ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 583/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 25.09.2013 pe rolul Tribunalului București, reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România- Asociația pentru Drepturi de Autor - UCMR - ADA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.289.649,6 RON reprezentând valoarea egala cu triplul remunerației și la plata TVA-ului legal aferent, suma datorată potrivit art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în microbuze și autocare perioada 1 august 2010-31 iulie 2013, fără a încheia în prealabil autorizație licență neexclusivă cu UCMR-ADA și, în subsidiar, în cazul în care s-ar dovedi utilizarea licită a operelor muzicale prin comunicare publică de către pârâtă, obligarea acesteia la plata sumei de 429.883,20 RON, inclusiv TVA, sumă datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în autoturisme, microbuze și autocare perioada 1 august 2010-31 iulie 2013, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.075.063,85 RON reprezentând penalități de întârziere, calculate până la data de 5 august 2013, datorate de pârâtă pentru întârzierea plății remunerațiilor menționate în capătului 2.2 al cererii; obligarea pârâtei la plata de penalități de 0,5%/zi de întârziere începând cu data de 6 august 2013 și până la plata efectivă a sumei de 429.883,20 RON, reprezentând remunerații restante potrivit capătului 2.2 al cererii, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 315/16.03.2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis capătul subsidiar de cerere și a obligat pe pârâtă către reclamantă la plata remunerației, inclusiv TVA în cuantum de 193.421 RON, pe perioada 24 septembrie 2010 - 1 august 2013, precum și la plata penalităților de întârziere aferente în sumă de 647.606 RON, cu cheltuieli de judecată în sumă de 4.400 RON.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 801A/1.11.2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L., în considerarea motivului de ordine publică invocat din oficiu, privitor la nemotivarea hotărârii apelate, a anulat sentința și a reținut cauza pentru evocarea fondului. Prin decizia nr. 1003/29.12.2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta UCMR - ADA și a obligat pe pârâta S.C. A. S.R.L. să plătească reclamantei 193.421 RON remunerație și TVA aferentă pentru perioada 24 septembrie 2010 - 1 august 2013 și penalități de întârziere de 647.606 RON, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 4.400 RON. Prin decizia nr. 1930/5.12.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva acestei decizii, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând, în esență, că instanța de apel, în analiza coroborată a probelor administrate pentru dovedirea situație de fapt pretinse de către pârâtă, nu a avut în vedere mai multe înscrisuri care au fost depuse la dosar, cu încălcarea dreptului la apărare al acesteia, cu posibile efecte asupra dreptului la un proces echitabil. Prin decizia nr. 1630/19.12.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, evocând fondul, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta S.C. A. S.R.L. la plata către reclamanta UCMR - ADA a sumei de 184.661 RON, cu titlu de remunerație pentru comunicarea publică, în perioada 24 septembrie 2010 - 1 august 2013, a operelor muzicale în scop ambiental în mijlocele de transport ale pârâtei, și TVA aferentă, precum și la plata penalităților de întârziere aferente acestei sume, de 0,5% pe zi de întârziere, calculate de la data fiecărei scadențe lunare până la data plății remunerației, cu 4.400 RON cheltuieli de judecată. A respins ca nefondat capătul de cerere privind acordarea triplului remunerației.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., după cum urmează: Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel, reținând o prezumție judecătorească de folosire a fonogramelor, din faptul că pârâta deține aparatură tehnică pentru că s-a conformat normelor care reglementează autorizarea mijloacelor de transport, a încălcat dispozițiile art. 501 C. proc. civ., neținând cont de dezlegarea dată pe acest aspect de către instanța supremă prin decizia de casare, care este obligatorie. Totodată, recurenta a arătat că a făcut dovezi concrete în susținerea împrejurării că în autoturisme nu s-a efectuat nicio comunicare publică a unor opere muzicale în sensul prevederilor din Legea nr. 8/1996. A susținut că instanța de apel trebuia să se pronunțe doar pe cererea formulată de reclamantă, cerere care nu a fost modificată și care se referea la autocare și nu la autobuze sau microbuze, ceea ce echivalează cu o extindere nelegală a acțiunii. Recurenta-pârâtă a invocat și faptul că instanța de apel și-a argumentat hotărârea confundând instalația de sonorizare constituită dintr-o stație care oferă posibilitatea șoferului de a comunica anumite date către călători cu instalația radio, deși cele două sunt diferite. Instalația de sonorizare nu este capabilă de o comunicare publică de fonograme, fără existența unui aparat radio și, în cauză, a făcut dovada că autovehiculele respective, în proporție de 90-95% nu erau dotate cu aparate radio. Printr-o altă critică formulată, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a motivat în drept hotărârea pronunțată, neindicând niciun text din Legea nr. 8/1996 atunci când a obligat-o la plata unei remunerații cu penalități de întârziere, și nu la plata triplului remunerației, nesocotind, astfel, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Totodată, a solicitat a se constata nelegalitatea obligării la plata TVA-ului aferent, având în vedere decizia nr. 48/2017 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel și în ceea ce privește invocarea Ordinului nr. 458/2002, despre care, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a arătat că nu mai este în vigoare din anul 2006, fiind adoptat în aplicarea și executarea O.G. nr. 44/1997 privind transporturile rutiere, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2000 și care a fost abrogată la data de 1 octombrie 2006, prin art. 1 din Legea nr. 102/2006. Ca urmare a ieșirii din vigoare a actului de reglementare primară abrogat, încetează nu numai efectele acestui act, dar și efectele actului normativ de reglementare secundară, întrucât a încetat temeiul juridic primar al acestuia (face trimitere la cele statuate prin decizia nr. 230 din data de 23 ianuarie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție). De asemenea, recurenta a precizat că și pct. 9.3 din Ordinul nr. 458/2002, invocat de către reclamantă, a fost abrogat de pct. 28 al art. I din Ordinul nr. 1148/2014. Criticând hotărârea recurată, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 131 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora "Remunerațiile forfetare sau procentuale prevăzute la alin. (2) pot fi solicitate numai dacă și în măsura în care sunt utilizate opere pentru care drepturile de autor sau drepturile conexe protejate se află în termenele de protecție prevăzute de lege". A apreciat că, atât timp cât reclamanta nu a dovedit că pârâta a utilizat opere muzicale, ci doar faptul că deține mai multe autovehicule pe care susține că există instalații de sonorizare (fără a susține existența aparatelor radio), în mod nelegal instanța nu a ținut cont de dovezile de la dosar și și-a întemeiat hotărârea pe motive străine de natura cauzei.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 septembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Suspendarea judecării recursului și reluarea judecății La termenul de judecată din 3.12.2019, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării recursului, în considerarea sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată pe temeiul art. 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare vizând interpretarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) și art. 25 lit. a) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (Directiva TVA). După pronunțarea hotărârii CJUE la data de 21.01.2021 în cauza C-501/19, prezentul dosar a fost repus pe rol, la cererea intimatei - reclamante UCMR - ADA. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta - pârâtă A. S.R.L. a invocat, ca temei juridic al motivelor de recurs, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea criticilor formulate, nu reiese incidența cazului de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care vizează încălcarea autorității de lucru judecat. Critica referitoare la nerespectarea dezlegărilor din decizia de casare pronunțată de către Înalta Curte în ciclul procesual anterior se subsumează motivului de recurs privitor la nulitatea hotărârii pentru încălcarea regulilor de procedură, prevăzut de pct. 5 al aceluiași art. 488 alin. (1), urmând ca respectiva critică să fie analizată în acest cadru. Înalta Curte reține că instanța de apel, evocând fondul cauzei după casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare, a dispus obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata de despăgubiri constând în remunerația cuvenită titularilor drepturilor de autor asupra operelor muzicale pentru comunicarea publică a acestora în scop ambiental, în mijlocele de transport ale pârâtei, cu TVA, precum și la plata penalităților de întârziere aferente acestei sume, respingând capătul de cerere privind acordarea triplului remunerației. Recurenta - pârâtă a criticat obligarea sa la plata respectivei remunerații, pentru motive circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., totodată, a reproșat instanței de apel stabilirea plății penalităților de întârziere, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din cod, respectiv a plății TVA, din perspectiva cazului descris de pct. 8 al art. 488 alin. (1). În ceea ce privește modul de soluționare de către instanța de apel a capătului principal de cerere din acțiunea introductivă, Înalta Curte reține că, invocând cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel, pe de o parte, s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, extinzând în mod nepermis cadrul cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, soluționând pretențiile reclamantei, nu a respectat dezlegările din decizia de casare pronunțată de Înalta Curte în ciclul procesual anterior. Criticile astfel formulate nu pot fi primite. Pretențiile reclamantei decurgând din faptul comunicării publice, de către pârâtă, de opere muzicale în scop ambiental, au fost soluționate încă din ciclul procesual anterior prin raportare la întregul parc auto al pârâtei din perioada de timp vizată de reclamantă. Astfel, prin decizia nr. 1003/29.12.2016 a Curții de Apel București, prin care a fost anulată hotărârea Tribunalului București și a fost evocat fondul cauzei, s-a dispus obligarea pârâtei la plata remunerației cuvenite pentru utilizarea de opere muzicale într-un cuantum stabilit în funcție de numărul de autovehicule în care a avut loc o comunicare publică. Parcul auto a fost identificat prin expertiza contabilă efectuată în cauză și cuprindea, în perioada de referință, nu numai autocare, ci și autobuze și microbuze. Or, prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 1003/29.12.2016, pârâta A. S.R.L. nu a criticat extinderea de către instanța de apel a cadrului învestirii sale, astfel încât chestiunea limitelor învestirii instanței fixate prin cererea de chemare în judecată reprezintă lucru judecat și nu poate face obiectul controlului de legalitate exercitat de către această instanță de recurs. În aceste condiții, critica vizând depășirea de către instanța de apel a limitelor învestirii și nerespectarea prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. este formulată omisso medio și, drept urmare, este inadmisibilă, urmând a fi înlăturată ca atare. Cât privește încălcarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., în sensul ignorării la judecata în fond după casare a deciziei de recurs obligatorii în ceea ce privește problema de drept dezlegată, Înalta Curte se constată următoarele: Prin decizia nr. 1630/19.12.2018 pronunțată în dosarul de față, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei A. S.R.L., a casat decizia nr. 1003/29.12.2016 a Curții de Apel București - la care s-a făcut referire mai sus - și a trimis cauza spre rejudecare. În considerentele acestei soluții, s-a reținut caracterul fondat al motivului de recurs prin care s-a susținut că, fără o justificare temeinică, instanța de apel a înlăturat o parte și nu a analizat cealaltă parte dintre probele administrate în susținerea apărării potrivit căreia pârâta nu a utilizat fonograme care încorporau opere muzicale prin comunicare publică, întrucât instalațiile de sonorizare ar fi fost deconectate și sigilate, ca urmare a dispoziției conducerii pârâtei. Nu au fost avute în vedere, de exemplu, acele înscrisuri emise de terțe persoane care au efectuat anumite lucrări la aparatura tehnică a autovehiculelor. Instanța de recurs a apreciat că această apărare era relevantă pentru soluționarea litigiului, deoarece, după cum se poate observa din hotărârea din 7 decembrie 2006 a CJCE, dată în cauza C-306/05 [Sociedad General de Autores y Editores de Espana (SGAE) contra Rafael Hoteles SA], simpla existență a aparaturii tehnice nu reprezintă în sine o comunicare în sensul Directivei 2001/29/CE, ci distribuirea unui semnal prin aparate tv de către un hotel către clienții cazați în camere, indiferent de tehnica folosită pentru transmiterea semnalului, constituie comunicare publică în sensul art. 3 alin. (1) din Directivă. Din considerentele redate anterior din conținutul deciziei de casare, reiese că Înalta Curte s-a pronunțat în limitele învestirii prin motivele de recurs, iar pe aspectul utilizării de opere muzicale protejate a fost învestită doar cu cercetarea modului în care instanța de apel a evaluat o anumită apărare de fond a pârâtei, apărare ce ar fi fost relevantă pentru soluționarea litigiului în contextul hotărârii CJUE (la data pronunțării, CJCE). Raportându-se la dezlegările din decizia de casare, în aplicarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecarea fondului după casare, Curtea de Apel București, prin decizia recurată în prezenta cauză, a analizat probele administrate, a administrat înscrisuri noi și a stabilit situația de fapt tocmai în legătură cu apărarea apelantei - pârâte conform căreia nu a utilizat fonograme care încorporau opere muzicale, întrucât instalațiile de sonorizare ar fi fost deconectate și sigilate, ca urmare a dispoziției conducerii societății, pentru a verifica, în acest cadru, dacă aparatura tehnică existentă în autovehicule nu era aptă pentru distribuirea unui semnal. În acest sens, instanța de apel a constatat că, după data de 4.05.2011, pârâta a făcut dovada că, în legătură cu anumite autovehicule, nu a mai efectuat o comunicare publică de opere muzicale, față de modificările aduse instalației de sonorizare montate pe acestea. În consecință, a calculat remunerațiile cuvenite titularilor drepturilor fără a ține cont de acele autovehicule. Situația de fapt astfel stabilită nu poate fi cenzurată de către această instanță de control judiciar, întrucât atribuțiile acesteia sunt circumscrise controlului de legalitate, în raport de cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fără a viza și temeinicia deciziei recurate, însă, din perspectiva criticii de nelegalitate, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat întrutotul prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. în rejudecarea fondului raportului juridic dedus judecății, cercetând apărarea de fond a pârâtei, astfel cum a fost formulată și susținută prin probele administrate. Se constată, în același timp, că recurenta - pârâtă A. S.R.L. preia trunchiat considerentele Înaltei Curți din decizia de casare, pentru a reproșa instanței de rejudecare a fondului nerespectarea acelei decizii. Astfel, recurenta pretinde în mod eronat că, prin prisma art. 501 C. proc. civ., instanța de apel ar fi trebuit să cerceteze și să constate că instalația de sonorizare nu este capabilă în sine să realizeze o comunicare publică de fonograme, nefiind aptă, fără existența unui aparat radio, să redea sau să prindă programe muzicale, drept pentru care ar fi făcut confuzie între instalația de sonorizare existentă în autovehicule și o instalație radio. Efectul obligatoriu al deciziei de casare pentru rejudecarea fondului, prevăzut de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., operează în privința problemei de drept dezlegate. Or, după cum s-a arătat anterior, dezlegarea dată de către Înalta Curte s-a limitat la apărarea de fond formulată de către pârâtă în cursul procesului și vizată de motivele de recurs, care s-a bazat pe infirmarea existenței instalației de sonorizare în autovehiculele pârâtei, și nu pe inaptitudinea acestei instalații de a permite o comunicare publică de opere muzicale protejate. Trimiterea la jurisprudența CJUE a fost făcută în contextul acestei apărări a pârâtei, pentru că o pronunțare asupra altor aspecte decât cele efectiv invocate și dezbătute pe parcursul procesului, în condiții procedurale, ar fi echivalat cu depășirea limitelor învestirii instanței. Drept urmare, Înalta Curte constată că nu se poate vorbi despre nerespectarea deciziei de casare, în condițiile în care recurenta se raportează eronat la considerentele acesteia, iar instanța de apel, rejudecând fondul, a avut în vedere chestiunile analizate și dezlegate de către instanța supremă. Mai mult decât atât, recurenta, în măsura în care finalitatea susținerilor sale rezidă în clarificarea aptitudinii instalației de sonorizare de a permite o comunicare publică de opere muzicale protejate, cu toate că s-a apărat în mod constant pe parcursul procesului susținând doar inexistența în autovehicule a instalației de sonorizare, tinde la formularea unei apărări noi în prezentul recurs și, ca atare, susținerile cu acest obiect, formulate pentru prima dată în prezentul proces, sunt inadmisibile. Față de cele expuse, Înalta Curte va înlătura susținerile întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește modul de aplicare a legii în soluționarea cererii principale, Înalta Curte constată ca neavând temei reproșul recurentei A. S.R.L. privind aplicarea retroactivă de către instanța de apel a Ordinului nr. 458/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea pe categorii a autobuzelor și a microbuzelor utilizate pentru transportul rutier național de persoane prin servicii regulate, emis de ministrul lucrărilor publice, transporturilor și locuinței. Într-adevăr, după cum se menționează în preambulul său, acest ordin a fost emis în baza art. 31 din O.G. nr. 44/1997 privind transporturile rutiere, care prevedea următoarele: "(1) Autocarele și autobuzele pentru transporturile publice de persoane în trafic național și International se clasifică de autoritatea competentă pe stele și pe categorii, în funcție de caracteristicile tehnice, de siguranță și de confort. (2) Criteriile și condițiile de clasificare a autobuzelor și autocarelor, modelul și conținutul certificatului de clasificare, precum și perioada de valabilitate a acestuia se stabilesc prin norme metodologice elaborate de autoritatea competentă, având ca baza sistemul de clasificare International." Cu toate acestea, contrar celor susținute de către recurentă, Ordinul nr. 458/2002 a supraviețuit abrogării O.G. nr. 44/1997 (prin O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, aprobată cu modificări prin Legea nr. 102/2006), fiind încă în vigoare, în forma stabilită prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 1148/2014. Actele normative privind transporturile rutiere, ulterioare O.G. nr. 44/1997 au prevăzut atribuțiile Ministerului Transporturilor în legătură cu clasificarea vehiculelor rutiere, prin elaborarea normelor metodologice de aplicare, în mod similar O.G. nr. 44/1997. Astfel, O.U.G. nr. 109/2005 stipula că acest minister, în calitate de autoritate de stat în domeniul transporturilor rutiere, are, printre altele, atribuții de clasificare a vehiculelor rutiere destinate transportului rutier de persoane "pe categorii de confort" (art. 5 alin. (3) lit. t). Dispoziții asemănătoare se regăsesc în O.G. nr. 27/2011, care a abrogat O.U.G. nr. 109/2005 și care constituie reglementarea în vigoare în materia transporturilor rutiere (art. 6 alin. (3) lit. t). În plus, însă, O.G. nr. 27/2011 a prevăzut în mod expres elaborarea de norme metodologice de punere în aplicare a acesteia, "care se aprobă prin ordin" (art. 90), astfel încât a fost emis Ordinul ministrului transporturilor nr. 1148/2014, în temeiul prevederilor art. 6 alin. (3) lit. t) și ale) art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 27/2011. În art. I din Ordinul nr. 1148/2014 se arată explicit faptul că "Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 458/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea pe categorii a autobuzelor și microbuzelor utilizate pentru transporturi publice de persoane prin servicii regulate în trafic național, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 680 din data de 13 septembrie 2002, cu modificările ulterioare, se modifică după cum urmează: (...)". Așadar, Ordinul nr. 458/2002 a fost în vigoare în întreaga perioadă ulterioară abrogării O.G. nr. 44/1997, activitate justificată de atribuțiile ministerului de resort în privința clasificării vehiculelor rutiere, menținute prin actele normative succesive privind transporturile rutiere. Date fiind aceste atribuții, precum și obligația elaborării de norme metodologice aprobate prin ordin, Ordinul nr. 458/2002 trebuia fie abrogat expres, fie modificat, printr-un nou ordin al aceleiași autorități cu aceeași reglementare sau chiar prin alte acte normative, în condițiile în care, potrivit art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior (...)". Or, autoritatea de stat în domeniul transporturilor rutiere a ales să modifice Ordinul nr. 458/2002, astfel încât acesta din urmă a reprezentat reglementarea aplicabilă în materia clasificării vehiculelor rutiere în perioada de referință a prezentului litigiu (1.08.2010 - 31.07.2013), după cum, în mod corect, a constatat instanța de apel. Drept urmare, Înalta Curte va înlătura și critica recurentei întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la soluționarea capătului principal de cerere. În ceea ce privește modul de soluționare a cererilor accesorii, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Astfel, recurenta - pârâtă a susținut că instanța de apel nu a motivat în drept decizia, sub aspectul obligării sale la plata penalităților de întârziere, și nu la plata triplului remunerației. Or, din decizia recurată reiese motivul pentru care instanța de apel a considerat că nu poate reevalua această chestiune, anume necontestarea de către pârâtă a obligării sale la plata penalităților de întârziere, și nu la plata triplului remunerației, nici prin apel, nici în recurs și nici în faza de evocare a fondului după casarea cu trimitere spre rejudecare. Cu toate că acest motiv a fost arătat în mod explicit în privința pretențiilor având ca obiect plata TVA aferent debitului principal, plasarea în același context și a penalităților de întârziere denotă că instanța de apel a avut în vedere aceeași rațiune, dar că nu a mai socotit necesar să o insereze încă o dată în același paragraf al considerentelor, pentru evitarea repetiției. Se observă, de altfel, că această rațiune subzistă fără echivoc în cazul acestor accesorii ale creanței principale, deoarece în primul ciclu procesual parcurs în cauză, pârâta a fost obligată la plata de penalități de întârziere, cu toate că această solicitare fusese formulată în subsidiar față de solicitarea de acordare a triplului remunerației cuvenite titularilor. Ca urmare a casării în totalitate a deciziei de apel, instanța, cu ocazia rejudecării fondului, avea obligația de a se pronunța asupra acestui capăt de cerere, chiar dacă nu se formulase apel și pe acest aspect, precum și în considerarea prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel rejudecă fondul și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Rejudecarea în cazul de față trebuia să țină cont, însă, de împrejurarea că pârâta A. S.R.L. nu a formulat critici în sensul acordării greșite a penalităților de întârziere, în loc de triplul remunerației, prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 1003/29.12.2016 a Curții de Apel București, și nici nu au intervenit elemente noi în rejudecare, susceptibile de a fi invocate chiar din oficiu. În aceste condiții, pronunțarea asupra acestui capăt de cerere impunea valorificarea autorității de lucru judecat de care beneficia dezlegarea anterioară a instanței de apel, fără posibilitatea reaprecierii sale de către instanța de rejudecare a fondului. În schimb, în privința solicitării de acordare a TVA, se constată că, prin motivele de recurs de față, pârâta A. S.R.L. invocă incidența Deciziei nr. 48/2017 pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și prin care a statuat că, în interpretarea dispozițiilor relevante din Codul fiscal și din Legea nr. 8/1996, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată. Pronunțarea în cursul judecării fondului a unei hotărâri obligatorii, într-un mecanism de unificare jurisprudențială precum cel prevăzut de art. 519 C. proc. civ., reprezintă un motiv de ordine publică ce poate fi invocat chiar din oficiu. Cercetând legalitatea deciziei recurate în prezenta cauză, din perspectiva invocată, aceea a ignorării dezlegării obligatorii din Decizia nr. 48/2017, Înalta Curte constată că susținerile pe acest aspect sunt nefondate. Dispozițiile referitoare la TVA din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (aplicabilă ratione temporis pretențiilor reclamantei vizând anii 2010-2013) reflectă în dreptul național conținutul Directivei 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, ca efect al transpunerii în dreptul intern. Din acest punct de vedere, este relevantă interpretarea dată acestei directive de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sens în care, în prezenta cauză, s-a dispus suspendarea judecății, în considerarea întrebării preliminare adresate instanței europene în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți în legătură cu caracterul impozabil în scop de TVA al colectării remunerațiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale și, în funcție de răspuns, o întrebare în legătură cu calitatea de persoană impozabilă a reclamantei. Prin hotărârea pronunțată la data de 21.01.2021 în cauza C-501/19, CJUE a statuat următoarele: 1) Articolul 2 alin. (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licență neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acționează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor. 2) Articolul 28 din Directiva 2006/112/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88, trebuie interpretat în sensul că organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în schimbul autorizației de comunicare publică a operelor lor protejate, acționează în calitate de "persoană impozabilă" în sensul acestui articol și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final. Într-o asemenea situație, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remunerațiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA). Titularii de drepturi de autor sunt la rândul lor obligați să emită către organismul de gestiune colectivă facturi cu TVA pentru prestația furnizată în temeiul remunerațiilor primite. Întrucât dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, sunt transpuse în dreptul intern și corespund prevederilor art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, rezultă că titularii drepturilor de autor de opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în favoarea organizatorilor de spectacole, în circumstanțele anterior citate din decizia preliminară. Ca atare, în interpretarea art. 28 din aceeași Directivă - transpus în art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 -, organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în schimbul autorizării comunicării publice a operelor lor, acționează în calitate de "persoană impozabilă" și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești titulari, înainte de a o furniza consumatorului final. Față de dezlegarea dată de CJUE în cauza C-501/19, care se aplică mutatis mutandis în cazul oricărui utilizator, din moment ce vizează raporturile juridice complexe dintre organismul de gestiune colectivă, titularilor de drepturi de autor și utilizatori, urmează a fi înlăturată susținerea recurentei privind aplicabilitatea prin analogie a Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, chestiunea care interesează prezenta cauză fiind tranșată prin hotărârea pronunțată de CJUE. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ. În aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. va fi obligată la plata către intimata-reclamantă UCMR-ADA - Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 RON (conform extrasului de cont bancar de la dosarul de recurs).