ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1930/2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 25.09.2013 reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - UCMR-ADA, a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.289.649,6 lei reprezentând valoarea egala cu triplul remunerației și la plata TVA-ului legal aferent, suma datorata potrivit art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pentru comunicarea publica a operelor muzicale în scop ambiental în microbuze și autocare perioada 01.08.2010 - 31.07.2013, fără a încheia în prealabil autorizație licența neexclusiva cu UCMR-ADA și în subsidiar, în cazul în care s-ar dovedi utilizarea licita a operelor muzicale prin comunicare publica de către pârâta, obligarea pârâtei la plata sumei de 429.883,20 RON, inclusiv TVA, suma datorata pentru comunicarea publica a operelor muzicale în scop ambiental în autoturisme, microbuze și autocare perioada 01.08.2010 - 31.07.2013, obligarea paratei la plata sumei de 1.075.063,85 RON reprezentând penalități de întârziere, calculate pana la data de 05.08.2013, datorate de pârâta pentru întârzierea plații remunerațiilor menționate în căpătui 2.2 al prezentei cereri; obligarea paratei la plata de penalități de 0,5%/zi de întârziere începând cu data de 06.08.2013 și pana la plata efectiva a sumei de 429.883,20 RON, reprezentând remunerații restante potrivit capatului. 2.2 al prezentei cereri și obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata;.

Prin sentința civilă nr. 315 din 16 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, s-a admis capătul subsidiar de cerere, având ca obiect drepturi de autor și drepturi conexe. A fost obligată pârâta către reclamantă la plata remunerației, inclusiv TVA în cuantum de 193.421 RON, pe perioada 24.09.2010 - 01.08.2013, precum și la plata penalităților de întârziere aferente în sumă de 647.606 RON. A fost obligată pârâta către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în suma de 4.400 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 801/A din 1.11.2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul în considerarea motivului de ordine publică invocat din oficiu, privitor la nemotivarea hotărârii apelate, a anulat sentința și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

Prin decizia nr. 1003/A din data de 29 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta U.C.M.R. - ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. A obligat pârâta să plătească reclamantei 193.421 RON remunerație și TVA aferentă pentru perioada 24.09.2010-1.08.2013 și penalități de întârziere de 647.606 RON; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.400 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva deciziei menționate anterior a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

În dreptul procesual civil, excesul de putere evocă depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, motiv de recurs ce atrage casarea hotărârii atacate.

Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești nu se poate identifica doar cu depășirea competenței. Consideră că instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 pct. 4 C. proc. civ.) și atunci când: săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face; consfințește cu valoare legală texte abrogate; critică pe legiuitor; aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare; se pronunță pe cale de dispoziții generale; iese din cadrul atribuțiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenției puterii judecătorești; încalcă principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituție sau de o lege organică (de exemplu, - accesul liber la justiție, dreptul la apărare, publicitatea dezbaterilor, exercitarea căilor de atac etc); refuză să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate); încalcă dreptul la un proces echitabil (exigență a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a. libertăților fundamentale, consacrată și prin art. 21 alin. (3) din Constituția României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și prin art. 6 C. proc. civ.).

Astfel, prin exces de putere se încalcă ordinea constituțională și interesul public, instanța judecătorească exercitând funcțiile puterii judecătorești peste limitele statornicite prin Constituție.

Extinderea sferei de aplicare a dispozițiilor procedurale, privind acest motiv de recurs, vizează următoarele situații:

Instanța judecătorească a ignorat cadrul procesual al litigiului, având în vedere că aceasta nu motivează în drept hotărârea, deși în mod greșit reclamanta invocă în drept art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 pentru că în cazul de față reclamanta susține că dacă există aparate de radio în mașini, se ascultă programele de radio care implicit conțin și opere muzicale, în timp ce textul de lege se referă în mod expres la acele comunicări publice ce pot fi accesate în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public.

Instanța nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, conform prevederilor cuprinse în art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Comite exces de putere instanța când nu se pronunță asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Or, în cauză, instanța, după ce reține că "o atenție particulară va fi acordată criticilor formulate de pârâtă în apel, nu s-a pronunțat asupra apărărilor considerându-le simple afirmații care nu pot fi reținute întrucât nu există înscrisuri care să emane de la o autoritate independentă, clasificând un contract încheiat cu o altă societate comercială prestatoare de serviciu ca fiind un simplu document intern, iar procesul-verbal și adresele de la Protecția consumatorului nefiind luate în considerare pe simplul motiv că "instanța este liberă să înlăture aceste probe, în măsura în care apreciază că ele nu fac credibil faptul pretins (art. 264 noul C. proc. civ.)" fără a exista un text de lege care să prevadă înlăturarea unor probe și fără a mai efectua nici o cercetare în acest sens.

Instanța a încălcat dreptul la un proces echitabil. Se solicită a se constate că aprecierea probelor constă în operațiunea mentală pe care o va face instanța pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor împreună. Aceasta semnifică aplicarea unui silogism care să facă transparent și inteligibil raționamentul judiciar asupra situației de fapt pe care instanța a reținut-o în cauză. Tocmai de aceea instanța va trebui să stabilească valoarea probatorie a fiecărei probe în raport de circumstanțe exterioare, aspectele intrinseci ale probei și funcția sa în cadrul tuturor probelor (valoarea sa de adevăr în contextul unei evaluări globale și concomitente a tuturor probelor), date fiind chestiuni care justifică luarea în considerare a respectivei probe.

Acest silogism trebuie nu doar asumat de către instanță, dar și explicat în cuprinsul considerentelor hotărârii și reprezintă pentru părți una din componentele garanției de acces la o instanța. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6 para. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate susținerile lor de către instanța sesizată. Curtea Europeană arată că aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Dreptul la un proces echitabil a devenit din garanție formală, un veritabil drept substanțial. în privința noțiunii de "proces" a fost consacrată o interpretare extensivă: art. 6 se aplică atât înainte, cât și după procesul - propriu-zis (inclusiv toate căile de atac prevăzute de lege), deoarece el privește și executarea hotărârii judecătorești. Nerespectarea dreptului la un proces echitabil constituie exces de putere ceea ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 noul C. proc. civ.

Astfel, instanța nu a motivat în drept hotărârea luată, nici un text de lege din Legea nr. 8/1996 nefiind arătat de către instanța în hotărârea criticata care este textul de lege în temeiul căruia am fost obligați la plata acelor sume.

Deși instanța reține în pagina. 5 alin. (5) că "existența datoriei înseși este contestată pentru considerente care vor fi examinate separat", în tot restul hotărârii nu a mai motivat nimic asupra contestării de către societatea recurentă a dreptului pârâtei de a solicita sume de bani atâta timp cât nu au fost utilizate opere muzicale, reținând doar calculul ipotetic al unei expertize și înlăturând probele prezentate de noi în lipsa oricăror probe din partea reclamantei. Se precizează că, așa cum s-a apărat în fața primei instanțe de fond și în apel, pentru vehiculele societății care au instalație de sonorizare, radiocasetofon sau radio-cd, s-a procedat înainte de prima utilizare a acestora în transportul public de pasageri, la blocarea semnalului de recepție radio astfel încât aparatele montate pe mijloacele de transport să nu poată recepta semnalele radio și difuza programele acestora, urmând ca respectivele aparate sa fie folosite doar ca sisteme de sonorizare pentru anunțurile făcute de șoferi. S-a blocat de asemenea și funcționarea capacităților de redare a acestor aparate, situație de fapt dovedita cu un contract de prestări servicii încheiat cu o alta societate care a efectuat lucrările respective, dar și cu proces-verbal și adresa de la ANPC - Comisariatul Dâmbovița pentru Protecția Consumatorilor.

Mai mult, după ce reține ca în cauza nu exista nici o răspundere delictuala și nici una contractuala, motivând ca stabilirea unei obligații de plata decurge direct din lege fiind opozabila erga omnes, apreciind ca "legea nu mai condiționează comunicarea publica a operelor muzicale în scop ambiental de o manifestare de voința potestativă a titularului de drepturi", în mod contradictoriu instanța de apel reține ca "pârâta nu se poate apăra cu succes față de pretențiile formulate invocând pretinsul caracter licit al comunicării publice de vreme ce acest caracter este condiționat tocmai de plata remunerației stabilite de lege, comunicarea publica nefiind gratuita". instanța d apel a motivat contradictoriu că nu este vorba despre o răspundere delictuală dar nu este vorba nici despre un caracter licit, realizând o contradicție și între contestarea faptului ca nu a utilizat opere muzicale pentru comunicare publica și reținerea ca s-ar fi invocat pretinsul caracter licit al comunicărilor publice.

În primul rând instanța de apel nu a arătat care sunt normele de drept material pe care și-a baza hotărârea lucru ce atrage nelegalitatea hotărârii atacate.

De altfel încălcarea normelor de drept material de către instanța reiese și din prevederile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 pe care reclamanta și-a întemeiat cererea. Conform acestui text de lege, printr-o interpretare sistematica și logica a acestuia, reiese că pretinderea despăgubirilor pentru repararea prejudiciului cauzat este o cerere accesorie când ne aflam în față unei răspunderi delictuale și când nu exista o licența neexclusiva care sa constate o convenție a pârtilor.

Prin validarea acestui raționament, potrivit art. 139 din Legea nr. 8/1996, obiectul principal al unei acțiuni privind drepturile de autor trebuie să constituie recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora, și numai după dovedirea acestei "încălcări se pot pretinde și acordarea despăgubirilor, acest capăt de cerere fiind unul accesoriu și neputând fi formulat în mod individual atunci când nu exista o licența neexclusiv-raport contractual sau o constatarea a încălcării drepturilor de, autor.

Plata solicitata de către reclamanta nu reprezintă o taxa fiscala stabilita ex lege așa cum se reține în hotărârea atacata, ci doar o plata pentru utilizarea unor opere muzicale în scopul comunicării publice a acestora. în justificarea acestei susțineri se face trimitere la decizia nr. 176 din 6 mai 2003 a Curții Constituționale.

În ceea ce privește reținerea instanței cu privire la faptul ca utilizatorii sunt ținuți sa plătească remunerațiile al căror cuantum este stabilit prin deciziile ORDA, se solicită să se constate încălcarea principiului ierarhiei actelor normative de către instanță. Astfel, având în vedere ca Oficiul Român pentru Drepturi de Autor este un organ de specialitate al administrației publice centrale, iar deciziile acestuia sunt acte administrative se solicită să se facă în cauza aplicarea art. 1 alin. (5) din Constituție coroborat cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 ce prevede că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă, și cu art. 81 din același act normativ ce dispune că la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziții ale autoritățile administrației publice se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legilor, hotărârilor și ordonanțelor Guvernului și altor acte de nivel superior. Deciziile ORDA nr. 266/2011 și nr. 198/2012 invocate de către intimata-reclamanta sunt în totala contradicție cu Legea nr. 8/1996 în executarea căreia au fost emise. În primul rând, așa cum se poate observa din conținutul Legii nr. 8/1996, în aceasta nu apare în nici un articol sintagma muzica ambientala. Astfel deși în Legea nr. 8/1996 nu se face nici o referire la utilizatorii de opere muzicale în scop ambiental, aceste doua decizii adaugă la lege și stabilesc o categorie necuprinsa în lege, anume cea de "utilizatori de muzica ambientala".

Prin încălcarea dispozițiilor legii nr. 8/1996 se ajunse ca utilizatorul sa fie nu cel care utilizează operele muzicale, ci care deține aparate său orice alte mijloace tehnice ce permit recepția, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor insolite de sunet

Cum actele normative de nivel inferior trebuie să corespundă atât cerințelor de competență și procedură, cât și celor legate "de concordanța conținutului cu cel al actului normativ având forța juridică superioară" solicită să se constate ca nerespectarea ierarhiei actelor normative are ca sancțiune neaplicarea prevederilor din actele normative cu o forță juridică inferioară, atunci când acestea contravin unor norme cuprinse în acte normative ierarhic superioare, așa cum este cazul în speța cu decizia ORDA nr. 365/2006 și nr. 266/2011 ce contravin Legii nr. 8/1996 în aplicarea căreia au fost emise, urmând ca instanța sa se raporteze direct la textul legii

Recurentul a solicitat în continuare să se rețină definiția dată de decizia ORDA nr. 365/2006 comunicării publice a operelor muzicale în scop lucrativ. Aplicată în cazul de față se poate ușor constata ca societatea pârâtă nu se încadrează în categoria utilizatorilor fiind în mod nelegal obligați la plata unor sume de bani stabilite de instanța "ex lege" fără a utiliza opere muzicale pentru comunicare publica. De asemenea, în mod nelegal instanța nu a reținut posibilitatea societății de a nu utiliza opere muzicale, deși chiar prin decizia ORDA nr. 266/2011 invocata de reclamanta se prevede la pct. 10, ca "În cazul în care un utilizator urmează să înceteze utilizarea operelor muzicale, acesta este obligat să transmită la sediul central al organismului de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale, înainte de data încetării utilizării operelor muzicale, o notificare scrisă cuprinzând: denumirea și sediul utilizatorului, numărul și data autorizației încheiate cu organismul de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale, adresa completă a locației unde încetează utilizarea și data la care va înceta utilizarea", ceea ce demonstrează faptul ca numai cei care utilizează operele muzicale pentru comunicarea publica trebuie sa plătească drepturile de autor, nu și cei care nu utilizează aceste opere muzicale.

Pentru toate acestea, consideră că în cazul de față este vorba nu numai de un abuz de drept al intimatei-reclamante dar și intr-o vizibila frauda la lege și solicită instanței de control sa aplice modul obișnuit de sancționare a abuzului de drept, care este reprezentat de refuzul forței de constrângere a statului, în sensul ca organul de jurisdicție, constatând ca este în prezenta exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil nu va admite cererea reclamantului, așa cum a fost formulata.

Solicită să se aibă în vedere decizia nr. 448/2013 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor ort. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, prin care s-a constatat ca interpretarea și aplicarea dispozițiilor de lege criticate în sensul că obligația de plată a taxelor pentru serviciile publice de radiodifuziune și televiziune incumbă tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea sunt sau nu beneficiare ale serviciului public aferent, deci indiferent dacă există sau nu o contraprestație a instituției publice în cauză, vin să nesocotească dispozițiile art. 56 alin. (2) din Constituție. Dacă în acest sens a procedat legiuitorul cu o taxa fiscala, statuând ca numai în măsura în care sunt beneficiari ai serviciilor respective au obligația sa plătească aceste taxe, cu atât mai mult când este vorba despre drepturi individuale de autor nu se justifica plata unor compensații în lipsa folosirii respectivelor opere muzicale ce dau naștere drepturilor de autor respective, chiar dacă ne aflam intr-o evidenta lipsa de consecventa, claritate și precizie a legiuitorului în ceea ce privește reglementarea referitoare la plata drepturilor de autor.

Instanța a pronunțat hotărârea atacata cu încălcarea dispozițiilor art. 1311 alin. (3) din Legea nr. 8 1996 conform căruia "Remunerațiile forfetare sau procentuale, prevăzute la alin. (2), pot fi solicitate numai dacă și în măsura în care sunt utilizate opere pentru care drepturile de autor sau drepturile conexe protejate se afla în termenele de protecție prevăzute de lege." Or, atâta timp cât a dovedit ca nu a utilizat opere muzicale, iar reclamanta a dovedit ca deține mai multe autovehicule, în mod nelegal a fost obligată la plata unor sume de bani apreciate de instanța în mod abuziv ca fiind taxe ce izvorăsc direct din lege.

În ceea ce privește invocarea de către pârâtă a normelor metodologice adoptate prin Ordinul 458/2002, arată ca deși instanța de fond a reținut-o în mod indirect nu a observat ca acest Ordin este abrogat, încălcându-se astfel prevederile legale.

Instanța de fond, în mod greșit și nelegal reține ca prezenta aparatului de radio și casetofonului sau CD-ului da naștere la plata dreptului de autor, această judecată fiind în totală contradicție cu dispozițiile legale cuprinse în Legea nr. 8/1996 care reglementează folosirea și utilizarea operelor muzicale și nu plata unor drepturi de autor per/aparat de radio sau casetofon.

În mod greșit instanța încerca să transforme existența aparatelor de radio într-o prezumție legala a plații drepturilor de autor în ceea ce privește operele muzicale, întrucât o asemenea prezumție nu există și nu este prevăzută de nici o lege. Mai mult consideră că acest raționament total greșit al instanței nu poate fi invocat nici ca o prezumție simplă judiciară, atâta timp cât nu s-a făcut dovada prin mijloace de probă directe a folosirii și utilizării operelor muzicale de către societate. Pentru ca aceste prezumții simple lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului sunt susceptibile de a fi aplicate numai dacă sunt menite să întregească sau să întărească ceea ce a fost dovedit prin mijloacele de probă directe.

Susținerile cu privire la faptul că nu a comunicat și utilizat operele muzicale în mijloacele de transport a fost constatată chiar de către o autoritate administrativă, anume ANPC, în urma unei reclamații a unui calator nemulțumit ca în mijloacele de transport ale societății nu se asculta programele radio și nici o muzica. Aceasta reprezintă o proba directă împotriva susținerilor nedovedite ale reclamantei dar însușite fără o motivare convingătoare de către instanța, cu încălcarea rolului activ și a principiului legalității.

Instanța de fond în mod nelegal nu a ținut cont de circumstanțele concrete în care sunt invocate de reclamant actele și faptele deduse judecății. Astfel, instanța nu a stabilit în mod corect cadrul juridic al cererii, întrucât în cauza nu exista nici un contract. Consideră ca instanța trebuia sa retina faptul ca în cauză nu este vorba despre o răspundere contractuală ci despre o răspundere delictuală. Prin nereținerea acestei răspunderi delictuale, s-a încălcat principiul legalității de către instanța, care a aplicat cauzei principiile unei taxe a cărei obligație de plată izvorăște "ex lege".

Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susține depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, conform art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

Acest motiv de casare are în vedere situația în care prin hotărârea atacată instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, intrând în cele ale puterilor legislative sau executive.

Or, observând situația de fapt invocată în susținerea acestui motiv se constată că se invocă motive ce pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., (nemotivarea în drept a hotărârii, încălcarea rolului activ al instanței, nepronunțarea asupra unor apărări, neluarea în considerare a unor probe în mod nejustificat, și astfel încălcarea dreptului la un proces echitabil), adică exercitarea puterii judecătorești în limitele sale, dar cu încălcarea anumitor dispoziții legale de drept procesual și de drept material.

Este nefondată susținerea recurentului în sensul că instanța de apel nu a motivat în drept hotărârea raportat la contestarea de către pârâtă a aplicabilității art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, întrucât acest text de lege s-ar referi în mod expres la acele comunicări publice ce pot fi accesate în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public, în timp ce prin cererea de chemare în judecată s-ar susține că, dacă există aparate de radio în mașini, se ascultă programele de radio care implicit conțin și opere muzicale.

Într-adevăr, prin cererea de chemare în judecată se solicită acordarea unor despăgubiri autorilor compozițiilor muzicale pentru pretinsa comunicare publică a operelor lor în cadrul autovehiculelor deținute de către pârâtă (microbuze, autobuze) prin intermediul aparatelor de radio sau al altor aparate electronice care permit difuzarea sunetelor, fără încheierea contractului de licență neexclusivă.

Instanța de apel a reținut în motivarea hotărârii (când s-a referit la conformitatea metodologiilor cu anumite dispoziții legale din Legea nr. 8/1996), printre altele, și acest articol, alături de faptul că în speță este vorba despre despăgubiri pentru comunicarea publică a unor fonograme.

Contrar susținerilor recurentului, acest text de lege, prima teză, este aplicabil situației de fapt în speță, și anume prevederea potrivit căreia utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace.

În speță se pretinde că s-a utilizat opera prin comunicare publică fără autorizarea autorului și fără plata drepturilor patrimoniale cuvenite în schimbul autorizării.

Potrivit art. 13 alin. (1) lit. f) utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public.

Condiția posibilității ca opera să fie accesată în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public, care se regăsește în ultima parte a literei f) a acestui articol este atașată de comunicarea publică prin punerea operei la dispoziția publicului, care este un exemplu de mijloc de comunicare publică a operei, iar nu o condiție a comunicării publice în general.

Criticile legate de diferența dintre răspunderea contractuală și cea delictuală au fost făcute tot din perspectiva susținerii neutilizării fonogramelor conținând opere muzicale prin comunicare publică, raportat la care deosebirile dintre cele dă răspunderi sunt nerelevante, întrucât în ambele cazuri fapta ilicită rezidă în utilizarea fonogramelor fără plata remunerației datorate autorului.

Or, recurentul susține că în speță nu este îndeplinită premisa utilizării fonogramelor întrucât aparatura tehnică existentă în autovehicule nu era aptă pentru distribuirea unui semnal de natura celui pretins prin cererea de chemare în judecată și că din acest motiv nu ar fi îndeplinită condiția existenței faptei ilicite.

Astfel nu este fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este fondat motivul de recurs prin care se susține că, fără o justificare temeinică, instanța de apel, a înlăturat o parte și nu a analizat cealaltă parte dintre probele administrate de către reclamant în susținerea apărării potrivit căreia nu a utilizat fonograme care încorporau opere muzicale prin comunicare publică, întrucât instalațiile de sonorizare ar fi fost deconectate și sigilate, ca urmare a dispoziției conducerii pârâtei, care va fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect instanța de apel a reținut următoarele: "Această afirmație nu poate fi însă reținută, nefiind dovedită prin înscrisuri care să emane de la o autoritate independentă față de pârâtă, din care să rezulte demontarea definitivă a instalațiilor de sonorizare; simplele documente interne atestând pretinse demersuri în această direcție, ori pretinse plângeri ale călătorilor în sensul că ar trebui să se difuzeze muzică neputând fi primite drept dovezi concludente și credibile, care să creeze convingerea instanței; instanța este liberă să înlăture aceste probe, în măsura în care apreciază că ele nu fac credibil faptul pretins (art. 264 noul C. proc. civ.)".

Astfel, instanța de apel a reținut că probele administrate de către pârâtă constau în simplele documente interne atestând pretinse demersuri în direcția demontării definitive a instalațiilor de sonorizare ori pretinse plângeri ale călătorilor în sensul că ar trebui să se difuzeze muzică care au fost apreciate ca nefiind concludente și credibile, de natură să creeze convingerea instanței.

Or, așa cum corect susține recurentul, la dosar au fost atașate în cadrul administrării probei cu înscrisuri și alte documente emise de terțe persoane, de exemplu contract de prestări servicii încheiat cu o alta societate care a efectuat anumite lucrări la aparatura tehnică a autovehiculelor, proces-verbal, adresă de la ANPC - Comisariatul Dâmbovița pentru Protecția Consumatorilor.

Aceste înscrisuri nu au fost avute în vedere fără nicio justificare de către instanța de apel în analiza coroborată a probelor administrate pentru dovedirea situației de fapt pretinse de către pârâtă, cu încălcarea dreptului la apărare al acesteia, cu posibile efecte asupra dreptului la un proces echitabil.

Această apărare era relevantă pentru soluționarea litigiului având în vedere că după cum se poate observa din Hotărârea din 7 decembrie 2006 a CJCE, dată în cauza C-306/05 [Sociedad General de Autores y Editores de España (SGAE) contra Rafael Hoteles SA], simpla existență a aparaturii tehnice nu reprezintă în sine o comunicare în sensul Directivei 2001/29/CE, ci distribuirea unui semnal prin aparate tv de către un hotel către clienții cazați în camere, indiferent de tehnica folosită pentru transmiterea semnalului, constituie comunicare publică în sensul art. 3 alin. (1) din Directivă.

Instanța de apel a părut a fi de acord cu faptul că pârâta poate proba neutilizarea fonogramelor prin nedistribuirea unui semnal prin aceste aparate, dar totuși a făcut trimitere la anumite definiții din cadrul metodologiilor din care ar rezulta că simpla deținere de spații în care sunt instalate aparate electronice care permit recepția, redarea sau difuzarea sunetelor sau a imaginilor însoțite de sunet ar fi suficiente pentru determinarea noțiunii de comunicare publică sau utilizator, în condițiile în care potrivit Legii nr. 8/1996 metodologiile sunt destinate doar determinării cuantumului remunerațiilor, iar nu definirii unor noțiuni prevăzute de lege.

Este sarcina instanței să interpreteze legea și să determine conținutul unor noțiuni de drept cum ar fi comunicare publică, utilizare, utilizator, inclusiv prin aplicarea jurisprudenței CJCE/CJUE dată în interpretarea directivelor transpuse în Legea nr. 8/1996. În acest context este nerelevantă utilizarea unei sintagme care nu se regăsește în lege "muzică utilizată în scop ambiental", atâta timp cât modalitatea de utilizare a fonogramelor prin comunicare publică descrisă în speță poate fi încadrată în conceptul folosit de norma legală așa cum a fost interpretat în jurisprudența CJCE/CJUE.

Argumentele recurentei legate de faptul că remunerația în cauză nu ar fi o taxă fiscală, referirea la decizia Curții Constituționale nr. 448/2013 la art. 1311 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 susțin aceeași idee a plății remunerației în schimbul utilizării operelor, și nu doar al deținerii aparaturii tehnice, susținere care a fost apreciată ca fiind fondată, așa cum s-a reținut mai sus, astfel că nu se impune o analiză separată a acestora.

Ordinul nr 458/2002 nu a fost reținut de către instanța de apel în argumentația legată de clasificarea autovehiculelor, astfel că aceste critici nu au legătură cu considerentele deciziei atacate.

În consecință, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 8 și art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacat și va trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1003/A din data de 29 decembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 decembrie 2017.