ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1889/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 15.11.2013, sub nr. x/3/2013, reclamanta B. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primar General, și C., solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța în cauză, să se dispună modificarea Dispoziției nr. 17382 din 4 octombrie 2013 emisă de Primăria Municipiului București, în sensul de a se dispune restituirea în natură, către reclamantă, a întregului apartament nr. 1 (în cotă de 1/1) situat în imobilul din București, Șos. Kiseleff, precum și anularea Dispoziției nr. 17383 din 4 octombrie 2013 cu privire la restituirea în natură a cotei de - 1/2 din același apartament în favoarea pârâtului C.

În drept, cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pârâtul C. a formulat, la data de 04.06.2014, cerere reconvențională, prin care a solicitat anularea, în parte, a Dispoziției nr. 17382 din 04 octombrie 2013 în ce privește restituirea în natură, în favoarea reclamantei, a imobilului teren în suprafață de 357,20 mp, situat în București, șos. Kiseleff, sector 1, reprezentând diferența până la suprafața totală de 699 mp, identificată potrivit planului topografic scara 1:500, cu consecința restituirii în natură, în cote de câte - 1/2 pentru reclamantă și pârâtul reconvenient, a terenului menționat în dispoziția contestată.

Totodată, C. a formulat acțiune înregistrată la data de 22.11.2013, sub nr. x/3/2013, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta B. și Primăria Municipiului București, să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului situat în București, Sector 1, Șoseaua Kiseleff, vila 5 (fostă vila 2) - teren și construcție în suprafață de 699 mp - și să se constate nulitatea dispozițiilor de restituire în natură cu nr. 7637 din 5 aprilie 2007, nr. 4169 din 31 martie 2005, nr. 3745 din 25 ianuarie 2005, nr. 828 din 20 februarie 2003, nr. 8662 din 27 august 2007 și nr. 10492 din 13 mai 2008 emise pe numele pârâtei exclusiv, precum și anularea, în parte, a dispoziției de restituire în natură nr. 17383 din 4 octombrie 2013, în sensul menținerii acestei dispoziții în privința cotei de - 1/2 din apartamentul nr. 1 și desființării ei în ce privește respingerea cererii de restituire în natură a terenului în suprafață de 669 mp și a restului construcției ca rămasă fără obiect; s-a solicitat, de asemenea, restituirea în natură a cotei de - ½ din întregul imobil de la adresa Kiseleff, vila nr. 5 (fostă vila 2), teren și construcție în suprafață de 669 mp, cu excepția apartamentului nr. 1, care a fost corect restituit în natură în cotă de - 1/2 pârâtei prin Dispoziția nr. 17383 din 4 octombrie 2013.

Această cerere a fost conexată la dosar nr. x/2013, urmare a admiterii excepției de conexitate la termenul din 06.06.2014.

Prin sentința civilă nr. 1521 din 7 decembrie 2015, pronunțată în dosar nr. x/2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General și C., a admis cererea reconvențională formulată de pârâtul reconvenient C. și a dispus anularea parțială a Dispoziției nr. 17382 din 4 octombrie 2013 emisă în favoarea reclamantei-pârâte B., în privința restituirii în natură a terenului de 357,20 mp situat în București, șos. Kiseleff, Sector 1, reprezentând diferența până la suprafața totală de 699 mp, identificată potrivit planului topografic scara 1:500, cu consecința restituirii în natură, în cote de câte 1/2 pentru reclamantă și pârâtul reconvenient, a acestei suprafețe de teren. Totodată, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității capătului I de cerere și tardivității formulării capătului II de cerere din acțiunea conexă, formulată de reclamantul C., a admis acțiunea conexă, formulată de reclamantul C. (dosar conexat nr. x/2013), în contradictoriu cu pârâții B., Primăria Municipiului București, prin Primar General, a constatat calitatea reclamantul C. de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului situat în București, Sector 1, Șos. Pavel Dimitrievici Kiseleff, vila nr. 5 (fosta vilă nr. 2) compus din teren și construcție în suprafață de 699 mp, a constatat nulitatea absolută a dispozițiilor de restituire în natură cu nr. 7637 din 05 aprilie 2007, nr. 4169 din 31 martie 2005, nr. 3745 din 25 ianuarie 2005, nr. 828 din 20 februarie 2003, nr. 8662 din 27 august 2007 și nr. 10492 din 13 mai 2008, emise în favoarea pârâtei-reclamante B., precum și a dispoziției de restituire în natură nr. 17383 din 4 octombrie 2013, în privința respingerii cererii reclamantului C. de restituire în natură a terenului în suprafață de 669 mp și a restului construcției ca rămasă fără obiect și a obligat, în consecință, pe pârâtă la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură a întregului imobil de la adresa Kiseleff, vila nr. 5 (fostă vila 2), teren și construcție, în suprafață de 669 mp, în cote de 1/2 pentru pârâta-reclamantă și 1/2 pentru reclamantul-pârât.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta B., precum și pârâții Primăria Municipiului București, prin Primar și Municipiul București, prin Primar General.

Prin decizia civilă nr. 97 din 08 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelurile, ca nefondate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta-pârâtă B., încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta formulează, în esență următoarele critici:

Sub un prim aspect, recurenta susține că Primăria municipiului București nu deține calitate procesuală, față de împrejurarea că după emiterea dispozițiilor a căror anulare se solicită, aceasta s-a desesizat și nu mai poate reveni asupra lor în sensul retractării. Dispoziția emisă de primar, ca reprezentant al autorității publice locale, este un act juridic civil, astfel cum este definit prin art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care produce efecte pe planul dreptului de proprietate.

Recurenta critică soluția instanței de apel și în ce privește soluția de respingere a excepției autorității de lucru judecat, motivat de împrejurarea că, prin acțiunea ce a format obiectul dosar nr. x/2009 al Tribunalului București, intimatul C. a solicitat obligarea Primăriei municipiului București să emită o dispoziție motivată ca răspuns la notificarea nr. x/2001, ce a avut ca obiect imobilul situat în București, B-dul Kiseleff. Mai susține recurenta că, având în vedere că dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada dreptului de proprietate, având forța probantă a unui înscris autentic, conform dispozițiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, actele juridice atacate, emise în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, trebuie analizate nu prin prisma prevederilor acestui act normativ, ci a normelor de drept comun.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat, la data de 20 septembrie 2017, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport s-a apreciat că recursul nu este admisibil.

La data de 21 septembrie 2017, Completul de filtru C4, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dovezilor aflate la filele 106-109 din dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

În termenul prevăzut de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., au formulat punct de vedere cu privire la raport recurenta și intimatul C., înregistrate la dosar la 10 octombrie 2017.

Prin punctul de vedere exprimat, recurenta a susținut că recursul este admisibil, întrucât a formulat mai multe capete principale de cerere, întemeiate diferit în drept, iar pârâtul reconvențional deține calitatea de terț în raport cu dispoziția contestată, astfel că nu are deschisă calea prevăzută de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010.

Dimpotrivă, intimatul C. a susținut că recursul este inadmisibil, pentru argumentele arătate în raport.

Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea stabilirii termenului pentru soluționarea căii de atac.

S-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 23 noiembrie 2017, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părților.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Reclamanta și pârâtul reconvenient sunt moștenitorii legali ai autorului lor comun, D., decedat în anul 1992, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/1992 emis de autoritățile din Geneva, iar acesta este moștenitor legal al tatălui său, E., proprietarul imobilului, decedat în anul 1955, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/1955 emis de Notariatul de Stat București - Raionul Stalin, alături de soția defunctului, F., și de un alt fiu, G.

Imobilul litigios a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 340 din 19 noiembrie 1948, situație în care bunul se încadrează în sfera de aplicare a dispozițiilor Legii speciale nr. 10/2001 care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin contestația cu care instanța a fost învestită în prezentul dosar, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta B. a solicitat modificarea Dispoziției nr. 17382 din 4 octombrie 2013 emisă de Primăria Municipiului București, în sensul de a se dispune restituirea în natură, către reclamantă, a întregului apartament nr. 1 situat în imobilul din București, Șos. Kiseleff, vila 5, precum și anularea Dispoziției nr. 17383 din 4 octombrie 2013, cu privire la restituirea în natură a cotei de - 1/2 din același apartament în favoarea pârâtului C.

Prin cerere reconvențională, pârâtul C. a solicitat anularea în parte a dispoziției nr. 17382/2013 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 în ce privește restituirea în natură, în favoarea reclamantei, a terenului în suprafață de 357,20 mp, reprezentând diferența până la suprafața totală de 699 mp și restituirea în natură, în cote de câte - 1/2 pentru reclamantă și pârâtul reconvenient, a terenului menționat în dispoziția contestată.

De asemenea, pârâtul reconvenient a formulat și acțiune, înregistrată la data de 22.11.2013, sub nr. dosar nr. x/2013, prin care a solicitat ca, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă din prezenta cauză și cu Primăria Municipiului București, să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului situat în București, Sector 1, Șoseaua Kiseleff, vila 5 (fostă vila 2) - teren și construcție în suprafață de 699 mp și să se constate nulitatea Dispozițiilor de restituire în natură cu nr. 7637 din 5 aprilie 2007, nr. 4169 din 31 martie 2005, nr. 3745 din 25 ianuarie 2005, nr. 828 din 20 februarie 2003, nr. 8662 din 27 august 2007 și nr. 10492 din 13 mai 2008 emise pe numele pârâtei exclusiv, precum și anularea în parte a Dispoziției de restituire în natură nr. 17383 din 4 octombrie 2013, în sensul menținerii acestei dispoziții în privința cotei de - 1/2 din apartamentul nr. 1 și desființării ei în ce privește respingerea cererii de restituire în natură a terenului în suprafață de 669 mp și a restului construcției ca rămasă fără obiect. S-a solicitat, de asemenea, restituirea în natură a cotei de - 1/2 din întregul imobil de la adresa Kiseleff, vila nr. 5 (fostă vila 2), teren și construcție în suprafață de 669 mp, cu excepția apartamentului nr. 1, care a fost corect restituit în natură în cotă de - 1/2 pentru pârâta-reclamantă prin Dispoziția nr. 17383 din 4 octombrie 2013.

Cererile pârâtului reconvenient au fost fundamentate, în drept, pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Față de existența pe rolul instanței a două cauze diferite cu identitate de părți și cu identitate parțială de obiect, fundamentată pe același act normativ, acțiunea formulată de pârâtul reconvenient a fost conexată la prezentul dosar.

Demersurile judiciare ale reclamantei și ale pârâtului reconvenient au fost promovate ca urmare a notificărilor formulate în temeiul legii speciale, în calitate de comoștenitori ai imobilului preluat abuziv de către stat de la autorul lor comun, ambele părți disputându-și, în cadrul procedurii jurisdicționale guvernată de legea specială, calitatea de persoane îndreptățite, în accepțiunea art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 în scopul obținerii de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură a imobilului ce a aparținut bunicului acestora.

Relativ la procedura de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de stat, este cunoscut faptul că aceasta se derulează doar ca efect al parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, care debutează prin depunerea notificării de către persoana îndreptățită, continuă prin emiterea dispoziției prin care unitatea deținătoare se pronunță asupra cererii de restituire în natură și contestarea acestei dispoziții în instanță, în condițiile art. 26 alin. (3) din lege.

Actul emis de autoritatea publică locală, în soluționarea notificărilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, este un act juridic civil care produce efecte în planul dreptului de proprietate, astfel că pentru respectarea principiului stabilității raporturilor juridice, acesta poate fi contestat doar în condițiile expres prevăzute de lege.

Având în vedre acest context normativ, nu poate fi primită susținerea recurentei-reclamante exprimată în punctul de vedere la raport în sensul că, în prezenta cauză, pârâtul ar deține calitatea de terț, întrucât nu ar fi incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci cele de drept comun.

În cazul de față, ambii moștenitori au notificat același imobil, împrejurare care atrage - astfel cum au reținut instanțele de fond - incidența dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în conformitate cu care în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, fiecăruia dintre solicitanți trebuie să i se recunoască un drept de proprietate corespunzător cotei sale de coproprietate, potrivit dreptului comun. În același sens, sunt și dispozițiile art. 4.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 care stabilesc că A."decizia se emite pe numele tuturor", cu menționarea cotelor fiecăruia potrivit dreptului intern.

Or, în speță, se constată că ambele părți, prin cererile deduse judecății, își revendică calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de dispozițiile legii speciale în legătură cu același imobil și urmăresc, prin demersurile judiciare, valorificarea propriilor pretenții ca efect al notificărilor formulate în procedura Legii nr. 10/2001, dat fiind faptul că, în accepțiunea legii speciale, calitatea de persoană îndreptățită constituie premisa în analiza de ansamblu a cererii de acordare a măsurilor reparatorii și obținere a unei forme de reparație pentru imobilul preluat abuziv de către stat în perioada de referință a legii speciale.

Prin urmare, părțile urmăresc, în esență, tocmai recunoașterea pe cale judiciară a unei situații de drept raportate la regimul juridic consacrat de Legea nr. 10/2001, demersuri care sunt subsumate scopului final urmărit deopotrivă de reclamantă și pârâtul-reconvenient, respectiv acela al recunoașterii dreptului la măsuri reparatorii prin restituirea în natură a aceluiași imobil litigios.

Cum litigiul de față are ca obiect recunoașterea, dar și contestarea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele ce decurg din aceasta, iar instanțele devolutive, în contextul cadrului procesual al investirii, au statuat asupra modalității de aplicare a legii speciale în soluționarea notificărilor formulate de către moștenitorii fostului proprietar, precum și a formei de reparație ce se impune a fi acordată acestora, Înalta Curte reține că litigiul nu poate fi subsumat decât dispozițiilor acestui act normativ, evocat ca temei de drept în susținerea cererilor formulate, fiind astfel incidente dispozițiile înscrise în art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, potrivit cărora A."Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel."

Reiese, deci, că potrivit art. 26 alin. (3) din Legea specială nr. 10/2001, hotărârea tribunalului de soluționare a contestației împotriva deciziei sau a dispoziției motivate de respingere a notificării este supusă recursului de competența curții de apel.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aceste prevederi trebuie însă coroborate cu dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele:

"(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este A."definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.

(2)Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este A."supusă recursului" sau că A."poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară."

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale sus menționate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia Legii nr. 10/2001 este apelul.

Pentru argumentele expuse, din coroborarea prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. cu cele ale art. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin art. XII din Legea nr. 202/2010, cu referire la art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a C. proc. civ., rezultă că decizia recurată este definitivă, nefiind supusă prin lege cenzurii căii de atac a recursului.

Legalitatea căilor de atac, prevăzută expres de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta. Așa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

În cauza supusă analizei, natura pretenției dedusă judecății, respectiv contestație împotriva dispozițiilor emisă în procedura Legii nr. 10/2001, se circumscrie dispozițiilor art. 26 alin. (3) din actul normativ evocat, astfel cum au fost modificate prin art. XII din Legea nr. 202/2010, astfel încât, hotărârea curții de apel nu este supusă recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta B. împotriva deciziei nr. 97 din 8 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2017.