ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1780/2017

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația județeană a finanțelor publice Satu Mare, în reprezentarea Agenției naționale de administrare fiscală pentru statul român, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, sa dispună obligarea pârâtului, la plata sumei de 298.908,9839 RON reprezentând TVA și impozit pe profit în urma tranzacțiilor unor utilaje și suma de 1.251.534,7362 RON reprezentând TVA și accize încasate necuvenit, aceste sume reprezentând prejudiciu cu titlul de despăgubiri civile, plus dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere

Prin sentința civilă nr. 36/D din data de 10 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr. x/2015**, s-a admis în parte acțiunea civilă promovată de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală pentru Statul Român, în contradictoriu cu pârâtul A.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 298.908,9839 RON cu titlu de despăgubiri civile și dobânzi legale aferente de la data producerii prejudiciului și până la data plății efective.

S-a admis excepția autorității de lucru judecat și, în consecință, a fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile în sumă de 1.251.534,7362 RON.

A fost respinsă cererea pârâtului de obligare a reclamantei a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. H25/A din 19 decembrie 2016, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă și de pârât împotriva sentinței civile nr. 36/D din data de 10 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul Satu Mare.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva deciziei menționate anterior au declarat recurs reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca și pârâtul A.

În mod greșit a fost admisă excepția autorității de lucru judecat privind hotărârea definitivă pronunțată de instanța penală întrucât obiectul dosarelor diferă și, cu toate că în procesul penal au fost puse în discuție aspecte relevante și în cauza civilă, nu sunt întrunite cerințele art. 1201 C. civ. Tribunal Iași nu a infirmat nici comiterea infracțiunii, nici producerea prejudiciului; a înlăturat doar dispoziția prin care a fost soluționată acțiunea civilă, apreciind că aceasta, în situația încetării procesului penal, nu mai poate fi rezolvată de instanța penală.

Reclamanta a susținut, pe fondul cauzei, că în speță sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute de art. 998 și 999 C. civ. întrucât există un prejudiciu (stabilit prin expertiza contabilă dispusă în dosarul penal) care este cert și nu a fost recuperat, deși s-a constituit parte civilă în procesul penal; există o faptă ilicită întrucât pârâtul a solicitat accize pentru vânzarea unor cantități foarte mari de alcool sanitar derulate fictiv între firme la care pârâtul era unic acționar și administrator al unor societăți comerciale înființate cu scopul de a evaziona statul; la data întocmirii referatului favorabil restituirii a 19,7 miliarde RON vechi către S.C. B. S.R.L. pârâtul nu avea întocmite și depuse actele contabile pentru anul 2000, nereguli constatate de echipa de control a Ministerului Finanțelor Publice prin procesul-verbal din 31.03.2000; există un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu stabilit prin concluziile experților cu privire la suma de 1.251.534,7362 RON; fapta a fost săvârșită cu vinovăție, fiind imputabilă pârâtului.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și schimbarea deciziei instanței de apel în sensul obligării pârâtului și la plata sumei de 1.251.534,7362 RON, reprezentând TVA și accize încasate necuvenit, sumă reprezentând despăgubiri civile, plus dobânzi și penalități de întârziere, până la data plății efective.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat art. 466 și urm. C. proc. civ., art. 998-999 din vechiul C. civ. (art. 1349-1350 Noul C. civ.), art. 119, art. 120, art. 1201 Cod procedură fiscală.

În plus nu au fost puse în discuție efectele sentinței și deciziei penale din perspectiva considerentelor lor și a interpretării și reținerii unei părți a probelor administrate la urmărire penală, în sublinierea tezei potrivit căreia, "varianta prezentată în rechizitoriu" nu a fost infirmată și că, printr-o altă abordare și interpretare s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive".

Judecătoria Iași nu reține ca un fapt cert și indiscutabil, dovedit prin toate probele, că ar fi comis infracțiunile reținute prin actul de inculpare, iar prejudiciul pretins cauzat are caracter cert; se retine că, "din analiza probelor (reținute și enumerate) există indicii cu privire la existența faptei și persoanei". Or, din această perspectivă, noțiunea de "indicii temeinice" nu este identică cu noțiunea de "probe certe și directe", cât timp, această instanță nici nu a administrat probe, care fie să demonstreze, fie să infirme susținerile din rechizitoriu.

Expertiza contabilă a fost ordonată de către Tribunalul Iași, instanță în fața căreia au fost depuse și acte contabile ce infirmau susținerile Parchetului, iar concluziile acestui raport sunt fără echivoc, în sensul că operațiunile ce vizează tranzacția intervenită cu privire la utilaje, au fost evidențiate în contabilitatea celor doua societăți, neexistând sub acest aspect, infracțiunea de fals intelectual (omisiunea înregistrării); calculul TVA și al impozitului pe profit, potrivit dispozițiilor legale atunci în vigoare, trebuie făcut astfel încât să se aibă în vedere activitatea totală a societății și nu doar pentru o perioadă determinată (mai-nov 1999), iar expertiza stabilește că, "nu există niciun prejudiciu cauzat bugetului de stat de către S.C. C. S.R.L., la finele anului fiscal 1999, constând în TVA și impozit pe profit.

În soluționarea cauzei erau aplicabile normele de drept material în vigoare la momentul anului 1999 (art. 998 și urm. C. civ. din 1864), dar se impunea, sub aspectul normelor procesuale, aplicarea dispozițiilor art. 1365 noul C. civ., potrivit cărora "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat, în fața instanțelor civile care judecă acțiunea civilă (pentru ipoteza achitării cheltuielilor), doar cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o", nu și " cu privire la existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite".

În concluzie, în aplicarea dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ. din 1864, în scopul angajării răspunderii delictuale, instanța era datoare sa stabilească fără tăgadă, obiectiv și în mod efectiv și prin probe administrate direct și nemijlocit: în ce anume constă fapta cauzatoare de prejudiciu, ce o definește și care este izvorul ei; dacă există vreun prejudiciu și dacă pretinsa pagubă are sau nu, un caracter cert, actual; dacă există sau nu vreo legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciul pretins.

Or, prin întâmpinările și notele formulate în cauză pârâtul a susținut că, în legătura cu fapta și prejudiciul discutat: nu există niciun prejudiciu rezultat din tranzacțiile de utilaje la nivelul anului fiscal 1999, cât timp declarațiile vizând TVA-ul datorat și impozit pe profit datorat potrivit legii, trebuie să se aibă în vedere întreaga activitate economică a societății la nivelul întregului an fiscal și nu doar anumite tranzacții și numai o anumită perioadă determinată; nu a comis cu vinovăție sau neglijență vreo pagubă reclamantei, cu titlul pretins.

Pentru determinarea aspectelor mai sus prezentate atât prima instanță de fond, cât și instanța de apel erau datoare să verifice susținerile și apărările formulate, administrând în mod direct și nemijlocit probele solicitate, tocmai pentru dovedirea lor.

Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește recursul declarat de către reclamant, acesta vizează partea din decizie referitoare la excepția autorității lucrului judecat, prin acesta susținându-se că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se reține această excepție întrucât nu există identitate de obiect între prezentul litigiu și cel în care s-a pronunțat hotărârea opusă.

Prin sentința civilă nr. 36/D din data de 10 februarie 2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, fiind admisă excepția autorității de lucru judecat cu privire la cealaltă parte din acțiune și, în consecință, respinsă cererea privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile în sumă de 1.251.534,7362 RON.

Obiectul cererii de chemare în judecată rezidă în pretenția concretă a reclamantului, în speță, plata unei sume de bani, și anume 1.251.534,7362 RON, în partea de cerere respinsă ca urmare a reținerii excepției autorității lucrului judecat.

Or, același obiect l-a avut și litigiul în care s-a pronunțat sentința penală nr. 3523 din 19 decembrie 2011 a Judecătoriei Iași, prin care a fost respinsă pretenția reclamantei având ca obiect suma de 1.251.534,7362 RON, dispoziție menținută prin decizia penală nr. 1/2015 a Tribunalului Iași, secția penală, decizie definitivă.

Ca atare, nu sunt fondate susținerile recurentului cu privire la neîndeplinirea cerinței identității de obiect pentru a se reține autoritatea de lucru judecat.

În aceste condiții nu se poate trece la analiza motivelor de recurs ce țin de fondul acestei pretenții.

Referitor la recursul declarat de către pârât, este nefondat motivul prin care se susține că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil întrucât i-au fost respinse toate probele solicitate, iar instanța, exceptând atașarea dosarului penal, nu a administrat în mod direct și nemijlocit nicio altă proba.

Instanța de apel a motivat în considerentele deciziei atacate de ce a socotit neconcludente probele cu martori și expertiză contabilă solicitate în apel, neîncuviințarea acelorași probe de către prima instanță de fond formând de altfel și obiect de critică în apel.

Astfel, instanța de apel a reținut sub acest aspect următoarele:

"Pe parcursul soluționării procesului penal au fost efectuate mai multe lucrări de expertiză contabilă, însă experții, în lipsa actelor contabile ale societăților comerciale, nu au putut confirma plata efectivă a facturilor în baza cărora s-au efectuat operațiunile fiscale prejudiciabile.

În aceste condiții, în acord cu cele reținute și de prima instanță, Curtea apreciază că, având în vedere timpul scurs de la data săvârșirii faptelor de aproape 18 ani și în absența actelor contabile primare care au fost predate cetățenilor străini, odată cu cesionarea societăților comerciale, nicio expertiză contabilă nu poate fi concludentă.

De asemenea, Curtea a apreciat că proba testimonială solicitată de apelantul - pârât nu este utilă cauzei, raportat la teza probatorie ce se urmărea a fi dovedită și probațiunea administrată în dosarul penal."

Prin intermediul probei cu martori, conform celor susținute în cererea de apel, pârâtul dorea să dovedească, pe de o parte, că operațiunile de vânzare-cumpărare a utilajelor au fost înregistrate în contabilitatea societății, iar, pe de altă parte, împrejurarea că S.C. C. S.R.L. a achiziționat de la S.C. D. S.R.L. piesele componente ale unei instalații de produs alcool, depozitate în incinta S.C. E. S.A. Orăștie, unde au fost montate, rezultând instalația de produs alcool înstrăinată ulterior către S.C. B. S.R.L.

Ca atare, scopul administrării acestei probe era dovedirea unei situații de fapt din care să rezulte inexistența faptei penale reținute în sarcina sa în cadrul procesului penal, constatare a instanței penale despre care instanța de apel a reținut că are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile.

De asemenea, instanța de apel a justificat convingător de ce nu este concludentă efectuarea unei expertize contabile cu obiectivele solicitate de către pârât, așa cum rezultă din considerentele deciziei prezentate mai sus.

În consecință, sub aspectul neîncuviințării administrării acestor probe nu se poate reține vreun motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.

Sunt nefondate și criticile recurentului pârât în sensul că instanța de apel ar fi reținut autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinței penale și ale deciziei penale fără a observa că Judecătoria Iași nu ar fi reținut "ca un fapt cert și indiscutabil, dovedit prin toate probele, că ar fi comis infracțiunile reținute prin actul de inculpare" și că "prejudiciul pretins cauzat are caracter cert", concluzie care ar rezulta din aceea că instanțele penale ar fi constatat că "din analiza probelor (reținute și enumerate) există indicii cu privire la existența faptei și persoanei", noțiunea de indicii temeinice nefiind identică noțiunii de "probe certe și directe".

Aceste critici ale recurentului pârât nu au corespondent în considerentele instanțelor penale la care se face referire, legat de fapta săvârșită care face obiectul cererii în răspundere civilă delictuală, cerere care a fost considerată întemeiată în cadrul prezentului litigiu.

Astfel, prejudiciul în sumă de 298.908,9839 RON decurge din săvârșirea faptei constând în aceea că în calitate de administrator la S.C. C. S.R.L. nu a depus deconturile de TVA și declarațiile privind impozitul pe venit aferent perioadei mai - noiembrie 1999, deconturi și declarații ce vizau tranzacția intervenită între S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. cu privire la utilajele de producere a alcoolului, și nu a evidențiat în actele contabile tranzacția intervenită în perioada mai - noiembrie 1999 cu privire la utilajele de producere a alcoolului, sustrăgându-se de la plata datoriilor la bugetul statului în cuantumul menționat anterior. În legătură cu această faptă instanțele penale au reținut că "se constată pe baza probelor din dosar (…) că această acuzație este dovedită", probe ce au fost analizate astfel de către instanțele penale, însă, ca urmare a intervenirii termenului de prescripție, a intervenit încetarea procesului penal .

Această analiză a instanțelor penale a avut loc, deși a intervenit termenul de prescripție, la cererea pârâtului de continuare a procesului penal conform art. 13 C. proc. civ. pen.

Faptul că nu ar exista probe certe legat de săvârșirea unor infracțiuni s-a constatat în legătură cu alte fapte care au făcut obiectul aceluiași proces penal, iar nu cu cea din care decurge prezenta cerere de chemare în judecată.

În ceea ce privește expertiza contabilă administrată în fața instanței penale din care ar rezulta, potrivit susținerilor recurentului pârât, că "operațiunile ce vizează tranzacția intervenită cu privire la utilaje, au fost evidențiate în contabilitatea celor doua societăți, neexistând sub acest aspect, infracțiunea de fals intelectual" și că "nu există niciun prejudiciu cauzat bugetului de stat de către S.C. C. S.R.L., la finele anului fiscal 1999, constând în TVA și impozit pe profit" întrucât "calculul TVA și al impozitului pe profit, potrivit dispozițiilor legale atunci în vigoare, ținând cont de împrejurarea că, trebuie să aibă în vedere activitatea totală a societății și nu doar pentru o perioadă determinată (mai-nov 1999)", se poate observa că aceste concluzii menționate de către recurentul pârât nu pot influența prezentul proces civil, și ca atare această probă nu este concludentă, întrucât pun în discuție tocmai existența faptei ilicite.

Or, instanța penală pe baza probelor administrate, așa cum s-a reținut anterior, a constatat că este dovedită fapta constând în aceea că pârâtul din prezenta cauză, în calitate de administrator la S.C. C. S.R.L. nu a depus deconturile de TVA și declarațiile privind impozitul pe venit aferent perioadei mai -noiembrie 1999 deconturi și declarații ce vizau tranzacția intervenită între S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. cu privire la utilajele de producere a alcoolului și nu a evidențiat în actele contabile tranzacția intervenită în perioada mai -noiembrie 1999 cu privire la utilajele de producere a alcoolului, sustrăgându-se de la plata datoriilor la bugetul statului în cuantumul menționat anterior, constatare care se impune instanței civile cu autoritate de lucru judecat, cum corect a reținut instanța de apel.

Referitor la criticile legate de autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale, Înalta Curte constată că recurentul pârât a criticat decizia pronunțată în apel pe considerentul că instanța de apel nu ar fi aplicat dispozițiile art. 1365 din noul C. civ., potrivit cărora instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, deși este de acord cu faptul că în raport de săvârșirea faptei ilicite sunt aplicabile normele de drept material de la momentul anului 1999, adică prevederile art. 998, 999 C. civ. de la 1864.

Articolul 1365 face parte din Secțiunea a 3-a "Răspunderea pentru fapta proprie" din cadrul Capitolului IV "Răspunderea civilă", Cartea "Despre obligații" din noul C. civ.

Potrivit art. 6 alin. (5) din noul C. civ. dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

În speță fapta ilicită a fost săvârșită înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ. astfel că i se aplică regulile răspunderii civile delictuale de la momentul săvârșirii, și anume art. 998, 999 C. civ. de la 1864, fiind astfel nefondată susținerea recurentului pârât în sensul că ar fi trebuit să i se aplice art. 1365 din noul C. civ., prevedere care face parte din reglementarea răspunderii civile delictuale potrivit noului C. civ.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în fața instanței civile, sunt aplicabile normele în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii penale, adică art. 22 din vechiul Cod de procedură penală.

Sub acest aspect instanța de apel a reținut următoarele:

"(…) art. 22 din vechiul C. proc. pen. statuează că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

În același sens, potrivit art. 28 din noul Cod de procedură penală, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, instanța nefiind legată de cele reținute în hotărârea penală de achitare sau de încetare a procesului penal cu privire la existența prejudiciului sau a vinovăției autorului faptei.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază însă că a fost probată în cauză vinovăția pârâtului și cuantumul prejudiciului solicitat, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a acestuia."

După cum se poate observa, deși a menționat și prevederile art. 22 din vechiul Cod de procedură penală, în final instanța de apel a aplicat art. 28 din noul Cod de procedură penală, în cadrul căruia s-a eliminat, față de dispoziția din vechiul cod, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în fața instanței civile sub aspectul vinovăției, aplicându-i astfel recurentului pârât prevederile legale din noua reglementare, situație care este conform solicitării acestuia din recurs.

Aplicându-i noile reglementări instanța de apel a analizat, cu referire la probele administrate, atât vinovăția cât și cuantumul prejudiciului, reținând autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale doar cu privire la existența faptei (fiind astfel nefondate susținerile recurentului în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze din nou circumstanțele legate de existența faptei ilicite) și a persoanei care a săvârșit-o, conform dispozițiilor exprese ale codului de procedură penală menționate mai sus.

Sub acest aspect instanța de apel a reținut următoarele:

"(…), din probele administrate în cadrul dosarelor penale atașate a rezultat că pârâtul A. a avut calitatea de asociat unic și administrator la mai multe societăți comerciale, printre care și cele implicate în tranzacțiile invocate, respectiv S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.R.L.

În perioada 05.01.1999 - 26.02.1999, S.C. C. S.R.L. a achiziționat utilaje pentru producerea alcoolului în valoare de 4.637.793.590 RON vechi, TVA-ul fiind în sumă de 1.018.294.587 RON, iar valoarea totală a achiziției în sumă de 5.655.088.177 RON vechi. Furnizorul acestor utilaje a fost S.C. D. S.R.L., al cărei asociat unic și administrator era pârâtul A..

În perioada 21 mai 1999 - 30 noiembrie 1999, S.C. C. S.R.L., administrată de pârât, revinde utilajele pentru producerea alcoolului către S.C. B. S.R.L., al cărei administrator era pârâtul A.. Prețul de vânzare a fost de această dată suma de 9.061.466.647 RON vechi cu T.V.A. inclus de 1.993.522.662 RON vechi.

Imediat după vânzarea utilajelor, la data de 12 martie 1999, S.C. D. S.R.L. a fost cesionată cetățeanului irakian F., căruia i s-au predat și actele contabile ale societății.

S.C. C. S.R.L., la scurt timp după finalizarea tranzacției, a fost cesionată, la data de 15.12.1999, cetățeanului irakian G., căruia i s-au predat și actele societății.

S.C. B. S.R.L. a fost, la rândul ei, cesionată la data de 22.12.2000 cetățeanului străin H., căruia i-au fost predate actele contabile.

Urmare a vânzării utilajelor, respectiv a instalației de producere a alcoolului, S.C. C. S.R.L. a realizat un profit net de 4.423.673.057 RON. Prin nedeclararea și neachitarea T.V.A.-ului de către S.C. C. S.R.L., aferent tranzacțiilor de utilaje, bugetul de stat a fost păgubit cu suma de 1.308.094.077 RON.

De asemenea, vânzarea utilajelor către S.C. B. S.R.L. Negrești Oaș pentru suma de 9.061.466.647 RON vechi a adus S.C. C. S.R.L. un profit brut în sumă de 423.673.057 RON, din care impozitul nedeclarat și neachitat este în sumă de 1.680.995.762 RON.

Din nota de constatare întocmită de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Control Fiscal la data de 31 mai 2000 rezultă că realitatea existenței utilajelor tranzacționate de S.C. C. S.R.L. nu a fost certificată conform art. 3 din OMF nr. 2627/1998.

De asemenea, din nota de constatare întocmită de Administrația Financiară Orăștie la data de 22 mai 1999 și listele anexe acesteia rezultă că nu există identitate nici valorică și nici ca denumire între utilajele cumpărate de S.C. C. S.R.L. de la S.C. D. și cele înstrăinate de S.C. C. la S.C. B. S.R.L."

Prejudiciul actual este acea daună care s-a produs deja. Prejudiciul este sigur atunci când existența sa se poate constata cu certitudine și atunci când acesta se poate evalua. Din motivarea deciziei prezentată mai sus rezultă că aceste caracteristici ale prejudiciului au fost reținute de către instanța de apel prin interpretarea coroborată a probelor administrate în cauză. Faptul că acestea sunt cele administrate în cauza penală în cadrul căreia a fost parte recurentul pârât nu poate duce la nelegalitatea hotărârii, atâta timp cât părțile nu au propus spre administrare în fața instanței civile alte probe concludente și pertinente.

Recurentul pârât susține că nu există prejudiciu în legătură cu tranzacțiile de utilaje la nivelul anului fiscal 1999, întrucât referitor la declarațiile vizând TVA-ul datorat și impozitul pe profit datorat potrivit legii trebuie să se aibă în vedere întreaga activitate economică a societății la nivelul întregului an fiscal și nu doar anumite tranzacții și numai o anumită perioadă determinată.

Or, așa cum s-a reținut anterior, în cadrul analizei criticilor privind nereținerea concluziilor uneia dintre expertizele contabile administrate în fața instanței penale, această susținere pune în discuție tocmai existența faptei ilicite cu privire la care există autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, iar nu existența prejudiciului.

Legat de vinovăție, în cadrul răspunderii civile delictuale simpla culpă este suficientă pentru se reține îndeplinirea condițiilor răspunderii, or, atâta timp cât exista obligația legală a declarării și achitării TVA-ului/impozitului raportat la tranzacțiile în cauză, culpa se prezumă ca urmare a neîndeplinirii acestor obligații.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, rezultă din considerentele deciziei expuse anterior că a fost analizată această condiție, instanța de apel reținând că prin nedeclararea și neachitarea TVA-ului/impozitului raportat la tranzacțiile menționate bugetul statului a fost păgubit cu sumele datorate.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare și de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 1125/A din data de 19 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2017.