ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1828/2017

După deliberare, asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 888 din 20 mai 2016, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. și W., a constatat că reclamanții și-au desfășurat activitatea în condiții speciale de muncă, în perioada 01.04.2001-14.11.2014, iar, pentru reclamantul B., în perioada 01.01.2006-14.11.2014, a dispus obligarea pârâtei să elibereze reclamanților adeverințe cu mențiunile cuprinse în dispozitivul acestei hotărâri judecătorești, precum și obligarea pârâtei S.C X. S.A. la plata sumei de 3.000 RON către reclamanți, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1639 din 16 noiembrie 2016, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis cererea formulată de aceeași reclamanți și a dispus completarea considerentelor și dispozitivului sentinței civile nr. 888 din data de 20 mai 2016, pronunțată de aceeași instanță, în sensul că a admis capetele 3, 4 și 5 din cererea modificatoare a acțiunii civile, cu obligarea pârâtei să obțină pe viitor avizele pentru încadrarea în condiții speciale de muncă, să depună declarații rectificative la Casa județeană de Pensii Vâlcea, cu mențiunea că reclamanții și-au desfășurat activitatea în condiții speciale de muncă, și să plătească pentru aceștia contribuțiile legale aferente la fondul de pensii.

Împotriva sentinței civile nr. 888 din 20 mai 2016, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, a declarat apel pârâta S.C. X. S.A., înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești, secția I civilă, la data de 12.01.2017, sub nr. x/90/2014.

La termenul de judecată din data de 8 mai 2017, intimații-reclamanți au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000, art. 1 și 2 din Legea nr. 226/2006, respectiv art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, raportate la dispozițiile H.G. nr. 1025/2003.

Prin încheierea de ședință din data de 8 mai 2017, pronunțată în dosar nr. x/2014, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamanților privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000, respectiv art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, și a fixat termen pentru soluționarea apelului la data de 19.06.2017.

Împotriva acestei încheieri au formulat recurs reclamanții, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/90/2014/a1.

În motivare, au arătat că cererea privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000 și art. 30 din Legea nr. 263/2010 îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv excepția de neconstituționalitate a fost invocată în fața unei instanțe judecătorești, are ca obiect o lege sau o ordonanță ori o prevedere dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, poate fi ridicată de părți sau de instanță din oficiu și nu are ca obiect o normă a cărei neconstituționalitate să fi fost stabilită de Curtea Constituțională printr-o decizie anterioară.

Recurenții-reclamanți au susținut că dispozițiile legale pretins neconstituționale încalcă principiul egalității în fața legii, prevăzut de art. 16 din Constituția României, republicată, respectiv accesul la justiție reglementat de art. 21 din același act normativ, prin faptul că restrâng posibilitatea instanței de judecată de a constata, pe baza probelor, că unele meserii, care nu au fost menționate în Anexele 2 și 3 ale Legii nr. 263/2010, se desfășoară în condiții speciale de muncă.

Au mai arătat că sunt discriminați față de persoanele care au lucrat în grupa I de muncă, potrivit Ordinului nr. 50/1990 și Legii nr. 3/1997, pentru care s-a prevăzut un stagiu complet de cotizare în urma căruia puteai ieși la pensie, stagiu care nu este recunoscut pentru aceeași meserie de dispozițiile Legii nr. 19/2000 și Legii nr. 263/2010, dacă societatea nu a obținut avizul de încadrare în condiții speciale de muncă.

Recurenții-reclamanți au învederat că legiuitorul, în mod nelegal și neconstituțional, nu a verificat dacă toate locurile de muncă încadrate până la 01.04.2001 în grupa I se înscriu sau nu în condiții speciale sau deosebite de muncă, lăsând la latitudinea societăților inițierea procedurii doar pentru anumite meserii (funcții).

Or, în acest caz, au menționat că sunt dezavantajați în raport de angajații cărora li s-a recunoscut prin hotărâri judecătorești încadrarea în condiții speciale de muncă și de cei care s-au pensionat în baza Legii nr. 3/1977. Dacă ar fi fost încadrați în grupa I de muncă, conform legislației anterioare datei de 01.04.2016, s-ar fi putut pensiona mai devreme cu cel puțin 5 ani și ar fi avut o pensie mai mare datorită grupei superioare de muncă.

Au apreciat că dispozițiile art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000 și art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 încalcă și prevederile art. 135 din Constituția României, republicată, întrucât împiedică înființarea unei societăți în care activitatea să se desfășoare în condiții speciale, iar angajații să beneficieze, la termenele cuvenite, de prevederile Legii nr. 263/2010 privind reducerea stagiului complet de cotizare în vederea pensionării.

În drept, au invocat art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000, art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, art. 16, art. 21, art. 135 și art. 146 din Constituția României, republicată, art. 29 alin. (1)-(6) din Legea nr. 47/1992, Ordinul nr. 50/1990, H.G. nr. 1223/1990, Ordinul nr. 447/2003, H.G. nr. 246/2007, Legea nr. 19/2000, Legea nr. 226/2006, Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Decizia Curții Constituționale nr. 277 din 11 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 260 din 2 aprilie 2008.

Potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la fila 45 în dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte S.C. X. S.A. la data de 13.06.2017. Prin întâmpinarea depusă în termen legal, comunicată recurenților la data 25.07.2017, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

În esență, a învederat că prevederile legale contestate de către recurenții-reclamanți nu au legătură cu soluționarea cauzei raportat la obiectul dedus judecății. A arătat că pot fi reținute argumentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 12/2016, cu trimitere la decizia Curții Constituționale nr. 132/2010. Totodată, a susținut că art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 este parte a unei legi care a mai fost supusă controlului de constituționalitate.

Nu s-a depus răspuns la întâmpinare, iar termenul de depunere a expirat la data de 07.08.2017.

În cauză s-a procedat la întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului formulat de recurenții-reclamanți împotriva încheierii de ședință din data de 8 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosar nr. x/2014.

În opinia raportorului, recursul a fost apreciat drept admisibil în principiu. Conform rezoluției din 14.09.2017, s-a dispus comunicarea raportului, fiind formulat ulterior vreun punct de vedere la raport.

La data de 27.10.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, recursul declarat împotriva încheierii de ședință din data de 8 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosar nr. x/2014. S-a constatat că motivele de recurs se încadrează în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile formulate în raport de considerentele încheierii recurate, Înalta Curte reține următoarele:

Înalta Curte constată că, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din conținutul acestei norme legale rezultă condițiile de admisibilitate necesar a fi îndeplinite pentru a fi admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu analiza corespondenței textului de lege invocat ca fiind contrar legii fundamentale cu prevederile constituționale. Pentru aceasta, excepția de neconstituționalitate: trebuie ridicată în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; poate viza o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă; trebuie să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia; să nu aibă ca obiect o prevedere constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În speță, în ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, Înalta Curte constată că în mod greșit Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins-o ca inadmisibilă, considerând că nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv cea legată de analiza efectuată anterior de instanța de contencios constituțional cu referire la aceeași normă legală, prin decizia nr. 601 din 12 iunie 2012.

Prin această hotărâre, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 lit. g), art. 2-4 și art. 12 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, ale art. 55 alin. (1) lit. b), art. 61 alin. (1), art. 30 alin. (1) și art. 105 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice și ale O.U.G. nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.

Or, dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 sunt în sensul că, pentru a putea fi sesizată Curtea Constituțională în această situație, excepția de neconstituționalitate să nu aibă ca obiect o prevedere constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional, condiție neîndeplinită în cauză.

În acest context, Înalta Curte observă, relativ la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, că instanța de apel, limitându-se la soluția adoptată, nu a procedat și la verificarea celorlalte condiții de admisibilitate deduse din dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sens în care se impune, pentru a fi continuată analiza tuturor acestor cerințe legale și față de incidența art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de recurenții-reclamanți împotriva încheierii de ședință din 8 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosar nr. x/2014, casarea încheierii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Înalta Curte constată, totodată, că, în cauză, în mod greșit instanța de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000. Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a reținut că, în speță, trebuie avute în vedere argumentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 12/2016, dar și că, față de obiectul de reglementare, normele legale contestate nu au legătură cu soluționarea cauzei.

În primul rând, trebuie reținut, raportat la această sesizare, că obiectul recursului pendinte este acela al verificării aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, din această perspectivă urmează a se verifica legalitatea respingerii cererii formulate în apel de către recurenții-reclamanți prin prisma acestor condiții.

În al doilea rând, trebuie observat că instanța de apel a considerat în mod nelegal că reglementarea invocată a fi neconstituțională nu are legătură cu soluționarea cauzei, în condițiile în care a apreciat că celelalte criterii de admisibilitate sunt întrunite.

În litigiul de față, recurenții-reclamanți au solicitat instanței de judecată să constate că activitatea desfășurată de aceștia în perioada 1.04.2001-14.11.2014 se încadrează la activitatea desfășurată în condiții speciale de muncă, în acest sens invocând și dispozițiile din Legea nr. 19/2000 (art. 20 alin. (2) și (3). În fapt, aceștia au arătat că au fost angajați cu contract de muncă la S.C. X. S.A., înainte de 01.04.2001 fiind încadrați în grupa I de muncă, în procent de 100%, iar, după data de 01.04.2001 și până la 14.11.2014, deținând aceleași funcții, nu au mai fost prinși în condiții speciale de muncă (fosta grupă I de muncă), ci în condiții deosebite de muncă (fosta grupă II de muncă).

Făcând trimitere la norma legală de mai sus, recurenții-reclamanți au susținut, în apel, că aceasta încalcă dispozițiile art. 16 și 21 din Constituția României, privind principiul egalității în fața legii și accesul la justiție, dat fiind că restrânge posibilitatea instanței de judecată de a constata, pe baza probelor, că unele meserii, care nu au fost menționate în anexele 2 și 3 ale Legii nr. 263/2010, se desfășoară în condiții speciale.

Într-adevăr, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită, prin promovarea unui recurs în interesul legii, cu solicitarea de a statua, pe calea interpretării unitare a dispozițiilor care reglementează regimul și metodologia de recunoaștere a condițiilor speciale/deosebite de muncă, dacă la instanța de judecată este deschisă calea unei acțiuni în constatarea condițiilor deosebite/speciale de muncă în care angajații și-au desfășurat activitatea după data de 1.04.2001 sau a unei acțiuni în obligarea angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții, atunci când aceștia din urmă nu au obținut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă, respectiv atunci când nu sunt întrunite condițiile cumulative privind înscrierea activității și a unității angajatoare în anexele nr. 1 și 2 la Legea nr. 226/2006 și, respectiv, în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare.

Prin decizia nr. 12 din 23 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că:

"I. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. (2), art. 3, 4, 11, 12, 15, 16 și 18 din H.G. nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 1-4, art. 7-9, art. 13 alin. (4) și art. 1

Or, aceasta nu înseamnă că, prin decizia menționată, Înalta Curte a apreciat asupra conformității cu legea fundamentală a dispoziției legale contestate de către recurenții-reclamanți, atribut care aparține exclusiv Curții Constituționale.

Ca atare, întrucât în cauză acțiunea pendinte s-a fundamentat și pe prevederea considerată ca fiind neconformă cu Constituția României, Înalta Curte constată că, fiind îndeplinite toate cerințele prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, inclusiv cea relativă la legătura normei legale contestate cu soluționarea cauzei în faza procesuală a apelului, se impunea sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992.

De altfel, argumentele prezentate de instanța de apel au în vedere atât condițiile de admisibilitate legate de promovarea prezentei acțiuni, din perspectiva temeiului de drept invocat de către părțile reclamante, dar și opinia exprimată de instanța de judecată cu referire la excepția de neconstituționalitate de față.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. și W. împotriva încheierii de ședință din 8 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosar nr. x/2014.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 noiembrie 2017.