ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1535/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 05.09.2014, reclamanta S.C. A. S.A. în insolvență, prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. Transilvania - Filiala Bihor SPRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, anularea Deciziei nr. 24/2014 privind respingerea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/2014 și anularea Deciziei de impunere nr. x/2014 privind aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, și, pe cale de consecință, exonerarea reclamantei de plata sumei de 144.786.012,99 RON, reprezentând valoarea penalității impuse pentru nerestituirea la termen a 334.866 de certificate de emisii de gaze cu efect de seră corespunzătoare emisiilor generate în anul 2012.

Prin sentința nr. 48 din 16 martie 2015, Curtea de Apel Oradea a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că societatea reclamantă, fără a nega nerestituirea în anul 2013 a unui număr de 334.866 certificate aferente emisiilor de CO2 generate în anul 2012, invocă elemente circumstanțiale, care nu pot fi reținute ca forță majoră sau alte elemente externe ce ar putea fi considerate exoneratoare de răspundere de la nerespectarea prevederilor legale.

3.1. Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Primul motiv de recurs vizează nemotivarea soluției în raport de toate circumstanțele cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de fond nu a valorificat elementele esențiale pentru stabilirea corectă a situației de fapt și anume:

- societatea a întreprins toate demersurile posibile pentru îndeplinirea obligației de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, din momentul în care lichiditățile disponibile i-au permis;

- reclamanta a reușit să acopere până la 30 aprilie 2013 cantitatea totală de emisii generate în anul 2012, de unde rezultă că la această dată nu s-a înregistrat un exces de emisii;

- numai înregistrarea restituirii unui număr de 334.866 certificate (din totalul de 939.802) nu s-a putut realiza din punct de vedere tehnic, la 30.04.2013.

Instanța de fond avea obligația să stabilească dacă fapta imputată constituie obiectul normei legale incidente, în spiritul în care legiuitorul a instituit-o, deoarece disp. art. 16 alin. (3) din Directiva 2003/87/CE presupune doar existența nerestituirii unui număr de certificate echivalent cantității totale de emisii verificate a instalației în anul precedent la 30 aprilie a anului următor.

Dispozițiile legale cu îndeplinirea și a altor două condiții, respectiv să existe un veritabil exces de emisii și nerestituirea să subziste la data aplicării amenzii pentru depășirea emisiilor, iar judecătorul fondului nu a motivat de ce s-ar putea statua că în situația în care cele două condiții nu au fost îndeplinite, s-ar impune să fie aplicată sancțiunea.

Un alt motiv de casare privește încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, aceasta a dat o interpretare proprie dispozițiilor art. 16 alin. (3) din Directiva 2003/87/CE, apreciind că amenda este legal aplicată în condițiile inexistenței unui exces de emisii și în condițiile în care restituirea certificatelor a fost totuși efectuată până la momentul aplicării sancțiunii.

Directiva 2003/87/CE, susține recurenta-reclamantă califică sancțiunea ca fiind aplicabilă în caz de "depășire a emisiilor", exces de emisii.

Noțiunea de exces de emisii înseamnă emisii care nu sunt acoperite de certificate alocate și deținute sau asupra cărora operatorul deține un drept care garantează restituirea acestora.

Recurenta-reclamantă arată că scopul Directivei 2003/87/CE este să se asigure că "cuantumul [amenzii] este suficient de ridicat pentru ca singura soluție rațională pentru un operator să fie cea de a achiziționa de pe piață cote suficiente pentru a reglementa emisiile efective ale instalației sale", iar sancționarea sa, deși nu depășise cotele de emisii de gaze un efect de seră alocate, deținea un număr de certificate suficient pentru acoperirea emisiilor efective, dar pe care nu le-a putut transfera din motive strict formale, la data de 30 aprilie, este o măsură contrară scopului Directivei.

Recurenta-reclamantă mai susține că o interpretare extensivă, în sensul că penalitatea se poate aplica oricând, este contrară legii, iar dacă legiuitorul ar fi dorit ca sancțiunea să se aplice chiar dacă între timp certificatele au fost restituite, ar fi trebuit să prevadă acest lucru expres.

Faptul că penalitatea se poate aplica numai dacă certificatele nu au fost restituite între timp, rezultă și din interpretarea sistematică a art. 18 și 28 din H.G. nr. 780/2006, conform cărora plata sumelor aplicate în cazul nerespectării obligației de returnare a unui număr de certificate nu exonerează operatorul în cauză de obligația de a restitui certificatele și că această restituire trebuie să se realizeze până la data la care se restituie certificatele corespunzătoare emisiilor din următorul an calendaristic.

Un alt argument invocat în susținerea criticii formulate este utilitatea efectuării unei expertize tehnice, prin care să se dovedească că societatea a fost în imposibilitate de a restitui formal cele 334.866 certificate, proba fiind însă respinsă cu ușurință de către judecătorul fondului.

În fine, recurenta-reclamantă susține nerespectarea dreptului european, a Hotărârilor CJUE din cauzele Nordzucker C-184/14 și Billerud C-203/12, conform cărora penalitatea prevăzută de art. 16 alin. (3) din Directiva 2003/87/CE nu se aplică automat și nu poate fi disproporționată față de elementele de fapt, iar exonerarea pe baza unor cauze exterioare care au făcut imposibile din punct de vedere obiectiv respectarea obligațiilor și care depășesc o simplă disfuncționalitate internă, este posibilă.

Instanța de fond a aplicat în mod greșit disp. art. 43 și 213 C. proc. civ., omițând să rețină încălcarea garanțiilor de legalitate instituite de legiuitor.

Recurenta-reclamantă critică soluția Curții de Apel Oradea și prin prisma aplicării greșite a normelor specifice de drept fiscal cu privire la condițiile de formă ale actului administrativ-fiscal și cu privire la posibilitatea contribuabilului de a fi audiat și de a formula apărări, instanța de fond urmând să constate nelegalitatea actelor administrative contestate, fiind incidentă o cauză de nulitate relativă.

Recurenta-reclamantă susține că nu a invocat o nulitate expresă, cum în mod greșit a reținut judecătorul fondului, ci nulitatea relativă condiționată de vătămarea contribuabilului.

3.2. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în Complet de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 3 noiembrie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 2 martie 2017, Completul de filtru, apreciind incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare.

Textul invocat are în vedere ipoteza în care hotărârea criticată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

În cuprinsul argumentelor subsumate acestui motiv, recurenta-reclamantă este nemulțumită de faptul că prin hotărârea primei instanțe nu au fost valorificate toate susținerile acesteia sau, unele dintre ele, au fost analizate sumar.

Înalta Curte reține că motivul de casare este nefondat, întrucât ipoteza are în vedere, în primul rând lipsa totală a motivării sentinței de fond și nu faptul că judecătorul nu a răspuns sau a răspuns într-un mod în care nemulțumește partea, la toate susținerile din dosar.

În speță, hotărârea recurată cuprinde considerentele apreciate de judecător a fi esențiale pentru soluționarea dosarului, de unde rezultă că nu sunt întrunite motivele de casare analizate.

În plus, în cadrul acelorași critici, recurenta-reclamantă face referiri și la modul de interpretare a disp. art. 16 alin. (4) din Directiva 2003/87/CE, aspecte ce vor fi încadrate la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Potrivit art. 16 alin. (3) și alin. (4) teza finală din Directiva 2003/87/CE, statele membre garantează că orice operator care nu restituie până la data de 30 aprilie a fiecărui an, cote suficiente pentru a-și reglementa emisiile din anul anterior este pasibil de plata unei amenzi pentru depășirea emisiilor. Amenda pentru depășirea emisiilor este de 100 EUR pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emis de instalația respectivă pentru care operatorul nu a restituit cotele. Plata amenzii pentru depășirea emisiilor nu exonerează operatorul de obligația de a restitui un număr de cote egal cu depășirea respectivă de emisii, la restituirea cotelor pentru următorul an calendaristic.

Directiva 2003/87/CE a fost transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 196/2003 privind Fondul de mediu și prin H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, care la art. 18 alin. (2) prevede că operatorul fiecărei instalații are obligația de a restitui până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalația respectivă în anul calendaristic anterior, potrivit disp. art. 22, iar aceste certificate se anulează ulterior.

De asemenea, disp. art. 28 alin. (1) și (4) din H.G. nr. 780/2006, reiau prevederile art. 16 alin. (3) din Directivă cu privire la penalitatea de 100 euro în echivalent în RON și faptul că plata sumelor nu exonerează operatorul de la obligația de a restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de seră.

Recurenta-reclamantă susține că noțiunea de "depășire a emisiilor" prevăzută atât în Directivă cât și în H.G. nr. 780/2006 înseamnă emisii care nu sunt acoperite de certificate alocate și deținute sau asupra cărora operatorul deține un drept care garantează restituirea acestora.

A mai susținut recurenta-reclamantă că în situația nedepășirii cotelor de emisii de gaze cu efect de seră alocate și în situația în care deținea un număr de certificate suficient pentru acoperirea emisiilor efective dar pe care nu le-a putut transfera din motive strict formale, la data de 30 aprilie, sancționarea sa este contrară scopului Directivei 2003/87/CE.

Din interpretarea prevederilor incidente ale H.G. nr. 780/2006 reiese împrejurarea că termenul de 30 aprilie este imperativ, după această dată se aplică amenda stabilită pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emis de instalația respectivă.

Cu alte cuvinte, depășirea emisiilor are loc chiar în momentul neconformării operatorului și depășirii termenului de 30 aprilie al fiecărui an.

Ținând seama de faptul că interpretarea dreptului european este realizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte urmează să analizeze incidența hotărârilor pronunțate în cauzele C-148/14 și C-203/12.

Hotărârea CJUE în cauza C-148/14 Nordzucker AG din data de 29.04.2015 a interpretat art. 16 alin. (3) din Directiva 2003/87/CE modificată prin Directiva 2004/10/CE în sensul că "nu se aplică unui operator care restituie un număr de cote de emisie de gaze cu efect de seră care corespunde emisiilor din anul anterior, astfel cum au fost raportate și verificate, în cazul în care se dovedește în urma unei verificări suplimentare efectuate de autoritatea națională competentă după expirarea termenului de restituire, că s-a raportat o cantitate mai mică a acestor emisii, astfel încât numărul cotelor restituite este insuficient".

Ipoteza nu este incidentă prezentei cauze, deoarece prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere a urmărit să afle dacă disp. art. 16 alin. (3) din Directiva 2003/87/CE impune ca amenda forfetară să fie aplicată unui operator și în cazul în care o autoritate națională constată ea însăși, prin propriile verificări și după expirarea termenului de restituire o neregulă (par. 36).

Principiul proporționalității sancțiunii se aplică într-un asemenea caz și dacă se constată că operatorul a fost de bună-credință (par. 43).

Amenda forfetară prevăzută la art. 16 alin. (3) din Directivă se aplică operatorilor care nu se conformează obligațiilor, fie că nu restituie nicio cotă, fie că numărul de cote restituite este inferior emisiilor indicate în raportul de emisii (par. 35).

Prin Hotărârea CJUE în cauza C-203/12 Billerud, Curtea a decis că art. 16 alin. (3) și (4) din Directivă trebuie interpretat în sensul că "se opune excluderii de la aplicarea amenzii pentru depășirea emisiilor pe care o prevede, a operatorului care nu a restituit până la 30 aprilie a anului în curs, cotele de dioxid de carbon echivalent care corespunde emisiilor pe care corespund emisiilor sale din anul precedent, deși dispune la această dată de un număr suficient de cote și că cuantumul amenzii forfetare prevăzut de această dispoziție nu poate fi adaptat de instanța națională în temeiul principiul proporționalității.

Întrebările preliminare adresate CJUE au urmărit să lămurească dacă, în primul rând, art. 16 alin. (3) și (4) trebuie interpretat în sensul că permite o anumită toleranță în aplicarea amenzii pentru depășirea emisiilor în cazul operatorilor care, deși nu au restituit cotele lor de dioxid de carbon echivalent pentru anul precedent indicate de data de 30 aprilie a anului în curs, ar dispune totuși la această dată de un număr de cote suficiente și, în al doilea rând, dacă același text trebuie interpretat în sensul că cuantumul amenzii prevăzute poate fi adoptat de instanța națională în temeiul principiului proporționalității.

CJUE a arătat că obligația impusă de Directiva 2003/87/CE trebuie privită nu ca o simplă obligație de deținere a cotelor care acoperă emisiile anului precedent la data de 30 aprilie a anului în curs, ci ca o obligație de restituire a cotelor respective cel mai târziu la data de 30 aprilie, pentru ca acestea să fie anulare în registrul comunitar destinat să asigure o contabilizare precisă a cotelor (par. 30).

Totuși, arată CJUE, recunoașterea unui caz de forță majoră este posibilă atunci când o cauză exterioară invocată de subiectele de drept are consecințe invincibile și inevitabile până la a face imposibilă din punct de vedere obiectiv pentru persoanele în cauză, respectarea obligațiilor lor.

Curtea permite ca operatorii, în pofida tuturor diligențelor pe care le-ar fi putut depune în scopul respectării termenelor prevăzute, să poată invoca în fața instanței naționale împrejurări străine lor, neobișnuite și neprevăzute, care depășesc o simplă disfuncționalitate internă (par. 31, teza finală).

Recurenta-reclamantă susține inexistența obiectivă a lichidităților necesare pentru achiziționarea certificatelor la o dată anterioară și blocarea procedurii de restituire a certificatelor în termenul legal datorat existenței perioadei de cerificare de 26 ore prevăzută de Regulamentul UE nr. 920/2010.

Ceea ce susține recurenta-reclamantă nu se circumscrie însă noțiunii cazului de forță majoră, aceasta cunoștea prevederile Regulamentului UE nr. 920/2010 și faptul că, în ipoteza în care s-ar fi accesat sistemul chiar în ultima zi, 30 aprilie 2013, exista perioada de verificare de 26 ore, astfel încât se depășea termenul impus de legislația europeană și națională.

De asemenea, nici lipsa lichidităților nu constituie un caz de forță majoră, împrejurarea ținând de modul de desfășurare a activității sale.

Față de acestea, se constată că prima instanță a respins în mod corect proba cu expertiză tehnică de specialitate, având ca obiective stabilirea dacă termenul de verificare de 26 ore se aplică tuturor tranzacțiilor, dacă există tranzacții exceptate sau posibilitatea exceptării de la termenul de verificare, dacă termenul de 26 ore este o insuficiență a softului Registrului Unic și este o disfuncționalitate care depășește sfera de control a societății.

În ceea ce privește aplicarea greșită a disp. art. 43 și 213 Cod procedură fiscală, urmează să se respingă argumentele recurentei-reclamante, avându-se în vedere că instanța de fond a arătat în mod corect lipsa incidenței unei cauze de nulitate absolută și, într-adevăr, nulitatea invocată este relativă și condiționată de existența unei vătămări care nu a fost identificată și dovedită de aceasta.

În concluzie, în drept, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.A. prin administrator judiciar C. Transilvania - Filiala Bihor SPRL împotriva sentinței nr. 48 din 16 martie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2017.