconcordante derivând din textele incidente, a căror totală inaplicabilitate o susține, pornind de la afirmația că statuarea de către judecătorul fondului în sensul pretinsei finalizări a lucrărilor de construcție la A., este cu totul eronată.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține, în contextul factual al cauzei că, în mod concret, situația recurentei se circumscrie ipotezei legale reglementate de dispozițiile art. 254 alin. (8) lit. c) C. fisc. , sens în care prezintă relevanță și reglementarea cuprinsă în normele metodologice de aplicare a C. fisc. prin care este definită clădirea finalizată din punct de vedere fiscal (art. 31 alin. (6) lit. c) din H.G. nr. 44/2004) precum și întregul probatoriu administrat în cauză.

Existența elementelor structurale de bază ale imobilului în discuție, respectiv pereții și acoperișul, la data expirării valabilității autorizației de construire nr. x din 28 mai 2007, respectiv la 11.10.2011 a fost certificată atât în declarația dată la 10 noiembrie 2011 de administratorul societății reclamante (dl. C.) cât și prin autorizația de mediu nr. x din 25 noiembrie 2011, eliberată de Agenția Regională pentru Protecția Mediului Cluj-Napoca și respectiv certificatul de clasificare a "A. Italia" ca hotel de 5 stele, cu nr. x din 26 octombrie 2011 .

În fine, nu lipsită de relevanță este și mențiunea ce se regăsește la pct. 5 în cuprinsul deciziei emisă de Curtea de Conturi nr. 32 din 21 iulie 2014, a care legalitate a fost definitiv confirmată prin hotărârea judecătorească mai sus indicată, potrivit cu care recurenta reclamantă prin cererea înregistrată la Primăria Cluj-Napoca sub numărul x/45 din 11 noiembrie 2011 a solicitat eliberarea acordului de funcționare pentru activități "hotel și facilități de cazare, orar non-stop și activități de restaurant, bar, terasă, locul de desfășurare fiind Cluj-Napoca, punct de lucru, acordul de funcționare fiind și emis .

Toate aceste probatorii confirma justețea și legalitatea susținerilor cuprinse în hotărârea atacată în ceea ce privește finalizarea și funcționarea efectivă a hotelului A., și demonstrează totodată că obligația fiscală aferentă clădirii s-a născut în sarcina recurentei începând cu data de întâi a lunii următoare datei dobândirii, față de prevederile art. 254 din C. fisc. . Emiterea documentelor sus arătate confirmă împrejurarea că încă de la data expirării autorizației de construire nr. x din 28 mai 2007, respectiv la data de 11 octombrie 2011, clădire edificată de către societatea recurentă îndeplinea cumulativ toate cele trei condiții prevăzute de art. 31 alin. (6) lit. c) din H.G. nr. 44/2004, privind Normele metodologice de aplicare a C. fisc. , pentru a fi considerată o clădire finalizată din punct de vedere fiscal și supusă impozitării.

Reținând așadar, pentru toate argumentele sus arătate, că nu poate fi primită susținerea recurentei reclamante în sensul că obligația sa de-a achita impozitul pe clădire nu este nici născută și nici exigibilă, hotărârea primei instanțe fiind legală și temeinică, și nefiind incident motivul de casare invocat, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 67/2015 din 29 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2017.

Procesat de GGC - ED